Pentru părinți și copii

A fi părinte nu e tocmai lucru cel mai ușor din lume. Chiar din contra, e unul dintre cele mai provocative treburi de făcut pe pământ. Cei care știu cum este, vor zâmbi cu compasiune probabil, față de cei care încă nu știu cum este. Cei care încă nu știu cum este să fi părinte, se vor întreba mereu cum ar fi fost dacă. Adică, când dacă și cu parcă se plimbă pe țărmul nesfârșit al egoismului de sine, mereu vor apărea justificări, precum că nu e timpul acum să facem un copil, încă nu suntem pregătiți, încă nu suntem destul de evoluați. Poftim? Evoluați în ce? În egoism?

Viața nu te așteaptă pe tine să evoluezi, nu are timp de așteptat, nu are timp de negociat cu tine până ce te hotărăști tu să faci ceva concret cu tine. Ea vine și te surprinde. Te cheamă la ea. Te îndeamnă să accepți aceste mici sau mari provocări care uneori te mângâie, alteori te bușesc. Căci până la urmă, reprimările și defensiva, smerenia falsă și timiditatea în fața vieții, nu au dus niciodată la nimic bun. Dacă tot vii la întrupare, care e rostul să rămâi defensiv, singur și nemângâiat în colțul temerii tale? Care e menirea ta aici, oare de a nu deranja pe nimeni, de a rămâne diplomat și a face frumos în fața oricui? Și la ce bun această falsă diplomație, cui oare folosește, căci cu siguranță ție nu!

Nu cred nicidecum că mai întâi e nevoie să evoluez și să mă pregătesc psihic pentru meseria de a fi părinte. Dacă te pregătești dinainte, riști să nu mai termini în veci pregătirea ta. A fi mamă sau tată se învață din mers. E cel mai provocativ lucru de fapt, căci el nu suportă amânare. Pentru tine poți amâna totul și te poți rata la nesfârșit, e doar alegerea ta. Pentru un copil însă, nu poți amâna nimic. El se naște și de la primul scâncet îți dă viața peste cap. Te scoate din tabieturi, te trage din inerție, te umple de nervi, te învață răbdarea, acum te supără, acum te bucură, acum te pune pe gânduri. Copilul te scoate din visare, din teorie, din spiritualitatea teoretică a marelui nimic. A medita cu ochii larg închiși în spiritualitatea teoretico-abstractă a nimicului, pentru mine e necâștigător. Căci cel mai mare maestru e însăși Viața. Și cea mai puternică meditație e în mijlocul vieții, între oameni, între femei și bărbați, între copii mofturoși sau mai puțin plângăcioși, între diminețile în care te ridici din pat fără chef și serile care se aștern peste viețile noastre. Toate acestea îți vorbesc neîncetat, prin oameni, indiferent că sunt oameni de vibrație înaltă sau joasă, diafani sau carnali, eterici sau grobieni, deștepți sau proști, spirituali sau religioși, întunecați sau luminoși, liberi sau dogmatici, false mironosițe sau curve penale. Toate aceste etichete fac parte din viață, nu există nimic în afara ei. Așa că, totul are sens pentru mine, uneori chiar și  în întuneric fiind, alteori în lumină.

Uneori mă gândesc cum ar fi să înțelegem totul dincolo de aceste aparențe fugitive ale vieții care se manifestă atât de rapid în fața ochilor noștri. Să înțelegi dincolo de conștient, menirea ta de părinte sau scopul venirii unui copil în viața ta. Căci, nu-i așa, absolut nimic nu e întâmplător aici printre noi. Și cu toții ne lovim de toate aceste provocări, mai mult sau mai puțin. Nu putem înțelege cu mintea, dar putem intui multe cu sufletul dacă îi dăm măcar puțină crezare și lui. Dacă rămânem doar în reacții compulsive de moment, nu pricepem absolut nimic, ne epuizăm, ne îmbolnăvim și pierdem până la urmă acest trup care ne-a fost dat să lucrăm prin el, aici pe pământ. Și, surpriză, alt trup nu mai este cu care să îl schimbăm în această unică viață. Dacă am avea zeci de trupuri pe care să le ținem așa aranjate frumos pe umerașe, undeva într-un dulăpior, ar fi foarte ușor să le schimbăm imediat ce ne îmbolnăvim sau nu ne mai simțim bine în pielea noastră. Dar asta nu ne-ar folosi la nimic, căci nu întâmplător am venit în acest trup și nu degeaba am această unică simțire, această unică mentalitate, aceast unic fel de vedea și simți viața.

Când în viața ta apare un copil, ești prins și emoțional și mental de el, în fiecare clipă. E gândul și emoția pe care o simți cel mai frecvent. Te frămânți, te precipiți, îți pasă. Simți că ți-ai da viața oricând pentru copilul tău. Nu poți altfel, e carne din carnea ta, sânge din sângele tău, bucățică desprinsă din energia sufletului tău. Îți pasă oricât te-ai autoamăgi că nu prea îți pasă. Și treaba asta devine prioritară, celelalte cad cădere jalnică pe locul doi, căci dintr-o dată, ele nu mai sunt așa importante, cum erau odată. Orice cade pe locul doi: soțul, soția, bunica, casa, masa, cățelul, munca, religia, dumnezeu. Toate acestea dintr-o dată nu mai sunt prioritare, nu mai au valorea pe care erai dispus să le-o oferi odinioară. Mamele înțeleg mult mai bine ce vreau eu să spun aici. Tații, mai puțin. Mamele simt, tații doar raționează. Exact ca mine. :)

Și totuși, nu știm dinainte să fim părinți. Nimeni nu se naște gata învățat. Dar unii sunt mai abili, altora le vine însă, mult mai greu. Depinde și de cum ai fost crescut tu însuți la rândul tău. Dacă părinții te-au cocoloșit și te-au mângâiat non-stop pe burtică, atunci va veni cu siguranță un copil care să te călească și să te arunce direct în mocirla vieții, de unde dacă accepți să intri de bună voie, vei ieși cu siguranță mai puternic, mai curajos, mai conștient. Și dacă ai fost alintăciosul de serviciu al familiei, cu siguranță va veni un timp în care vei realiza să nu mai faci la fel cu copilul tău, căci nimănui nu îi folosește cocoloșeala și alintăcioșeala. Cocoloșind un copil de mic și tot ținând-o așa, îl castrezi spiritual și cu timpul va deveni doar un mameluc care nu se mai poate desprinde de fusta mamei.

A aduce pe lume un copil, nu e chin, așa cum mulți cred dinainte de a experimenta asta. E chiar bucurie dacă reușești câte puțin să te detașezi de mentalitatea păguboasă și distructivă „săracul de mine”. Crezi că interesează pe careva că tu te identifici mereu cu „săracul de tine”? Din contră, oamenii au alergie la o astfel de mentalitate toxică. Și când te vor vedea așa defensiv, vor fugi de tine, nu vor suporta umilința ta. Ceea ce atrage la un om este chiar demnitatea, dincolo de frumusețea sau urâțenia lui, dincolo de deșteptăciunea su prostia lui, dincolo de bogăția sau sărăcia lui. Fără demnitate ești nimic!

Am văzut și oameni super fricoși cărora le tremură curul în pantaloni când se gândesc dacă să facă sau nu un copil. Se gândesc dinainte numai la rău, numai la lipsuri, numai la boli, numai la înfrângeri. De fapt, acești oameni se gândesc doar cum să își păzească cât mai încrâncenat egoismul din ei înșiși. Își conferă singuri tot felul de surogate ca să fugă cât îi țin picioarele de răspunderea aducerii unui copil pe lume. Când vei discuta cu unii ca aceștia, vei observa cum își caută și găsesc justificări cu lumânărica, doar-doar le vei da dreptate că a aduce un copil pe lume, e o mare răspundere, iar ei nu sunt acum nicidecum pregătiți pentru asta. Dar există oare ceva pe lumea asta, în care să fi dinainte pregătit? E un non sens. Te pregătești odată cu provocările care vin către tine și pe care ți le oferă acest univers prin viața pe care o trăiești. Adică mergi fără frică împreună cu viața și vei vedea atunci exact cine ești. Intră pe flux doar și vei înțelege ce vreau să spun. Adică vei pricepe încă odată că nu ești singur.

Printr-un copil îți retrăiești copilăria pe care poate nu ai avut-o sau nu ai trăit-o așa cum ai fi vrut. Copilul tău îți dă și șansa asta, pe lângă o grămadă de alte șanse. De fapt, nu tu îl crești pe el, ci chiar el te crește spiritual pe tine!