Fericiti si nefericiti...

Fericiţi cei ce caută adevărul şi nu se opresc nicicând până ce nu îl descoperă în ei înşişi. Iar după ce l-au aflat, aceştia se ridică, se apropie de ceilalţi şi îl mărturisesc fără frică, prin vorbe, prin gânduri, prin fapte...

Nefericiţi cei ce se identifică doar cu adevărul celorlalţi şi nu iau în seamă adevărul din inima lor care se vrea revelat. Aceştia vor căuta la nesfârşit în alţii, dar setea lor nu va putea fi potolită nicicând până nu se regăsesc pe ei înşişi...

Fericiţi cei ce au depăşit planul cauzal al suferinţei şi au intrat fără cale de întoarcere în planul spiritual al bucuriei. Aceştia, chiar şi singuri de-ar fi printre oameni, ard ca o făclie a cărei lumină luminează şi se oferă tuturor, fără discriminări, fără aşteptări deşarte, fără gânduri ascunse...

Nefericiţi sunt cei ce au ales să rămână în groapa fără fund a suferinţei. Aceştia se vaită şi umblă ca nişte fantome în „valea plângerii”, aşteptând mereu pe careva să-i mângâie şi să-i miluiască, un salvator venind pe norii cerului, o a doua venire care să-i răpească din prăpastia abisală umplută până la refuz cu lacrimile existenţei lor...

Fericiţi cei ce înaintează şi nu bagă în seamă piedicile care se interpun în calea lor. Aceştia au înţeles că singura lor menire este să-şi asculte propriul sine care îi îndeamnă iarăşi şi iarăşi să mai facă un pas, să mai urce o treaptă, să mai accepte încă o nouă provocare...

Nefericiţi cei ce au ales să rămână încorsetaţi în tot felul de credinţe false şi idolatre, prinşi ca într-o cursă. Aceştia şi-ar da viaţa pentru surogatele la care se închină, dar nu şi-ar da pentru nimic în lume, răutatea, judecata şi nevoia de idolatrie care-i îndeamnă neîncetat să caute în afara lor, ceea ce e ascuns doar în ei înşişi...

Fericiţi cei ce ajung să-şi ţină în frâu trupul şi propria senzualitate. Mai fericiţi sunt cei ce îşi controlează gândurile şi nu cad mereu în tot felul de stări alterate. Şi încă mai fericiţi cei ce ascultă de spiritul lor ca de propriul lor Tată. Aceştia au înţeles că chiar şi o secundă de-ar fi despărţiţi de El, e încă mult prea mult pentru spiritul lor care se vrea pururea mângâiat în poala Lui...

Nefericiţi cei ce cad pradă robiei simţurilor. Mai nefericiţi cei ce îşi lasă mintea într-o veşnică tulburare a gândurilor. Şi încă mai nefericiţi cei care s-au defazat de spiritul lor, identificându-se astfel doar cu trupul, doar cu mintea. Aceştia umplu fără număr spitalele, dar doctori pentru boala fiinţei lor interioare, încă nu s-a aflat...

Fericiţi cei ce rămân în starea lor pură care se numeşte „Eu sunt”. Această stare e singura ce rămâne nealterată dintre toate pentru că ea este însăşi Iubirea. Iar singura susţinere interioară e tocmai această Iubire care cuprinde la un loc, puterea, curajul, liniştea, creaţia, compasiunea, armonia, bucuria...

Nefericiţi cei ce aleargă dintr-un sistem într-altul, dintr-o religie în alta, dintr-o formă spirituală la o alta. Aceştia nu-şi găsesc pacea, pentru că orice noutate care apare în calea lor, le fură într-o clipă minţile şi identitatea. Un nou duhovnic mai cu „har”, un nou maestru mai însetat de bani, dar mult mai convingător ca precedentul...

Fericiţi cei ce experimentează şi se experimentează pe sine, chiar dacă toată lumea le-ar sta împotrivă. Aceştia nu mai au nevoie de aprobări exterioare şi de „binecuvântări tainice”, pentru că singura lor binecuvântare nemincinoasă e cea a spiritului lor care îi îndeamnă să experimenteze viaţa fără reţinere, având implicit propria sa binecuvântare...

Nefericiţi cei ce caută la alţii „iertări” şi „dezlegări” care-i leagă subtil, dar totuşi real într-un blocaj mental ce va genera doar emoţii distructive. La unii ca aceştia, spiritul se află ca într-o sală de aşteptare şi tot aşteaptă ca sufletul lor să se trezească din „pomenirea morţilor” şi din „mântuirea prin suferinţă”, pentru a alege într-un sfârşit, pomenirea vieţii şi a mântuirii prin bucurie...

Fericiţi cei ce îşi recunosc autoritatea din ei înşişi. Acolo nu mai e nici durere, nici întristare, nici suspin, ci putere, asumare, demnitate. Autoritatea din tine însuţi e singura la care te poţi raporta, restul sunt doar repere false care te ghidează tot la fel de fals. Dar şi falsitatea poate deveni o a doua natură. Şi ea nu se poate dizolva de nimeni şi de nimic, decât numai recunoscând această autoritate din tine însuţi care creşte şi se dezvoltă neîncetat odată cu însăşi conştiinţa ta...