joi, 30 aprilie 2015

5 minute de 5 ori pe zi



În religia musulmană credincioşii sunt foarte consecvenţi şi disciplinaţi în acelaşi timp. Ritualul lor de rugăciune e unul care nu lasă loc de nici o amânare sau lipsă de chef. Acolo unde te prinde momentul, laşi totul, îţi scoţi covoraşul şi ţi-l aşterni pe unde te afli. Şi asta se întâmplă zilnic de 5 ori, nu mai mult de 5 minute.
Şi mă gândeam că şi pentru o condiţionare negativă dar şi pentru una evolutivă, lucrurile stau exact la fel. În general, pe la noi mai ales, oamenii sunt foarte inconsecvenţi şi indisciplinaţi. Puţini practică ceva constant. Puţini reuşesc să nu amâne pe mâine ce pot face azi. Şi mai puţini îşi creează reţele neuronle noi şi bune. Majoritatea merg tot pe aceleaşi reţele create inconştient  în timp pe pilot automat. Pentru că ele oricum se crează, dar atunci când trăieşti ca un roboţel, nu mai experimentezi tu reţeaua nou creată, ci te laşi efectiv experimentat de către ea. Şi privind la cele grosiere, îţi dai seama cel mai bine cum stau lucrurile. Un fumător ar vrea să se lase cumva, dar reţeaua sa îl domină organic, el se lasă experimentat de către ea. Un alcoolic ar vrea şi el să se lase, dar reţeaua lui organic formată e mai putenică decât voinţa lui. Şi de la cele grosiere, ajungi şi la cele mai subtile. Astfel încât, un om cu ego mult exacerbat se va considera mereu buricul pământului în faţa oricui. El nu va putea să lase de la el nici cel mai mic cuvânt sau gest care l-ar diminua sau i-ar ştirbi imaginea creată cu atâta atenţie. Ceilalţi e musai să ne vadă foarte sus, foarte cunoscători, foarte eterici şi spirituali. E ca şi cum aş spune că îmi place să fac dragoste, dar fără ca să pun mâna....foarte eteric şi spiritual!
Dincolo de metafore, cred foarte mult în puterea disciplinei. Fără puţină disciplină zilnică eşti doar ca o frunză-n vânt bătută încolo şi încoace de orice adiere care îţi străbate realitatea. Totul se raportează la puterea noastră de a ne disciplina. Când începem să ne creem o obişnuinţă în mod conştient, vibraţia creşte şi tot creşte, entuziasmul şi bucuria la fel. Şi aceste scrieri vin tot din această disciplină şi e exemplul cel mai concludent că nu vorbesc aiureli. E o reţea neuronală care s-a format în timp, pentru că am spus de cele mai multe ori „da” atunci când am simţit nevoia să scriu ceva. Am spus de multe ori şi „nu”, e adevărat. Dar per total, mi-am cultivat această reţea mai mult decât mi-am sabotat-o. Şi mi-e bine aşa, căci atunci când scriu simt că sunt eu în toată deplinătatea. Şi experimentez scrisul în cât mai variate forme posibile şi imposibile, pentru că am scăpat de urma de penibil. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 2 ani de faptul că voi continua atât de consecvent cu scrisul, aş fi zâmbit şi aş fi spus că e o glumă bună. Dar nu cazul meu e important, ci faptul că se poate să ne disciplinăm dacă vrem cu adevărat ceva. De obicei însă, această hotărâre vine pe fondul unei stări care te nemuţumeşte cumplit dacă nu schimbi ceva la tine. Simţi că nu mai poţi trăi în bătaia vântului şi atunci începi să faci paşi către tine mai mult sau mai puţin şovăitori la început. Dar totuşi îi faci pentru că vrei într-adevăr să schimbi ceva.
Şi nu e vorba aici de 5 minute de 5 ori pe zi, ci de puterea uriaşă pe care ţi-o dă disciplina. De obicei oamenii acceptă şi se supun în faţa mai marilor lor care le impun  să facă una sau alta. Şi chiar le fac pe acestea ori de frică, ori din interes, ori condiţionaţi într-un fel sau altul. Dar ca să faci ceva de la sine convingere, mult mai greu. Însă e ceva cu adevărat magnific să îţi creezi noi reţele neuronale, nu e ceva de pe altă planetă. Noi oamenii suntem făcuţi tocmai pentru asta, să creeam şi să experimentăm De ce nu o facem încă cu toată convingerea? Pentru că delăsarea şi amânarea la nesfârşit sunt reţelele care deocamdată sunt mai puternice decât voinţa noastră. Însă când te disciplinezi chiar făcând cel mai mic pas, delăsarea începe să nu mai aibă putere. Şi îţi dai seama că în a aştepta ceva ce nu mai vine, nu e nimic. Nu e nimic în lene, reverie şi a visa cai verzi pe pereţi. Nu suntem făcuţi pentru asta, pentru că pur şi simplu nu ne simţim bine trăind în trândăvie. Omul prin natura lui, este hărnicia întruchipată! Bucuria întruchipată! Puterea întruchipată! Creatorul care crează şi lumina care luminează!

  

Revendică-ţi dreptul de a fi şi ieşi din pustia Egiptului!


Dreptul de a fi îl avem cu toţii, dar nu toată lumea şi-a revendicat acest drept încă. Nu toată lumea îşi apără acest drept şi îl susţine. Nu toţi au puterea să se recunoască pe ei înşişi ca fiinţe magnifice de lumină. Mai uşor este să te consideri un nimic. Mai simplu este să te autosugestionezi că nu ai nici o valoare. Mai comod este să te consideri slab decât să îţi asumi puterea şi curajul din tine.
Oamenii nu fug de slăbiciunea lor, ci de puterea lor care se vrea asumată. Slăbiciunea nu îi lasă să se revendice pe ei înşişi ca fiinţe luminoase, ci îi îndeamnă să se desconsidere până la limita extremă, acolo unde e permis orice, căci „oameni suntem”. Nu aşa. Nu doar „oameni suntem”, ci chiar suntem oameni! Iar omul, în toată splendoarea lui, nu a aterizat aici să-şi plângă de milă lui însuşi şi nici să-i plângă alţii de milă la nesfârşit. Nu a venit pe pământ doar să se conformeze pe aici în modul cel mai cuminte şi călduţ. Ce poţi face cu călduţul din tine? Ce poţi câştiga prin cuminţenia ta? Doar să tăcem, doar să nu deranjăm? Doar să stăm o viaţă cuminţi în banca noastră?
Am stat şi eu cuminte prea mult timp pe banca „căldicelului” din mine care nu vroia să îşi asume nimic în viaţa asta, decât „nimicnicia” lui. Până când banca pe care tot lâncezeam, m-a repudiat şi m-a exilat în tărâmul spiritelor rebele, dar care încă nu vroiau să îşi asume rebeliunea lor. Pe acestă planetă, multe spirite rebele s-au întrupat tocmai pentru a sparge normele cuminţeniei şi a spiritului de turmă. Rebeliunea are rolul ei, dar nu este un rol de haos, ci un rol de asumare a propriei identităţi. Iar dacă nu ai curajul de a te revendica pe tine însuţi exact aşa cum eşti, eşti încă la mâna celor ce vor să te eşaloneze în turma cuminţeniei care nu te lasă să îţi revendici cu adevărat dreptul de a fi. Când îţi câştigi drepul de a fi, spargi normele şi limitele care te înlănţuiau. Rupi lanţurile şi şi spargi cătuşele care te ţineau în propria temniţă. Până atunci eşti înconjurat de un zid mental şi orice sustragere şi încercare de evadare este atât de anemică încât ai senzaţia că te afli permanent în prizonierat.
Mintea mă convingea din răsputeri să rămân în temniţa cuminţeniei, iar sinele la orice încercare de evadare, era imediat surprins, torturat şi aruncat din nou în temniţă. Dar la un moment dat mintea despotică, începea să piardă teren. Temnicierii formaţi din gândurile fricii, aţipeau unul după altul şi se ofileau pe propriile picioare, căci nu mai eram dispus să le dau puterea din mine. Astfel încât, adormind ei, m-am trezit eu. Şi apropiindu-mă, le-am confiscat imediat armele. Sinele meu întrezărea luminiţa de la capătul temniţei şi dus a fost nemailăsând nici o urmă...
În spatele meu însă, Faraonul fricii auzind de evadarea mea, s-a răsculat cu mare scrâşnet împotriva răzvrătirii mele. Nu s-ar şi aşteptat el la aşa ceva din partea mea, eu care eram cel mai supus sclav din robia Egiptului mental şi care niciodată nu ieşeam din porunca lui. Căci prizonier fiind, temnicerii şi supraveghetorii cumpliţi ai muncii, mă sileau să mă ocup fără oprire, doar de lut şi paie. Faraon dăduse porunca ca toţi sclavii să muncească până la epuizare, ca nu cumva oprindu-se, să înceapă să se contemple pe ei înşişi. Trupurile ne erau măcinate de boli, suferinţa devenise obişnuinţă, iar boala cea mai cumplită era frica de a ne privi în interior pe noi înşine. Nădejdea de a trece dincolo de hotarele Egiptului, se diminua cu fiecare clipă, iar pustiul din afară, devenea lăuntric...
Aşadar fugind eu şi neştiind unde să apuc, m-a ajuns din urmă Moise(sinele), căci singur nu puteam scăpa şi nu aveam nici arme. Şi astfel am început noi să străbatem deşertul ţinându-ne de mână cu putere unul pe altul. Faraon însă, cunoscând plecarea mea, a dispreţuit-o ca pe a unui oarecare şi n-a venit el însuşi, ci a trimis slujitorii săi în urma noastră.
Aceştia alergând, ne-au ajuns la hotarele Egiptului, dar s-au întors toţi, goi, deşerţi, zdrobiţi! Săbiile lor s-au frânt, săgeţile li s-au încovoiat şi noi am rămas întru nimic vătămaţi. Află şi Faraon de înfrângerea lor şi înfuriindu-se fiind astfel batjocorit, şi-a pregătit el carele de luptă şi a pornit în urma noastră, lăudându-se foarte! Dar Moise, adică sinele meu, mi-a dat încredere ca să nu mă sperii de înneguraţii egipteni ce-şi trimiteau gândurile fricii în urma noastră. Faraon însă a sosit cu popor mare, dar nu m-a putut înlănţui. Şi atunci a vrut să mă ardă, dar focul i-a cuprins pe ei şi s-au preschimbat în flăcări toţi cei veniţi împreună cu el.
„Vino după mine, mi-a spus atunci Moise. Nu te semeţii şi nu privi la cele arătate, ci încearcă să le pătrunzi pe cele ascunse. Ieşi din frică ca dintr-un mormânt şi învăluie-ţi fiinţa cu toată puterea din tine!”
Astfel încât, ieşind eu din pustiul fricii, am intrat în cetatea bucuriei, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare şi nici suspin. Nu avusesem niciodată curajul până atunci să intru în această cetate nouă, de frica năvălitorilor orientali. Dar lacătele se vroiau sparte şi uşile larg deschise! Iar după ce le-am deschis, surpriză! Nimeni nu dădea năvală, nimeni nu îmi vroia capul! Şi intrând eu pe poarta fiinţei mele, am fost luat de mână şi invitat la un ospăţ regesc. Acolo am recunoscut un prieten vechi, abandonat şi părăsit, dar care nu îşi pierduse niciodată nădejdea în reîntoarcerea mea, căci sinele meu era...

marți, 28 aprilie 2015

Putem trăi fără dragoste?


Fiecare om simte dragostea în felul său. Fiecare om simte viaţa în felul său. Fiecare om simte iubirea, bucuria şi curajul în felul său. Ficare om simte tristeţea, frica şi îngrijorarea tot în felul său. Da, suntem unici. Da, suntem incomparabili. Da, suntem individualităţi. Da, suntem atât de diferiţi. Şi totuşi, cu toate că suntem atât de singulari în trăirile noastre, dragostea e numitorul comun al tuturor oamenilor. Fără ea, nu ne-am putea apropia unii de alţii. Fără ea, nu ne-am putea atinge. Fără ea, nu ne-am putea asculta. Fără ea, nu ne-am putea susţine. Şi nu în ultimul rând fără ea, nu am mai putea nimic crea.
Dar oamenii se împart şi ei în două mari categorii pe această planetă a celor îndrăgostiţi de viaţă. De o parte sunt femeile, de cealaltă parte sunt bărbaţii. Dar şi unii şi ceilalţi sunt tot oameni. Asemănători în aparenţă, dar total diferiţi în realitate. Asemănători mai mult sau mai puţin cu trupurile, dar atât de diferiţi cu sufletele. Ce minunăţie a creaţiei în diversitatea ei! Bărbaţi care mai de care mai frumoşi, mai impunători, mai plini de ei. Şi pentru aceştia există o jumătate. Femei care mai de care mai frumoase, mai simandicoase, mai pline de ele. Şi pentru acestea există o jumătate. Bărbaţi mai timizi, mai defensivi, mai sensibili. Şi pentru ei există undeva o jumătate. Femei mai pătimaşe, mai guralive, mai sufocante. Şi pentru ele există undeva o jumătate.
Unii trăiesc în cuplu şi le e bine aşa. Alţii în schimb, nu mai vor să audă de aşa ceva. Bărbaţi care trăiesc singuri şi nu simt nevoia să-şi împărtăşească trăirile cu nimeni. Femei care trăiesc şi ele singure, mult prea dezamăgite în dragoste ca să nu îşi întoarcă faţa de la orice bărbat care le-ar putea surprinde cu o nouă trăire. Unii fug de alţii şi nu mai suportă nici un intrus să le invadeze intimitatea. Prea multă suferinţă, prea multă luptă, prea multe certuri, prea multă gelozie, prea multă neîncredere în ce face celălalt şi cu cine se mai întâlneşte. Pentru unii, o singură dezamăgire în dragoste şi este îndeajuns pentru ca să trăiască toată viaţa solitari şi solidari cu dezamăgirea lor. Când dezamăgirea e atât de insuportabilă, refugiul e spre alte căi care transcend iubirea lumească către cea divină. Dar divinitatea lucrează prin oameni, niciodată la modul abstract, ci mereu în modul cel mai personal cu putinţă. Evadarea către divinitate şi fuga de propriile simţuri poate fi foarte euforică pe moment. Şi unii evadează din lumesc şi se închid undeva prin mănăstiri convinşi că acea euforie îi va ţine toată viaţa. În euforia lor, depun şi jurămintele prin care se leagă cu lanţuri grele de divinitate. Totul către divin şi nimic lăsat pentru o simţire firească către om. Dar oare va rămâne această euforie pentru toată viaţa?
Însă şi cel mai duhovnicesc bărbat, tot bărbat rămâne. Şi cea mai acoperită femeie din cap până în picioare pentru simţirea ei divină, tot femeie rămâne. Şi cel mai trezit spiritual, tot om rămâne. În orice loc te-ai ascunde şi în orice peşteră te-ai refugia, nu poţi fugi de natura ta. Doar încerci să te lupţi contra simţurilor, contra trupului, contra sexualităţii. Şi oare la ce performanţe vei ajunge făcând asta toată viaţa, la faptul că nu vei mai simţi nimic la un moment dat? Ce aşa mare performanţă va fi oare pentru cel care îşi va reprima dragostea către om şi se va agăţa din răsputeri către cea divină?
Bărbaţii şi femeile se caută reciproc şi este firesc să fie aşa. Căci unul îşi găseşte completarea în celălalt. Raţiunea are nevoie de sentiment, dar şi sentimentul are nevoie de raţiune. Bărbatul singur îşi găseşte adeseori refugii în creaţie, in idei, în muncă, în filozofie, în concepte, în sisteme spirituale sau religioase. Rareori tânjeşte către dragostea pentru o femeie, dacă şi el dezamăgit fiind, a ales să trăiască singur. Însă dacă nu i se împietreşte foarte mult inima şi apare o femeie de care se îndrăgosteşte subit, uită într-o clipă toate refugiile lui de dinainte. Când un bărbat se îndrăgosteşte, lasă tot, uită tot, astfel încât toată lumea va şti că s-a îndrăgostit. El se dezlănţuie atunci, neputând ţine în frâu acest sentiment.
Femeia însă pare mai cu capul pe umeri aici. Stările ei se aprind repede dar tot la fel de repede se şi sting. Uneori e de ajuns un gest, o vorbă, o privire şi îşi întoarce faţa imediat. Dar sentimentul rămâne în ea, căci fără el simte că se ofileşte pe picioare. Dar nu mi-e clar încă un lucru, ce îşi doreşte ea mai mult, să iubească sau să fie iubită? Să dăruiască sau să i se dăruie? Să fie oare ambele la fel de puternice, sau una e mai puternică ca alta? O femeie poate trăi fără multe dar fără iubire, e iadul pe pământ pentru ea. Poate închide ochii la orice sacrificiu, dar nu poate închide ochii inimii în faţa iubirii. Poate trece cu vederea multe, dar nu poate trece cu vederea dragostea. În inima ei, trebuie să fie cineva prezent mereu pentru care să simtă ceva. Altfel, nu se simte femeie. Adeseori iubirea ei nu e împărtăşită, dar totuşi rămâne prezentă. Bărbaţii fug în general, când aud că cineva are nişte sentimente pentru ei. Ei nu pot duce asta, nu vor să se lege de nimeni decât eventual pentru că încă o aventură de care bineînţeles că nu se vor prinde emoţional. Femeia vrea doar unul, bărbatul le vrea pe toate dacă s-ar putea. Atâtea frumuseţi, cum ar putea oare el rezista?
Femeia are nevoie să dăruie şi să se dăruie, ca de aer. Simte că dacă nu dăruie cuiva iubirea din ea, nu trăieşte. Simte că dacă nu este iubită, se usucă. Dar când există împărtăşire în iubirea ei, totul se luminează în jur şi toţi se vor simţi bine lângă o femeie care iubeşte şi se simte iubită. Atunci ea străluceşte. Şi dacă nu există un bărbat spre care să genereze iubire, poate exista un copil care de cele mai multe ori eclipsează cu mult iubirea ei pentru un bărbat.
Pe când masculul, nu este aşa. El tânjeşte mai ales după libertate. Cu femeie sau fără, libertatea e vitală pentru un bărbat. Iar dacă femeia îl sufocă prea mult, el fuge. Însă dacă ea nu îl sufocă, nu va simţi nevoia să fugă. El nu suportă posesivitatea femeii şi nici controlul ei asupra sa. Dar când este lăsat liber, un bărbat cu capul pe umeri nu îşi va bate joc niciodată de femeia sa. Dar asta doar dacă e cu capul pe umeri şi nu cumva l-a uitat prin aşternuturi străine.
Aici pe pământ, oamenii simt nevoia să se atingă, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să facă dragoste cu trupul şi să se contopească cu inimile. Oricât de reci şi de rigizi am fi, cu toţii avem nevoie de firesc, adică de a dărui, a ne dărui şi a primi în acelaşi timp. Fără dragoste nu putem trăi decât ca nişte trupuri reci şi fără suflete. Vorba cuiva, dacă dragoste nu e, nimic nu e…

Cititorul şi Scriitorul, unul către celălalt


Îţi mulţumesc dragă Cititorule,
iar mulţumindu-ţi ţie,
îmi mulţumesc mie însumi,
şi recunoscându-te pe tine,
mă recunosc pe mine,
şi privindu-te pe tine,
mă privesc pe mine ca-ntr-o oglindă.
Şi iată cum,
luminându-te tu în chip minunat,
ne luminăm şi noi în chip minunat,
şi înaintând tu cu nădejde spre sinele tău,
înaintăm şi noi cu bucurie spre sinele nostru!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
căci ţi-ai făcut cunoscut necunoscutul din tine,
arătându-te oamenilor aşa cum eşti,
nici foarte simplu, dar nici prea complicat,
nici foarte dur, dar nici prea delicat.
Ca un vârtej,
treci tu uneori prin viaţă,
pe unii doar îi ignori cu mare nonşalanţă,
altora le spui doar adevărul faţă-n faţă,
şi unora şi altora le-arunci mari provocări,
ca să răzbată singuri şi fără ezitări.
Astfel poate şi-ar depăşi ei înşişi propria limită,
filtrându-şi gândurile atent ca printr-o sită,
şi-ar realiza cum depăşind tu orice obstacol,
n-ar sta nici ei pasivi ca la spectacol!
Tu eşti prezent virtual,
şi totuşi în mod real,
pe blog, pe facebook sau pe oriunde,
te apropii de toţi în mod egal,
deşi mulţi dintre ei îşi ascund feţele,
iar alţii îşi ascund doar ochii,
dar de ce fac aceasta şi fug de ei înşişi,
nu am putut înţelege eu vreodată,
dar nu-i judec şi nici nu-i condamn,
căci şi eu am fost la fel ca ei odată.
Dar fiecare după sufletul său alege să se expună,
iar dacă în suflet este numai frică,
cum ar putea iubirea acolo să pătrundă?
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru că văzându-te sporind cu sufletul şi viaţa,
am luat aminte şi noi la viaţa noastră,
şi ne-am schimbat lucrând la mintea noastră,
unii doar pentru o vreme, alţii neîncetat,
unii apropiindu-se cu frică, alţii cu îngăduinţă,
fiecare după puterile sale şi după râvna sa,
unii întorcându-se înspăimântaţi de unde au plecat,
alţii zburând în înalturi,
lăsând deoparte orice surogat!
Căci nimeni nu s-a făcut vreodată bun fără voia lui,
nici necredinciosul nu a devenit credincios la îndemnul altora,
nici nu-şi va schimba cineva cugetul rău fără voia sa,
ci fiecare straluceşte,
doar dacă cu adevărat va vrea!
Căci fiind tu întreg simplu,
te-ai împărţit tuturor întreg variat,
şi astfel te-ai făcut ignorant cu cel ignorant,
sau filozof cu cel filozof,
şi te-ai făcut una cu aceştia,
şi le-ai întins o mână ca să-i ridici cumva,
pe unii i-ai tras din groapa ignoranţei,
pe alţii i-ai scos din labirintul fricii,
şi i-ai împins cu nădejde pe toţi,
spre poarta fiinţei lor!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
căci în jurul tău ne-am regăsit cu toţii,
neprihăniţi, cereşti şi puri,
şi ne-am întors feţele de la întuneric,
spre lumina care purururea străluceşte în noi,
şi din fii risipitori care eram odată
ne-am regăsit chipul şi asemănarea noastră!
Aşa cum tu ai ales să-ţi înmulţeşti talanţii,
aşa şi noi am ales să nu-i îngropăm,
ci arătându-ne pe noi înşine aşa cum suntem,
am înmulţit talanţii fiecare după propriile puteri,
unul de zece ori, altul de o sută,
iar cei mai râvnitori, de mult mai multe ori!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru că ne-ai arătat la toţi că se poate
să ne schimbăm minţile şi vieţile implicit,
alegând să te arăţi oamenilor explicit,
ca şi cum ţi-ai fi pus la dospit cozonacii,
iar când i-ai scos, i-ai împărţit tuturor,
oferindu-ne o masă din prea plinul sufletului tău,
şi astfel ne-am îndestulat cu toţii din bunătăţile tale,
adică din experienţele tale mai bine zis,
căci tu ai ales să te depăşeşti pe tine însuţi,
şi nu te-ai lăsat învins de obstacolele vieţii,
trecând fără oprire de la un nivel la altul,
ţi-ai învăţat din plin toate lecţiile,
arzând etape din viaţă iarăşi şi iarăşi,
trăind fără frică şi fără complexe,
căci o viaţă traită în frică,
e doar o viaţă pe jumătate traită!
Îţi mulţumesc dragă Scriitorule,
pentru curajul tău de a spune lucrurilor pe nume,
împărtăşind din frumuseţea vieţii în stânga şi în dreapta,
i-ai învăţat pe oameni să nu mai ia totul de-a gata,
ci să creadă în ei înşişi dincolo de orice limitare,
şi să intre acolo unde nimeni acces nu are,
pe poarta fiinţei lor care rămâne mereu deschisă,
unde omul şade pururea în poala lui Dumnezeu,
unde nu mai există nici frică, nici păreri de rău,
unde nu mai este nici discipol, nici maestru,
unde nu mai este nici prizonier,nici temnicer,
unde trecutul şi viitorul sunt doar simple himere,
iar puterea prezentului face din ele simple efemere!
Îţi mulţumesc dragă Cititorule,
şi totuşi cuvintele sunt uneori prea sărace,
şi nu pot exprima decat o mică fărâmă de adevăr,
dar chiar şi aşa sărace cum sunt,
ţi le-am adus ca pe-o ofrandă,
sau ca pe un mărgăritar dacă vrei,
pe care l-am scos din vistieria sufletului meu,
şi l-am adăugat comorii din sufletul tău.
Şi astfel zburând tu,
am început să zburăm şi noi odată cu tine,
regăsindu-ne puterea noastră interioară,
regăsindu-ne bucuria pierdută odinioară,
regăsindu-ne adevarata fericire din sinele nostru,
regăsindu-ne sinele divin, cel pururea maestru.
Am cinat cu toţii împreună ca la o cină împărătească,
am şezut alături de tine şi tu alături de noi,
cel mic lângă cel mare, cel mare lângă cel mic,
căci în adevărata iubire nu mai există diferenţe,
nu mai există nici comparaţii între două feţe,
fiecare regăsindu-şi propria sa masură,
fiecare înţelegând până unde vrea să ajungă!
Însă toate aceste adevăruri nu pot fi cunoscute,
de cei aroganţi, trufaşi şi mândri,
care aleg doar să critice de dragul criticii,
însă fără să urmarească ceva constructiv,
care aleg doar tot să şuşotească,
fără ca la nimic să le folosească.
Fiecare însă e liber să aleagă,
fluxul de conştiinţă pe care vrea sa meargă,
unul vrea să sufere…e liber să o facă,
altul să se bucure…căci viaţa-i doar o joacă,
simplitatea reduce totul la "a fi aşa cum eşti”,
mai de folos îţi este să fi "tu însuţi” doar o viaţă,
decât să porţi o mască-n zeci de mii de vieţi!
Astfel, am fugit şi n-am mai dat somn ochilor noştri,
până nu am ieşit din mlaştina întunecată a suferinţei,
ajungând în cele din urmă la limanul bucuriei,
bucurându-ne împreună unul de altul,
aşa cum şi Scriitorul se bucură de Cititor,
aşa şi Cititorul se bucură de Scriitor.
Apropiindu-ne cu iubire şi fără gânduri ascunse,
şi devenind noi uşori,
eliberându-ne ca de o povară de tot trecutul nostru,
ne-am creat aripi noi şi luminoase,
de o parte iubirea, de cealaltă bucuria,
de o parte nădejdea, de cealaltă hotărârea,
ce ni s-a dat in dar,
de-a spori-n cunoaşterea de sine,
ce este dincolo de-orice hotar!
Veniţi si voi,
profani, iniţiaţi, maeştri sau anonimi fără nume,
apropiaţi-vă în mod sincer de voi înşivă şi de lume,
dezvăluiţi-vă şi voi sufletele dacă nu vă este frică,
originalitatea şterge penibilul şi imediat îl disipă,
lăsaţi şi criticile sau judecăţile fără rost,
care subjugă minţile slabe ce stau la adăpost,
mai bine arată-mi tu omule cum lucrezi schimbarea ta,
şi-ţi voi arăta şi eu cum am schimbat mintea mea,
sau poate că şti tu vreo altă metodă sau cale,
n-o ţine doar pentru tine,
arat-o la fiecare!
Sau continuă de vrei,
să critici în orice anotimp,
ai putea dormi şi critica-n acelaşi timp?
Căci răutatea omului nimic n-o poate descrie,
iar mai mult decât atât, ce-aş mai putea eu scrie?
Astfel mi-am potrivit sufletul meu ca într-o icoană,
la care privesc neîncetat şi mă contemplu fără teamă,
având în mână o trestie de scriitor,
am înhăţat cuvintele prinzându-le din zbor,
le-am aşternut pe aici doar cu sinceritate,
scriind în mod simplu şi fără vanitate,
trecând prin foc şi tot experimentând de-o viaţă,
mi-am purificat sufletul şi mintea faţă-n faţă,
şi am împărţit cu voi crâmpeie de lumină,
împărtăşind ideile deschis şi nu doar în surdină,
de-a pururea cu toţii să fim cu gândul în lumină!

duminică, 26 aprilie 2015

Cu sinele divin faţă-n faţă (2)


Eu: Bună dimineaţa, nu prea m-aţi lăsat să dorm aşa cum aş fi vrut.
Sinele divin: Bună dimineaţa! De la un timp te-ai trezit pentru că deja te-ai conectat cu mult timp înainte pentru dialogul de astăzi. Ţi se pare doar că ai dormit foarte puţin, dar noi îţi spunem că este îndeajuns până la prima trezire, apoi somnul nu te mai încarcă, ci doar te oboseşte. Şi pentru ieşirea ta de ieri  în natură şi pădure când iarăşi te-ai recentrat, te-am îndemnat pentru dialogul din această dimineaţă. Mulţumim pentru că ai spus "da".  

Eu: Acum v-am redenumit ca „sinele divin”, e mai bine aşa?
Sinele divin: Nu e nici mai bine, nici mai rău. Voi aveţi nevoie de etichete, dar noi nu putem fi etichetaţi la modul ăsta. Deocamdată nu asta contează cel mai mult, vei înţelege mai multe pe parcurs. Cel mai important este că alegi să intri în dialog cu noi.

Eu: După primul dialog, am avut o stare foarte intensă emoţional, recitind totul.
Sinele divin: Nu numai tu ai avut această stare. Cei care au crezut ce scrii au simţit la fel. E ca şi cum ţi-ai fi văzut sufletul. Iar sufletul tău ca şi a multora dintre voi, este foarte rănit. Sunteţi atât de răniţi sufleteşte, încât nu mai suportaţi nimic care v-ar putea răni iarăşi. De asta şi sunteţi atât de circumspecţi mai ales în privinţa oamenilor cu care interferaţi. Însă sunteţi într-un proces de vindecare acum dar e nevoie şi de cooperarea voastră. E nevoie de deschidere şi de iubire, căci doar prin iubire vă vindecaţi.

Eu: Dar cine ştie poate că şi asta e o formă de schizofrenie, poate între timp am luat-o cu căpuţul pe arătură şi nu-mi dau seama...
Sinele divin: Încă ai nevoie de confirmări şi noi te înţelegem. Dacă ne-am materializa în faţa ta, atunci ai crede mai mult că ceea ce ţi se întâmplă este real? E bine ca totuşi să realizezi că nimeni şi nimic nu îţi fură liberul arbitru aici. Oricând poţi continua, dar oricând te poţi răzgândi. Deci rămâne doar la alegerea ta dacă rămâi sau ieşi de pe frecvenţa noastră.

Eu: Aşa suntem noi oamenii, punem cam tot ce nu se vede la îndoială.
Sinele divin: Asta pentru că nu aveţi încredere în simţurile voastre.  Însă noi vă transmitem cu toată iubirea noastră că sunteţi acum cu toţii într-un proces de schimbare. Unii simt asta foarte intens, alţii mai puţin, alţii mai deloc. Însă cu toţii ascensionaţi mai mult sau mai puţin. Mulţi dintre voi credeţi că vă conectaţi cu astralul doar în somn, dar noi vă spunem că chiar şi pe parcursul zilei aveţi momente când sunteţi conectaţi dar nu vă daţi seama. Primiţi informaţii atunci şi vă întrebaţi de unde a venit cutare idee sau inspiraţie. Însă v-aţi obişnuit să nu le daţi prea multă crezare pentru că mulţi dintre voi trăiţi încă inconştient. Primiţi răspunsuri şi ghidare pemanent, dar e nevoie de puţin mai multă atenţie din partea voastră, altfel pierdeţi informaţia.

Eu: În general noi nu ascultăm mai deloc vocea interioară pentru că nu putem discerne printre atâtea gânduri.
Sinele divin: Aminteşte-ţi că atunci când te aflai în conştiinţa religioasă îţi plăcea mult să te rogi. Rugăciunea era pentru tine supremul atunci. Te rugai, însă nu ascultai niciodată răspunsul. Nu erai obişnuit decât să ceri, nu să şi primeşti. Şi care este logica unei rugăciuni dacă nu există şi un răspuns la ea? Dar aşa aţi fost învăţaţi şi condiţionaţi să credeţi că sunteţi înşelaţi dacă daţi crezare vocii interioare pe care o auziţi atât de clar uneori. Însă rugăciunile clasice şi citite pe pilot automat nu mai au putere la momentul acesta când voi vă aflaţi acum în acest proces de schimbare şi ascensionare. Tu ţi-ai dat seama după ce ai trecut prin toate aceste etape că e necesar doar să îţi muţi atenţia dintr-o parte în alta şi imediat poţi intra uşor pe o altă frecvenţă. Telepatia funcţionează peste tot, nu doar în astral. Dar pentru asta e necesar să vă liniştiţi mintea dacă e prea agitată. Însă dacă sunteţi limpezi, nu e necesar să vă folosiţi de tehnici care mai mult vă împiedică decât vă ajută. Voi încă credeţi că trebuie să fie greu, dar de fapt e foarte uşor. Încă credeţi că folosind o meditaţie anume, o rugăciune anume sau o afirmaţie anume, aveţi mai multe şanse de a accesa dimensiunile superioare.  Dar toate astea sunt doar instrumente care să vă liniştească mintea, să vă regăsiţi liniştea voastră şi implicit conectarea divină. Înţelegeţi că nu există separare între noi şi voi decât dacă voi credeţi lucrul ăsta. Noi vă înţelegem că aşa vi s-a spus şi aşa aţi crezut fără să discerneţi. Iar acum tocmai aici  e nevoie să ajungeţi, la ideea că nu există separare şi să simţiţi în profunzime asta. Cel mai uşor vă conectaţi prin respiraţia profundă şi asta o puteţi face oricând şi oriunde.

Eu: Poate că încă ne e greu să credem că suntem Una, când mulţi dintre noi suferim efectiv din atâtea motive precum, boli, lipsuri, singurătate. Toate astea ne trag în jos oricâte cunoştinţe spirituale am avea.
Sinele divin: La voi există multă boală, dar dacă ai vedea cât de conflictuali sunteţi interior, nu te-ai mai întreba de ce suferiţi atât de mult. Dacă aţi putea vedea cauza acestor boli de care vă plângeţi, aţi rămâne muţi de uimire. Voi credeţi că există mulţi microbi care vă slăbesc  imunitatea, dar cel mai mult vă slăbesc conflictele, reprimările, frustrările, angoasele voastre care vă duc imediat către depresie. Iar această depresie cu care mulţi dintre voi vă confruntaţi este practic acceptarea bolii în realitatea voastră. Prin depresie deschideţi porţile bolilor voastre. Când vă reprimaţi nevoia de a fi creativi, vă sufocaţi energia care se vrea materializată şi atunci ea se răsfrânge în organismul vostru prin diferite boli. Deschideţi-vă mai mult şi la terapiile alternative decât să mergeţi să tot înghiţiţi pastile cu pumnul. Aveţi acum această nouă medicină germanică care vă arată atât de clar cauzele spirituale ale bolilor voastre. Noi nu vă spunem să nu mai credeţi  în doctori şi în medicina clasică dar tot înghiţind pastile vă diminuaţi şi mai mult puterea voastră de a vă vindeca singuri. Acceptaţi-vă odată şi odată ca fiind fiinţe magnifice de lumină şi asumaţi-vă acest rol fără să mai fiţi atât de defensivi. Lucraţi cu mâinile voastre prin atingere, căci prin ele se transmite multă energie benefică. Experimentaţi şi acest lucru. Dacă v-aţi îmbolnăvit singuri, tot singuri vă puteţi şi vindeca. Noi înţelegem toate lipsurile şi grijile voastre, dar ele există mai mult în mintea voastră decât în realitate. Există multe necazuri închipuite în mintea voastră. Drama voastră e că alegeţi să vă identificaţi cu ea. Însă cu toţii sunteţi fiinţe magnifice de lumină. Aveţi aceste provocări ale trupului care uneori vă provoacă până la limita extremă dar înţelegeţi că aceste experienţe care vă vin, voi singuri vi le-aţi ales pentru că sufletele voastre au nevoie de ele. Nu sunteţi niciodată singuri, niciodată separaţi. Însă ca să dizolvaţi depresia e nevoie să faceţi paşi concreţi către voi înşivă şi să ieşiţi din resemnarea şi pasivitatea voastră. E necesar doar un pas şi imediat intraţi pe un nou flux de conştiinţă care vă ridică imediat vibraţia.

Eu: Există multe patimi prin care ne rănim singuri sau îi rănim pe ceilalţi uneori chiar fără să vrem. Există mult ego exacerbat în noi.
Sinele divin: Noi vă îndemnăm să nu vă judecaţi pentru ceea ce sunteţi şi simţiţi. Ego-ul este arma voastră, dar adeseori alegeţi să o folosiţi în defavoarea şi detrimentul vostru şi a celorlalţi. Aţi fost învăţaţi să vă luptaţi contra ego-ului, contra trupului, contra dorinţelor carnale. Mereu aţi fost îndemnaţi să vă reprimaţi nevoile. Ai văzut şi singur că atunci când te-ai luptat contra trupului, el şi mai rău s-a răzvrătit contra ta. Dar când ai ales să duci acea experienţă până la capăt fără să te mai judeci, ai scăpat într-o clipă de patimă, deşi până atunci ardeai ca într-un foc. Lupta nu învinge patima, doar o întreţine. Însă mulţi nu au curajul de a experimenta ceva ce religia sau societatea condamnă. Şi atunci reprimă totul, se luptă contra lor şi se îmbolnăvesc. Dar înţelegeţi că toate aceste experienţe se vor duse până la capăt, altfel nu au nici o valoare pentru sufletul vostru. Vor reveni iarăşi şi iarăşi până când le veţi experimenta pe de-a-ntregul. Vă îndemnăm să vă cunoaşteţi natura voastră şi tocmai cu ea să lucraţi pentru voi şi nu împotriva voastră. Ne-am bucurat când ai realizat că ai nevoie să îţi ceri iertare de la persoane care abia aşteptau să îţi ofere iertarea lor.

Eu: Da, a fost o eliberare, dar uneori nu înţeleg cum de ajung în situaţia asta.
Sinele divin: Cea mai mică mişcare din tine care te duce către mândrie şi către tendinţa de superioritate, te scoate imediat din fluxul iubirii. Cea mai mică tendinţă de judecată, la fel. Cea mai mică rană pe care o provoci altuia, ţi-o provoci de fapt ţie însuţi. Asta e lecţia ta pe care ai început să o înveţi şi indirect alţii o învaţă prin tine. De aceea, e bine cum procedezi şi că ai acceptat această deschidere pentru că oamenii au nevoie de experienţe personale şi nu de sfaturi directe, mulţi dintre ei nu le pot primi aşa. Noi te îndemnăm să continui fără să dai atenţie prea mult la efectul scrierilor tale şi fără să ai nici un fel de aşteptări. Doar asumă-ţi drumul tău cu toată puterea.

Eu: Unii m-au întrebat ce regim am ţinut de am ajuns să port acest dialog.
Sinele divin: Nu e vorba de nici un regim. E vorba de firescul tău şi atât. Pentru unii va fi cumva nefiresc să citească aşa ceva pentru că experienţa ta încă nu e asimilată de conştiinţa lor. Dar pe măsură ce vei înainta te vei deschide şi mai mult. Acum raza ta de acceptare e încă mică raportat la potenţialul tău. Poţi mult mai mult dar încă nu vrei. Noi nu îţi putem transmite decât doar ceea ce intră în acceptarea ta. De aceea îndemnul nostru către tine e să nu te opreşti şi să te deschizi şi mai mult. Nu are de ce să îţi fie frică. Nu ai de ce să te gândeşti ce vor spune ceilalţi. Nu aştepta confirmări. Creează şi împărtăşeşte doar.

Eu: Ce mesaj aveţi pentru cititori?
Sinele divin: Cititorii tăi sunt minunaţi, magnifici şi sunt mulţi dintre ei fiinţe de lumină. Dacă nu ar fi, nu te-ar putea citi. Unii sunteţi lucrători în lumină, dar mulţi dintre voi nu vreţi să vă asumaţi acest rol. Pentru tine cel mai important este să îi respecţi şi să accepţi orice părere care vine prin ei. Noi lucrăm prin oameni către oameni. Aşa că adeseori răspunsurile care îţi vin de la ei sunt inspiraţii care li s-au dat pentru tine şi nu numai. E o conlucrare între voi şi se poate manifesta multă iubire acolo dacă vă daţi voie unul altuia să vă exprimaţi fără să vă judecaţi reciproc. Noi îţi mulţumim pentru acest spaţiu al iubirii pe care l-ai creat. Şi îndemnăm cititorii tăi să se exprime în modul cel mai explicit cu putinţă dacă simt nevoia să o facă. Acest spaţiu e şi unul al vindecării la nivel subtil. Mulţi se regăsesc şi se vindecă sufleteşte, deşi tu nu îi şti. Chiar dacă uneori apar conflicte, rămâneţi în fluxul iubirii, reintraţi imediat pe el dacă vă simţiţi aruncaţi în afară datorită judecăţilor pe care le emiteţi uneori. Acum zorii se ivesc la voi şi până la o nouă întâlnire ne oprim aici.

Eu: De ce nu se poate continua acest dialog şi dincolo de ivirea zorilor?
Sinele divin: Se poate continua oricând, dar pentru tine e cel mai bine aşa. Noi suntem mereu prezenţi şi nu sutem separaţi de voi. Dar odată cu o nouă zi, deveniţi mai agitaţi şi limpezimea voastră descreşte peste zi, datorită conştiinţei sociale în care intraţi. Pentru tine aşa este cel mai bine, ca acest dialog să fie purtat până la această oră, e vorba de mintea ta care nu opune rezistenţă în acest timp. Mulţumim şi vă iubim!

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Prietenia adevărată se aseamănă cu floarea de colţ


Prietenia adevărată se simte, nu se discută. Se cultivă şi nu se ofileşte. Se întreţine şi nu se goleşte. Ea se manifestă în curăţenia sufletului şi nu prin gânduri ascunse. Ea e liberă şi oferă libertate. Nu se cramponează de principii, de idealuri, de norme, de cuvinte meşteşugite şi de filozofii. Ea nu se negociază şi nici nu se poate oferi la schimb. În adevărata prietenie nu există troc. „Eu îţi dau asta, tu îmi dai cealaltă”. Pentru că în esenţa ei, ea nu poate accepta nici un fel de interes. Ea uneşte, interesul desparte. Ea nu uită ochii care nu se văd, doar indiferenţa îi uită. Ea îşi aminteşte cu bucurie de prietenul pe care poate nu l-a mai văzut de ani de zile. Dar în memoria prieteniei, prietenul este veşnic prezent.
Noi aici vorbim mult despre lucruri înalte. Vorbim mult despre iubirea necondiţionată. A devenit un clişeu între timp şi uneori chiar dă bine să aminteşti de ea. Poate că părem mai spirituali vorbind despre ea. Însă oare câţi dintre noi o simt cu adevărat şi nu doar ca un clişeu teoretic? Câţi dintre noi ar putea spune, nu neapărat despre un prieten cu care se văd când şi când, dar despre cei care fac parte din realitatea lui proximă, despre cei din familia lui, câţi pot spune că îi iubesc pe aceştia necondiţionat şi într-adevăr să şi simtă lucrul acesta? Câţi ar putea afirma că îşi iubesc aproapele dincolo de atitudinea, de temperamentul, de felul său de a fi, fără să simtă nici cel mai mic impuls de a încerca să schimbe ceva? Şi merg şi mai departe şi întreb. Câţi ar putea spune despre ei înşişi că se iubesc necondiţionat?
Poate că foarte puţini simt acest fel de iubire. Unii încearcă să o înţeleagă cu mintea, dar e imposibil de înţeles aşa ceva.
Am vorbit zilele trecute despre iubire şi îndrăgosteală. Una pare mult prea sus, cealaltă se trece mult prea repede. Dar prietenia mie mi se pare mai sfântă decât toate. Şi ea este accesibilă oricui. Şi celui spiritual, şi celui religios, şi celui ignorant, şi celui cunoscător, şi celui impulsiv, şi celui coleric, şi celui pasional, şi celui temperamental, şi celui guraliv dar şi celui mai tăcut. Când prietenii se regăsesc, înfloreşte bucuria. Şi totul se luminează în jur, pentru că orice rezistenţă sucombă în îmbrăţişarea prieteniei. Şi totul se amplifică în vibraţie când prietenii adevăraţi îşi dau sărutarea sfântă pe obrazul sincerităţii. Şi când prietenii şed împreună la masa adevărului din sufletul lor, ei se privesc ochi în ochi şi faţă către faţă, pentru că nu au nimic de ascuns sau de reproşat între ei. La masa prieteniei totul se iartă, totul se uită, totul se topeşte ca prin farmec. Pentru că prietenia are ceva magic în ea şi este atât de fermecătoare în acelaşi timp. Ea farmecă şi vrăjeşte, dar nu într-un mod agresiv, ci ca o şoaptă care îţi învăluie inima. Iar inima odată învăluită de sinceritatea prieteniei, se umple de dor imediat ce prietenii se despart iarăşi pentru un timp. Ei se despart cu trupul, dar inimile lor sunt conectate permanent una cu alta. Şi prietenii iarăşi pleacă care încotro, dar după un timp iarăşi revin, parcă cu şi mai multă dragoste şi dor. Şi iarăşi se întâlnesc şi iarăşi se despart. Şi iarăşi fug şi iarăşi se apropie...
Prietenia de aici din virtual, are şi ea rolul ei. Deşi aici lucrurile pot fi foarte amăgitoare şi de multe ori chiar sunt. Aici nu ne putem privi în faţă. Nici nu ne putem susţine privirile ochi în ochi. Nici nu ne putem îmbrăţişa cu trupurile. Şi totuşi ceva ne uneşte, ceva ne îndeamnă să ne căutăm unul pe altul atunci când vedem că celălalt tace şi nu mai vrea să spună nimic. Şi atunci mergem şi întrebăm pentru că ne pasă. Pentru că unii dintre noi chiar suntem prieteni aici, deşi nu ne-am văzut niciodată. Dar chiar dacă nu ne-am văzut, tot ni se face dor la un moment dat. Pentru că inimile pot fi conectate în virtual tot la fel ca şi în real. Însă aici, lucrurile se pot prăbuşi într-o clipă. Un cuvânt mai apăsat, o ironie mai înţepată, şi iaca totul se prăbuşeşte. Pentru că oamenii sunt sensibili şi nu suportă înţepăturile. Iar alţii sunt mai impulsivi şi nu se prea pot abţine să nu înţepe. Suntem temperamente diferite, mentalităţi diferite, credinţe diferite. Dacă ne doare pe moment, totuşi asta nu înseamnă că trebuie să ne ofuscăm şi să ne blocăm sau să ne scoatem din listă. Am văzut că unii o fac atunci când ceva i-a dezamăgit sau că nu li se mai acordă atenţia cuvenită. Am respectat alegerea lor şi nu i-am chemat niciodată înapoi dacă au ales să mă scoată. Ceea ce scriu pe aici nu e chiar uşor de digerat uneori, am înţeles şi asta. Poate au avut nevoie de mine sau de ceea ce scriu doar pentru o perioadă. Le mulţumesc dacă au rezonat chiar şi pentru scurt timp. Le mulţumesc chiar dacă au ales să plece fără să îşi ia măcar un simplu bun rămas.
Unele prietenii sunt temporare, altele în schimb sunt trainice şi chiar pe toată viaţa. Unii se întâlnesc des, alţii foarte rar. O prietenie adevărată se cultivă şi se întreţine. Ele sunt atât de rare şi îmi vine să le asemăn cu florile de colţ. Acestea nu sunt la vedere şi nu trâmbiţează cu frumuseţea lor. Dar sunt vii şi rămân în picioare, chiar dacă există în condiţii atât de vitrege. Peste ele se abat vânturile, gerurile, zăpezile, ploile, dar totuşi rămân vii. Aşa şi prietenia adevărată rămâne vie în sufletele celor sinceri, indiferent de diferenţele de gândire minore sau majore. Prietenia rămâne trainică şi vie atunci când fundamentul ei este clădit pe sinceritate.
Mulţumesc tuturor prietenilor care în ciuda diferenţelor de opinie, au ales să rămână!

vineri, 24 aprilie 2015

Între sabia dreptăţii şi mângâierea iertării


Oamenii în general sunt consecvenţi principiului lor de viaţă. Şi merg înainte cu acest principiu, indiferent dacă este unul care îţi dă voie să fii sau unul care te limitează. Şi uneori sunt atât de convinşi că doar mentalitatea lor este cea corectă, încât nu lasă loc pentru nici o altă opţiune. Pentru că oamenii se ghidează după propriile convingeri. Însă aceste convingeri nu sunt bătute în cuie şi nici o convingere nu este neapărat pentru toată viaţa. Dar totuşi, până omul nu se loveşte de pragul de sus al vieţii, nu e dispus să renunţe la limitările lui. Iar pragul de sus este binecuvântarea vieţii. Tu te loveşti, te doare, cazi, te ridici, dar dincolo de această durere mai spargi o rezistenţă în tine. Pentru că convingerile sunt de fapt, rezistenţe interioare. Şi adesori aceste convingeri îţi închistează fiinţa într-un cocoon care te înlănţuie. Şi în acest cocoon se formează încăpăţânarea şi rigiditatea ta care nu te lasă să te eliberezi.
Dar când te loveşti de viaţă, practic ţi se oferă o nouă lecţie şi un nou test. Şi dacă până mai ieri credeai doar în supravieţuire, vine un moment când şi această rezistenţă se topeşte, atunci când realizezi că poţi mai mult şi mai mult. Dacă până mai ieri credeai doar în ceea ce îţi spun alţii, vine un moment în care singur îţi dai seama că nu eşti cu nimic mai prejos decât ei. Dacă până mai ieri te cantonai într-o moralitate care te sufoca, vine o clipă când realizezi că cuminţenia şi reprimările nu ţi se potrivesc. Dacă până mai ieri ţineai cu dinţii de partenerul tău şi-l voiai lângă tine doar ca să nu te mai simţi singură, vine un moment în care îţi dai seama că iubire cu forţa nu se poate şi că mai bine te eliberezi şi îl eliberezi şi pe el dintr-o relaţie care nu duce la nimic constructiv. Şi dacă până mai ieri te agresai şi te răneai singur, vine o zi în care începi să te apropii de tine, să te apreciezi, să te respecţi şi chiar să te iubeşti.
Oamenii când vorbesc despre dreptatea lor, au mare grijă ca înainte de a vorbi, sabia lor să fie ascuţită. Şi ei se antrenează dinainte cum să o mânuiască şi cum să o scoată într-o clipă din teaca lor. Nimeni nu vrea să fie cu garda jos, nimeni n-ar vrea să nu scoată sabia dreptăţii şi să nu o ridice deasupra capului, atunci când dreptatea lui este ameninţată. Pentru că oamenii au ceva de războinic în ei. Lor le place să se lupte pentru o convingere, pentru un crez, pentru dreptatea lor. Religia îţi va spune cu sabia între dinţi că doar dumnezeul religiei sale este cel adevărat şi că toţi ceilalţi sunt falşi şi idolatri. Societatea te va judeca tot cu sabia ridicată, atunci când nu te afiliezi unui sistem în care ea vrea cu orice preţ să te încadreze. Medicii îşi vor susţine cu sabia ridicată tratamentele lor clasice şi perimate şi tot te vor îndemna să înghiţi pastile cu pumnul, fără să mişte nimic în privinţa cauzei conflictuale a unei boli. Învăţământul îşi susţine şi el drepturile cu sabia deasupra, deşi metodele lui sunt bazate tot pe frică şi ameninţări. Politicienii şi ei nu se lasă mai prejos şi-şi mânuie propriile săbii unul împotriva altuia, până ce din acestea încep să iasă scântei.
Aici trăim parcă pe planeta dreptăţii care niciodată nu este dreaptă. Şi de ce ea nu este dreaptă? Pentru că agresivitatea generează doar agresivitate şi scântei. Iar acolo unde este multă agresivitate, există mult chin în acei oameni care o propagă. Există multă frică în agresivitate, frica de a nu-şi pierde dreptatea. Şi acei oameni se împovărează singuri cu judecăţile lor strâmte şi înguste împotriva celor ce nu sunt de partea dreptăţii lor. Şi-şi duc aceste poveri în spinarea sufletului lor, şi se frământă, şi se perpelesc în focul patimei care îi orbeşte. Oameni împovăraţi, chinuiţi, disperaţi care suferă după dreptatea lor, care se îmbolnăvesc şi mor frustraţi şi deznădăjduiţi, pentru că convingerea lor nu a reuşit să se ridice şi să rămână la nesfârşit pe soclul dreptăţii.
Dar mai există şi o altă cale, iubiţii mei. E una mult mai uşoară şi care te despovărează, te uşurează şi te eliberează imediat dacă o urmezi. Este calea iertării. Atât de uşoară şi totuşi atât de greu de urmat. Atât de smerită şi totuşi atât de neprimită. Atât de neprihănită şi totuşi atât de nepătruns în sufletele pătimaşe. Atât de puternică şi totuşi atât de nebăgată în seamă. Atât de vindecătoare şi totuşi atât de puţin căutată.
Nu am văzut nici un om, măcar unul singur, care să rănească pe un altul şi totuşi să nu simtă măcar o mică amărăciune în sufletul său. Şi cu toate astea, oamenii preferă să simtă chiar toată viaţa această amărăciune decât să simtă frumuseţea şi dulceaţa iertării. Când iertarea îşi face apariţia, săbiile dreptăţii se frâng şi orgoliile care se tot ciocneau în zadar, îşi dau seama că această distructivitate duce doar la epuizare şi doar atât. Când iertarea urcă pe scena vieţii, actorii fac un pas înapoi şi se pleacă cu toţii în faţa iertării, într-o continuă reverenţă. Iar spectatorii se vor ridica şi o vor ovaţiona îndelung pe această doamnă care nu cunoaşte frica, ranchiuna, invidia, răutatea şi toate celelate odrasle zămislite din pântecele dreptăţii.
Iertarea dizolvă până şi acest slogan atât de despotic şi de discriminator: „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”! Dar eu aleg să nu fiu eu însumi împotriva mea. Pentru că dacă aleg mereu doar dreptatea mea şi mi-o impun, atunci mă lupt contra iubirii din mine care nu poate înţelege această opintire fără rost. Iertarea mă eliberează, dar doar dacă este una reală, nu una imaginară. Orgoliul nu te lasă să o faci, dar iubirea te tot îndeamnă să spui din toată inima şi cu toată puterea „iartă-mă”! Şi pentru un timp mai scurt sau mai lung, se duce această luptă de care pe care.
Atunci îţi vei da seama cine are mai multă putere în tine, oare o fi orgoliul sau chiar iubirea?

joi, 23 aprilie 2015

Între îndrăgosteala de o clipă şi iubirea de o viaţă


Aşa cum oamenii se perindă care încotro, intrând şi dispărând din realitatea noastră, aşa şi stările noastre se schimbă permanent în funcţie de cei pe care îi avem în faţă. Şi pentru că toţi oamenii sunt diferiţi, stările noastre vis-a-vis de ei sunt diferite. Unii frumoşi, alţii mai puţin seducători, unii cu ochi albaştri, alţii cu ochi căprui, unii cârlionţaţi, alţii cu părul lipsă, unii subţiri, alţii mai îndesaţi, unii tăcuţi, alţii guralivi, unii liniştiţi, alţii agitaţi, unii capricioşi, alţii cu sau fără tabieturi, toţi până la unul ne creează stări diferite în fiinţa noastră. Uneori stări de atracţie, alteori de repulsie, uneori admiraţie, alteori respingere, uneori dorinţă, alteori indiferenţă, uneori iubire profundă, alteori doar o simplă îndrăgosteală.
Toate aceste stări sunt adevărate, ni se întâmplă tuturor să simţim câte ceva faţă de unul sau altul, mai devreme sau mai târziu. Unul din motivele pentru care suntem aici, printre semeni, e şi faptul că am venit totuşi ca să experimentăm această simţire într-o multitudine de stări diferite. Totul în jurul nostru are impact emoţional în noi înşine şi fiecare om cu care interferăm ne transmite o emoţie, o trăire, o vibraţie. Pentru că totul vibrează în jurul nostru, e firesc ca şi noi să vibrăm într-un fel sau altul, privind la cei care intră în contact cu noi.
Iubirea e floare rară, dar îndrăgosteala se aseamănă cu păpădiile care tocmai înfloresc pe toate drumurile. Şi păpădiile sunt frumoase, dar doar dacă le contempli în timp ce mergi pe lângă ele fără să le dai prea multă atenţie. În schimb, dacă începi să le culegi, îţi rămâne pe mână un fel de lipici urât mirositor care cu greu îl poţi îndepărta. Dar dacă le laşi acolo în pământ, după un scurt timp, floarea se transformă într-un puf asupra căruia dacă vine şi cea mai mică adiere de vânt, se împrăştie tot într-o clipă.
Aşa e şi cu îndrăgosteala.Te seduce şi te îndeamnă să o culegi, adică să pui mâna pe ea. Iar după ce ai făcut-o, dorinţa se transformă într-un simplu puf, dispărând la prima adiere a raţiunii, care pentru o bucată de timp a fost ca şi adormită. Somnul raţiunii, naşte îndrăgosteala. Şi ea se înfiripă şi creşte ca o fantasmă pe care o tot încălzeşti la sân. Sau ca un şarpe mic care se va mări cu fiecare emoţie declanşată. Atâta timp cât îl hrăneşti, el se va încolăci în jurul inimii tale şi acolo îşi va face locaş. Însă când emoţiile sucombă şi locaşul se răceşte, el va începe să te muşte, trezindu-te la realitate.
Multe drame a creat efervescenţa îndrăgostelii. În această stare euforică, lucrurile nu se mai percep în mod real, ci într-un mod fals și poleit. Pasiunea preschimbă totul şi nu lasă loc de nici o ezitare: ea pur şi simplu vrea să aibă pe acel cineva şi doar lui să îi aparţină. Dacă ar avea gură, îndrăgosteala nu s-ar mai putea opri din a povesti dramele pe care ea însăşi le-a ţesut de-a lungul timpului.
De fapt omul e atras nu neapărat de persoana de care se îndrăgosteşte, cât de starea euforică care pentru o perioadă de timp, îi dă senzaţia de plutire, ca şi cum ar zbura pe cai înaripaţi, în timp ce fluturaşii hormonali îşi fac de cap pe dinăuntru. Aţi observat cum priveşti o persoană de care te îndrăgosteşti? De sus până jos, cu sau fără haine, totul e absolut perfect. Dar după ce îndrăgosteala se duce de unde a venit, adică în neant, când emoţiile nu mai întreţin iluzia, începi să priveşti persoana la care până mai ieri te uitai ca la un idol, cu indiferenţă sau chiar mai rău decât atât. Însă mulţi îşi prind picioarele în această stare efemeră, ca într-o cursă.
Pentru că îndrăgosteala e ca un păunaş care se înfoaie pentru a impresiona peisajul, poate-poate cineva îşi va da în cele din urmă ochii peste cap. Şi am văzut cum se plimba cu nonşalanţă, aruncându-şi propriile curse emoţionale în stânga sau în dreapta. Şi am văzut cum mulţi care nu doresc decât să trăiască clipa, se prind imediat în aceste curse. După care, ies cu greu din ele cu inimile frânte şi încep să îşi lingă rănile, spunând pe la toţi să nu facă aşa cum au făcut ei. Prea târziu, dar lecţiile dureroase sunt cel mai bine învăţate. Când discernământul a rămas agăţat pe undeva în afară, viaţa te învaţă ceva poate chiar într-un mod brutal, ca să îţi aduci cumva aminte de durerea sufletească care ţi-ai provocat-o ţie sau ai provocat-o altora.
Aceste stări nu se pot controla, ele apar din când în când şi iarăşi pleacă. Însă dacă vrei să le hrăneşti, gândeşte-te încă odată în ce investeşti această hrană şi cui i-o oferi, ca nu cumva acela sau aceea, să se întoarcă împotrivă şi să capete drepturi asupra ta. Ceea ce simţi, vine din inimă şi acolo se află un loc sacru și tainic care nu te minte. Iar dacă simţi tulburare, agitaţie, nerăbdare, patimă, pe toate acestea şi încă multe altele, se clădeşte fundaţia îndrăgostelii. E ca o vrajă care te fascinează. Dar nu tot ceea ce e fascinant este şi ziditor de suflet.
Pe când iubirea, e o stare care te lasă liber şi oferă deplină libertate celuilalt. Ea nu subjugă aşa cum o face îndrăgosteala. Ea nu vrea „să pună mâna”, ci îşi aşterne pacea peste sufletul celui iubit. Ea nu posedă şi nu stăpâneşte. Nu e geloasă şi nu are gânduri ascunse. Nu vrea ca iubitul sau iubita să îi aparţină numai şi numai lui. Iubirea nu e pătimaşă şi nu priveşte cu poftă la un trup atrăgător şi ondulat. Aici se opreşte îndrăgostela, doar la forme. Însă iubirea ştie că dincolo de forme, se află ceva mai mult decât atât. De aceea iubirea e puternică, iar îndrăgosteala e slabă şi mai efemeră decât o păpădie. Iubirea nu doreşte nimic, însă îndrăgosteala arde de dorinţă. Una se bucură pentru sentimentul de „a fi”, cealaltă se usucă pe picioare râvnind cu patimă după „a avea”. Una este totul, celaltă doar pare că este ceva. Una doar există, cealaltă vrea doar să cucerească.
Iar cuceririle, se vor aduna cu toate ca într-un ierbar plin de păpădii cu care poate te vei lăuda peste ani unuia sau altuia şi care va părea frumos pe dinafară, dar pe care atunci când îl vei deschide, puful lor se va împrăştia în toate direcţiile după cum bate vântul. Pentru că ceea ce e vânt, ca vântul trece, adică într-o clipă. Ceea ce e trecător e doar o spoială a nimicului care-ţi fură ochii. Însă iubirea nu e trecătoare şi nici nu-ţi fură ochii. Ea nu rabdă şi nici nu se rabdă, pentru că nu aşteaptă ceva anume de la persoana asupra căreia se duce acest sentiment. Ea nu se chinuie aşa cum face îndrăgosteala. Şi nici nu tânjeşte vreodată după ceea ce nu poate avea.
De aceea, iubirea e dincolo de simţuri, dincolo de forme, dincolo de orice împăunare şi de orice fel de spoială, dincolo de trup şi pipăire, dincolo de aşteptare şi de nerăbdare. Îndrăgosteala poate ţine o clipă, o zi sau o noapte. Iubirea însă poate fi pentru toată viaţa, căci ea e autentică şi nu cunoaşte decât starea firească a verbului firesc: „eu sunt”!

marți, 21 aprilie 2015

Cu sinele meu faţă-n faţă (1)



Sinele:Apreciem că în cele din urmă ai spus „da” acestui dialog. Inspiraţia aceasta ţi s-a dat cu mult timp în urmă, dar ca de obicei tu nu ai crezut că o asemenea comunicare ar putea avea loc.
Eu: Nici acum nu cred în totalitate.
Sinele:Nu contează. Pentru noi e important că totuşi în ciuda îndoielilor tale te-ai ridicat acum din pat şi ai început să scrii. Avem nevoie de mintea ta limpede.
Eu:Şi de ce ar fi aşa limpede la ora 4 dimineaţa?
Sinele:Pentru că acum la prima clipă de la trezire, mintea încă nu apucă să se identifice cu melo-drama sa. Voi în general credeţi că e nevoie să dormiţi pe toată durata nopţii. Dar mulţi dintre voi se trezesc devreme gata încărcaţi şi totuşi nu se urnesc din loc, vor să adoarmă in nou. Dar următorul somn nu le mai foloseşte la nimic pentru că pur şi simplu nu mai au nevoie de el. Într-un final şi tu ţi-ai dat seama de asta, apreciem acest mic efort.
Eu:De ce vorbiţi la plural şi cine sunteţi voi?
Sinele:Vedem că tu scrii „sinele” dar sinele tău face parte şi el dintr-un întreg. E o conştiinţă colectivă de grup, partea eului tău superior care comunică cu divinitatea ca întreg. Voi când spuneţi „divinitate” încă nu înţelegeţi exact acest concept. Nici tu nu îl înţelegi încă foarte corect , dar deocamdată este îndeajuns să ne numeşti aşa.
Eu:De unde ştiu că acest dialog nu este pur imaginativ?
Sinele:Voi încă credeţi că imaginaţia e ceva iluzoriu şi nu îi acordaţi deloc credit. Dar imaginaţia are şi ea conştiinţa ei vibratorie şi prin ea vi se transmit  multe informaţii pe care voi le daţi mai departe inconştient. Am aprecia dacă ne-aţi lăsa să comunicăm cu voi mai mult prin acest canal.
Eu: Păi m-am deschis în cele din urmă.
Sinele:Da, dar tu încă ai multe rezistenţe în tine. Pentru noi contează cel mai mult că în ciuda acestor rezistenţe te-ai deschis mult în ultimul timp. Tu mereu ai nevoie de confirmări, de dovezi. Ghidează-te mai mult după ceea ce simţi, acesta poate fi un barometru care nu dă greş. Înţelegem că eşti foarte refractar la ideea cu chanelling-ul, dar vezi că interesul tău pentru acest fenomen a crescut mult acum.
Eu:Da,  am încă îndoieli. Am citit mult în ultima perioadă, i-am urmărit pe mulţi, şi văd că tot interesul meu acum e pe acest flux de vibraţie care îmi face atât de mult bine. Practic nu mai pot citi nimic din scrierile care vin din ego, le simt efectiv ca venind doar din ego şi nu mai intră deloc în mine. Şi atunci mă duc doar spre ceea ce îmi amplifică vibraţia. Însă multora care fac acest chenelling nu le dau credit.
Sinele:Este bine chiar şi aşa. Tot e un pas înainte. Noi nu cerem nimănui să se creadă totul pe pilot automat. Ai văzut cât de mult timp ţi-a trebuit ca să accepţi acest dialog cu noi. Şi am înţeles această nevoie a ta de a îţi acorda spaţiu şi de a avea nevoie de acest timp de acceptare. Încă nu îţi dai seama de pasul uriaş pe care îl faci acum în timp ce scrii. După cum vezi la ora asta, totul curge mai limpede decât chiar şi la prima oră a dimineţii când totuşi e multă agitaţie la voi. Ai tendinţa de a raţiona prea mult şi atunci îţi pui piedici singur. Nu e nevoie să înţelegi cu raţiunea chanelling-ul, ci pur şi simplu să îi dai voie să intre în raza ta de acceptare.  De asta ţi s-au şi dat atât de multe surse despre acest fenomen şi ţi se vor da în continuare, ca totuşi să fii ferm convins în interiorul tău că nu e o aiureală. Fiecare dintre voi poate fi un canal, dar fără deschiderea voastră ne e imposibil să transmitem ceva. Nu e necesar să compari felul de a face chanelling  a unuia cu a altuia. Unul are nevoie de meditaţie, de timp înainte, altul intră  pe altă frecvenţă imediat ce îşi mută atenţia. Nici tu nu ai nevoie de un timp rezervat înainte, pentru noi e necesar doar ca tu să nu îţi mai reprimi atât de mult inspiraţiile care ţi se dau şi doar să începi să scrii, restul vine de la sine.
Eu:Înţeleg dar nu e chiar uşor. Încă prefer să îmi pun piedici singur văd.
Sinele:Nu se poate totul deodată şi la tine a fost nevoie de multă răbdare din partea noastră. De când ai început să scrii, deschiderea ta s-a tot mărit. Ai avut nevoie de mult timp ca să înţelegi ce ţi se întâmplă. După cum vezi şi singur, inspiraţiile le primeşti încă cu mare greutate şi nu le dai curs imediat. Dar e mai bine acum decât înainte când controlai prea mult totul şi le materializai într-o zi, după care le dădeai drumul a doua zi. Noi te îndemnăm să dai drumul cât mai repede, exact imediat după ce materializezi inspiraţia, fără să mai controlezi şi să tot verifici de pe o zi pe alta. Momentul prezent e cel mai important acum pentru voi. Învăţaţi să trăiţi cu toată fiinţa voastră în momentul prezent. Dacă amâni pe a doua zi, intervine iar mintea şi rezistenţa şi atunci mesajul poate fi denaturat.
Eu:Dacă merge atât de greu, de ce vă bateţi capul cu mine?
Sinele:Pentru că se lucrează aparte cu tine dacă ne laşi doar. Noi mereu te-am îndemnat să nu mai fii defensiv, să nu te mai autosabotezi, să nu te mai devalorizezi aşa cum făceai odinioară. Înţelege că nimeni nu are nevoie de frica ta, noi nu putem lucra deloc prin frică, e cea mai mare rezistenţă a voastră, dar respectăm această alegere. Ţi-ai dat şi singur seama câtă putere şi ce potenţial ai atunci când capeţi curaj. Se lucrează altfel cu tine pentru că ai un suflet muzical şi sensibilitatea ta filtrează minunat mesajul nostru.
Eu:De fapt cum are loc acest proces în mine?
Sinele:Noi îţi transmitem inspiraţia, dar tu ai ultimul cuvânt în forma pe care vrei să o dai. Forma îţi aparţine doar ţie. E bine că laşi să se aşeze inspiraţia şi că nu îi dai curs imediat, pentru că în tot acest timp ea capătă mai multă putere energetică în tine şi mai adună ceva informaţie până îi dai drumul. Dar se poate şi mai repede de atât,  e nevoie să accelerezi chiar şi mai mult. Tendinţa ta majoră e să tot spui „nu şi nu”. Acum e mai bine ca înainte, dar se poate şi mai repede. Pentru că avem multe informaţii de transmis şi acum timpul se estompează tot mai mult. Aşa că e nevoie de mai multă asumare din partea ta. Ai văzut că tot încerci să te disciplinezi şi ai ajuns singur la concluzia că fără disciplină te risipeşti. Ai încă tendinţa de visare şi de contemplare. Dacă nu ai visa nu ai mai crea. Dar totuşi nu e nevoie de prea multă visare, căci şi aici e o scurgere de energie. Am apreciat şi faptul că te-ai deschis şi la civilizaţiile de care înainte nu vroiai să auzi. Ţi-a trebuit mult timp ca să deschizi acea carte cu conectarea arcturienilor deşi o aveai la îndemână de atâta vreme. Iar când ai deschis-o nu ai mai putut să o laşi. Ai văzut şi singur care e diferenţa dintre sursele celor din ego şi a celor din chanelling. E diferenţă mare de vibraţie, una nu ţine deloc, cealaltă poate ţine foarte mult dacă o întreţii şi tu cumva.
Eu:De la paşte încoace mi-aţi dat numai inspiraţii cu tentă religioasă iar eu m-am săturat să tot scriu despre religie la modul ăsta. Sunt înţelese cu adevărat aceste articole? Habar n-am. Ştiu că majoritatea din cei care le citesc sunt tot în conştiinţa religioasă şi eu chiar nu pricep cum de le citesc dar merg înainte tot cu biserica.
Sinele:Asta nu e treaba ta. Îţi pui iarăşi piedici singur, iarăşi te loveşti de rezistenţele tale. Ţi s-au dat aceste inspiraţii în primul rând pentru tine şi apoi pentru ei. Tu încă aveai mari reţineri să dai drumul unor afirmaţii pe care le considerai şi tu adevăr, dar nu aveai destul de mult curaj să le şi scrii. Iar noi te-am îndemnat imediat după paşte să le dai drumul  pentru că atunci a fost un moment mai benefic pentru primirea acestor informaţii. Iar tu aveai nevoie să îţi dizovi şi aceste ultime rezistenţe din conştiinţa religioasă. Nu contează dacă unii le-au primit şi alţii nu, efectul pe moment poate fi unul foarte reactiv, dar noi nu lucrăm decât pe termen lung. Iar tu ai făcut încă un salt deşi a fost puţin dureros să primeşti şi feedback reactiv. Ai ştiut de dinainte că aşa se va întâmpla. Religia e încă un punct foarte sensibil în conştiinţa multora. Nu te gândi că cei care citesc ce scrii, merg tot cu biserica. Mulţi o fac pentru că tradiţia e importantă pentru ei şi dacă rămân fără ea nu au ce pune în loc. Aşa că dă-le voie să fie, dă-le voie tuturor să spună exact ce simt chiar dacă te vor mai şi lovi. În general ai multă susţinere şi în real şi în virtual, nu e cazul să te porţi ca o mironosiţă. Vei avea oricum mai multă susţinere decât critică, dar ai nevoie şi de ea pentru evoluţia ta. Şi nu mai cere tot atâtea pauze. Pentru ce tot vrei pauze? Anul trecut ai luat pauză o lună absolut fără rost.
Eu:După fiecare postare simt o energie care iese din mine, de asta spun de pauze.
Sinele:E doar o goliciune de moment, dar tu începi de fapt să te reîncarci imediat. Aşa că nu e nevoie de nici o pauză. Noi chiar vrem şi mai mult de la tine, să fii mai activ decât eşti acum, să îţi dai drumul odată şi să nu mai spui mereu „nu şi nu”. Noi oricum lucrăm în ritmul tău, dar îţi repetăm că se poate şi mai repede. Încă te simţi prea fragil şi simţi că nu eşti de aici, dar asta nu contează acum să înţelegi exact de unde vii. Faptul că te simţi stingher şi străin printre oameni nu e întâmplător, dar nu e nevoie acum să înţelegi mai mult. Important e să înţelegi rostul tău din această viaţă, faptul că ai ales experienţele prin care ai trecut, faptul că ai trecut prin religie la modul extrem şi că totuşi te-ai eliberat acum, e important să împărtăşeşti aceste experienţe nu să le ţii doar pentru tine. Şi ai făcut-o în ultimul timp şi apreciem mult acest lucru. Te îndemnăm să continui şi cartea, nu te opri. Te îndemnăm să continui şi cu muzica. Noi din astral avem la rândul nostru nevoie de experienţele voastre umane şi pentru noi e o continuă evoluţie aici. Cel mai important  să nu îţi reprimi nimic din nevoia de a experimenta. Valabil pentru oricine.
Eu: Ce rost are să postez acest dialog, multora li se va părea o mare prostie.
Sinele:Încă odată, nu e treaba ta cum eşti perceput. Nu da importanţă deloc acestei percepţii. Încă nu poţi să te detaşezi, înţelegem că îţi pasă, dar nu te ajută la nimic percepţia celorlalţi în evoluţia ta. Şi tot ceea ce am transmis acum e valabil pentru toată lumea, nu doar pentru tine. Aşa că e bine să dai drumul fără reţineri. Vor mai fi dialoguri de acest tip, dar pentru început ne oprim aici. Pace şi iubire tuturor!



luni, 20 aprilie 2015

Cercetaţi adevărul şi el vă va face liberi


Adevărul nu se vinde şi nu poate fi cumpărat. El nu se află aici, dincolo sau după colţ. Nu poate fi nici indicat, ca să poţi spune clar şi răspicat “eu deţin adevărul”. El nu se află nici în cărţi, nici în dogme, nici în religii, nici în canoane, nici în fasoane, nici în idolatrie, nici în sisteme spirituale, nici în filozofia pompoasă a celor ce vorbesc frumos şi linguşitor, nici în tehnici de rugăciune sau de meditaţie, nici în falsa smerenie cu ochii în pământ dar pe dinăuntru cu scrâşnirea patimilor care abia aşteaptă cea mai mică mişcare ca să se trezească la răutate şi judecată.
Adevărul nu poate fi găsit şi recunoscut de o inimă călduţă şi dispusă la a pleca urechea doar asupra adevărului celorlalţi. Pentru că nu am venit aici să ne integrăm într-o turmă şi nici nu am aterizat printre oameni doar ca să ne afiliem orbeşte la adevărurile celor de dinaintea noastră. Altfel la ce bun tot acest demers şi toată această agitaţie din viaţa noastră?
Dacă nu cercetezi, nu descoperi şi dacă nu scormoneşti, nu îţi poţi găsi adevărul tău. Dar oare unde eşti tentat să cauţi şi unde eşti îndemnat să descoperi? Se spune că omului i s-a ascuns puterea în el însuşi, căci acela va fi ultimul loc pe care va fi dispus să îl cerceteze. Metaforic vorbind, chiar aşa este. Oamenii sunt dispuşi să depună eforturi uriaşe în a merge până la capătul lumii în căutarea adevărului, dar nu sunt dispuşi să mişte un deget în a privi mai adânc în ei înşişi. Sunt dispuşi să îşi dea viaţa pentru o idee şi pentru un crez. Sunt dispuşi să devină martiri în numele ataşamentului credinţei lor. Le vine mult mai uşor să facă asta, decât să devină martiri pentru adevărul din ei înşişi.
Dar nu toţi au această râvnă nebună de a merge până la capăt cu experienţa lor. Şi atunci dacă nu eşti dispus să îţi duci experienţa până la capăt, vei rămâne prins la mijlocul drumului, fiind ferm convins că doar calea de mijloc e cea bună. Dar eu nu pot recunoaşte calea de mijloc, căci ea nu mă duce de fapt nicăieri. În calea de mijloc, nu există adevăr, ci doar presupuneri. Nu există certitudini, ci doar speculaţii. Acolo nu există putere, ci şovăială, îndoială şi multă frică. De ce există acolo multă frică? Pentru că frica te îndeamnă să te opreşti la mijlocul drumului de teamă să nu care cumva să tot înaintezi şi să nu mai ştii drumul de întoarcere. Dar dacă tot vrei să experimentezi ceva, de ce ai mai avea nevoie de drumul de întoarcere? Şi oare unde vrei să te reîntorci mereu, tot la confort, tot la căldicelul din tine?
Nu te lua după sloganul “crede şi nu cerceta”, el e apanajul fricii, idolatriei şi a credinţei oarbe. Şi el nu este scris nicăieri, dar cei care îl folosesc se ascund după neputinţa lor. Din contră, cercetează şi mergi până în pânzele albe sau negre în căutarea adevărului tău. Asta avem de făcut cu toţii aici. Pentru că suntem individualităţi şi suntem dincolo de presupuneri, dincolo de speculaţii. Nu îţi fie frică să îţi mărturiseşti adevărul tău. Dacă încă şovăi, acest adevăr nu e autentic şi nu a fost cimentat din propria experienţă, pentru că a fost clădit pe nisipul adus de valurile experienţelor celorlalţi. Şi fără fundament, nisipul e alunecos şi mincinos. Îl iei în mână, dar ţi se va scurge imediat printre degete. Aşa e şi adevărul propovăduit de alţii care spun cu nonşalanţă că doar calea lor e cea bună şi singura adevărată. Ei nu te respectă ca individualitate, ci te vor integraţi în turma lor, ca numărul celor condiţionaţi să sporească şi mai mult.
Sunt ferm convins că aici avem mult de lucrat cu noi înşine. Iar eu, cu atât mai mult decât toti. Şi mărturisesc că această lucrare e ce mai minunată lucrare şi muncă pe care o poate face omul pe pământ. Nu există nimic mai important decât să ajungi să te cunoşti mai mult şi mai mult. Dar această cunoaştere nu are hotar şi nu are limite. Şi când o începi cu sinceritate, nu te mai poţi opri. Căci indiferent cine te va apostrofa sau cine te va mângâia, indiferent dacă eşti căzut cu trupul, fiinţa ta interioară va rămâne şi mai stabilă în picioare. Şi vei mulţumi şi celor care te mai buşesc sau te zgâlţâie, căci doar aşa mai creşti şi devii mai puternic. Altă cale nu este aici, dar oricât ar fi de dureroasă, ea e plină de vitamine spirituale. Aşa că nu e cazul să dramatizăm dacă vreo limbă mai ascuţită ne mai taie din când în când elanul. Totul e doar spre binele nostru, al celor care cercetăm adevărul şi ne eliberăm tot mai mult de ceea ce credeam poate odinioară iar acum nu ne mai foloseşte.

joi, 16 aprilie 2015

Spiritualitatea la români


M-am întrebat adeseori care este esenţa noastră spiritual românească. Ce ne defineşte pe noi ca naţie şi ce ne diferenţează faţă de celelalte popoare? Şi nu pot răspunde nicidecum la această întrebare, pentru că oriunde îmi arunc privirea văd în jurul meu numai surogate care nu mă definesc, care nu îmi aparţin, cu care nu mă mai pot identifica. 
Nu ştiu cât românism este în mine. Îmi vine să spun că mai deloc când întâlnesc atâţia oameni slabi, sătui de viaţă, lipsiţi de încredere, şovăielnici, defensivi, resemnaţi, pasivi, îngrijoraţi şi fricoşi până peste poate. Îi văd peste tot în jur şi în sinea mea nu mă simt deloc bine când iau contact cu ei. Pentru că uneori, slăbiciunea lor te poate afecta şi pe tine dacă intri pe fluxul vaietului şi a neputinţei lor. Asta nu înseamnă că fug de aceşti oameni sau că îi dispreţuiesc. Am ales să rămân aici şi să nu mă dezbin lăuntric, căutând cai verzi pe pereţi prin diaspora. Pentru că consider că am şi eu un mic rol aici printre românii din ţară. Decât de dincolo privind cu răutate, mai bine de aici privind cu compasiune.
Dar spiritualitatea noastră este acum ca şi inexistentă. Nu mai avem aproape nimic al nostru, ceva care să ţină de autenticul nostru, de originalitatea românismului nostru. Poate doar în satele vechi şi uitate de lume, cu bătrâni şi ţărani care totuşi încă nu şi-au uitat originea ADN-ului lor. Sau mai bine zis influenţele din afară nu au reuşit întru totul să le modifice această structură. Apreciez aceste rămăşiţe spirituale chiar dacă sunt totuşi pe cale de dispariţie, căci aproape nimeni nu mai are interes acum să le promoveze. 
Şi nimeni nu mai promovează românismul, pentru că românii în sinea lor, nu îşi cunosc identitatea. Şi dacă nu îţi cunoşti identitatea spirituală, eşti ca o frunză-n vânt. Preiei lucrurile din afară care ţi se impun şi ţi se par a fi ceva bun. Preiei şi înghiţi ceea ce alţii au creat pe teritoriul lor. Şi ţi se pare că acele lucruri sunt mai de băgat în seamă decât ceea ce este pe teritoriul tău. Dar cum pe aici nu prea mai este nimic autentic, normal că nu mai ai la ce te raporta şi atunci cauţi pe aiurea ceva de care să te agăţi cumva. Sincer, mi-e îngrozitor de silă să văd cum românii nu se promovează mai deloc pe ei înşişi, dar în schimb pun mare râvnă să promoveze valori care nu le aparţin.
Practic nu avem o religie a noastră şi nu avem o spiritualitate a noastră la momentul acesta. Cum or fi fost dacii pe vremea lui Zamolxe şi cum or fi fost aceşti oameni care au trăit în această zonă înainte de venirea noastră aici, cine mai poate şti? Însă am citit şi eu legile zamolxiene şi se simte în ele autenticul. Simt  că era ceva adevărat atunci, ceva ce acum nu mai este. Pentru că acest surogat de religie care se numeşte creştinism şi care ni s-a impus ca o ciumă pe acest teritoriu, nu ne aparţine. Dar bineînţeles că habotnicii vor ţipa în cor şi vor spune că ortodoxia e românismul nostru şi că ea e credinţa strămoşească. S-a creat cumva aici această religie, s-a născut vreun mântuitor pe teritoriul nostru şi încă nu am aflat?  Stau şi mă întreb, cum de am preluat pe pilot automat miturile evreieşti la care am ajuns să ne raportăm de parcă ar face parte din cultura şi tradiţia noastră? Măicuţa, domnul, sfinţi şi moaşte care nu ne oferă demnitate, ci ne-o fură în mod subtil!  Ce avem noi în comun cu aceste mituri care te fac slab şi defensiv în faţa vieţii? Ce avem noi în comun cu această Biblie în care ni se pun în faţă valori răsturnate cu personaje care te îndeamnă să tot suferi, ca într-un final acest dumnezeu capricios să te răsplătească pentru buna ta purtare? 
Şi trecând mai departe înspre spiritualitate, nu pot să nu observ prostia multora de a promova ceea ce nu le aparţine. Cărţi scrise de români care oferă reţete de fericire date de americani. Scrieri despre dezvoltare personală şi nu ştiu câţi paşi făcuţi în căutarea fericirii. Oameni care au fost în pelerinaje şi au văzut pe acolo, culturi şi tradiţii care aici nu se văd. Şi când se întorc înapoi, încep să spună ei ce au văzut pe acolo şi cât de spirituali sunt indienii, tibetanii sau budiştii. Şi unii par atât de „iluminaţi” când se întorc, încât îşi lasă job-urile şi familiile, şi încep să umble ca bezmeticii fără nici o identitate. Asta înseamnă spiritualitate? Să trăieşti ca un cerşetor la mila socialului? Dar de ce nu ai putea fi şi integrat în social, să ai şi o famile, să creşti şi un copil, să munceşti ceva şi să fii şi spiritual în acelaşi timp? De ce trebuie să renunţi la ceva, pentru a avea altceva? Spiritualizează materia, spiritualizează banii, spiritualizează şi familia şi nu mai ai nevoie să renunţi la nimic! Sau toate acestea sunt poveri pentru tine?
Mi-e silă să văd promovarea „nimicului” în ţara mea. Oameni care şi-au pierdut demnitatea de români. Înainte năvăleau turcii şi românii fugeau care încotro în munţi şi otrăveau fântânile. Acum năvăleşte Anaf-ul şi românii fug care încotro, otrăvându-şi casele de marcat, ca să nu mai existe în ea un plus sau minus. E aceaşi Mărie cu altă pălărie. Şi asta pentru că nu există demnitate, nu există valori de sine stătătoare în ţara asta. Unul promovează kaballah, altul reiki, altul cuantica, altul meditaţia orientală, altul creştinismul mistic, ezoteric sau de care-o mai fi. Dar toate astea nu ne aparţin şi poate că nici nu se potrivesc în ADN-ul nostru. Ceva ne fascinează în ele. E mai uşor să promovăm evreismele şi americănismele decât să ne promovăm cu adevărat pe noi înşine!
Am fost vehement azi, dar simt că nu are absolut nici un rost să mai scriu dacă nu spun lucrurilor pe nume. Mâine, poimâine, voi pleca de aici şi chiar nu vreau să o fac cu regretul de a fi fost prea fricos şi laş, înghiţindu-mi cuvintele în zadar. La ce bun încă un fricos, încă un laş, încă un ipocrit printre ipocriţi? 

miercuri, 15 aprilie 2015

Între două dimensiuni şi între două vibraţii


Când privesc zorii acestor dimineţi superbe încărcate de atâta lumină şi culoare, îmi spun că merită într-adevăr să trăiesc încă o nouă zi pe pământ. E prea frumos ca să mai poţi închide ochii. E prea viu totul ca să nu dai credit total vieţii. Şi toată natura colorată care renaşte acum, parcă îţi umple sufletul de şi mai multă iubire, de şi mai multă viaţă, de şi mai multă armonie lăuntrică. Când există deschidere, simţi că totul se armonizează în tine cu fiecare zi, cu fiecare clipă petrecută aici. Şi lumina reverberează şi mai mult în tine, parcă prin toţi porii. Şi nu o mai poţi ţine ascunsă sub obroc, pentru că ea se vrea răspândită în jur fără limite.
Ceea ce observ acum şi simt mai mult ca niciodată, este faptul că trăiesc între două lumi. De fapt, e impropriu spus. Trăiesc într-o lume, iar pe cealaltă doar o observ. În general nu îmi plac speculaţiile şi am evitat cât de mult am putut subiectele speculative care nu se pot proba şi dovedi. Însă ce s-ar putea proba cu adevărat pe pământ? Ceea ce poate fi tangibil şi doar atât? Cum dovedeşti iubirea? O poţi arăta cu degetul şi spune „uite-o aici sau dincolo”? Nu, dar ea se simte, ea se intuieşte, ea se arată pe chipul oamenilor luminaţi de ea. Şi acolo nu mai e nici un fel de speculaţie.
S-a vorbit mult şi încă se mai vorbeşte despre faptul că pământul la momentul acesta se află în dimensiunea a 5a. Muţi simt asta acum foarte intens, pentru că simt această accelerare fără oprire în conştiinţa lor. Parcă e prea frumos totul, parcă e prea bine, parcă e prea magnific tot ceea ce li se întâmplă. Şi nu e o amăgire. Dar nici nu poţi descrie în cuvinte această senzaţie, pentru că acest sentiment e dincolo de cuvinte. Eu simt asta acum, pentru că lucrurile în viaţa mea sunt într-o continuă expandare şi deschiderea se tot măreşte. Şi uneori vibraţia creşte atât de mult încât uneori simt nevoia să mă opresc din orice, pentru ca nimic să nu mi-o estompeze. Pentru că provocările vieţii vin şi în dimensiunea a 5a dar pe alt nivel de conştiinţă. Însă ceea ce se schimbă aici este percepţia lor.
Planeta noastră este în această dimensiune, dar majoritatea oamenilor încă se află tot în dimensiunea a 3a. Iar acolo există multă suferinţă, pentru că dualitatea este la ea acasă. Există şi multă judecată, pentru că credinţele limitative îşi joacă jocul lor atât de absurd, atât de sufocant. Aici lucrurile merg ca melcul şi mai mult se târăsc decât ar merge. Aici oamenii au încă nevoie de zei şi idolatrie, chiar dacă chipurile acestora nu mai apar ca în evul mediu. E un altfel de idolatrie, dar una reală chiar şi acum. Oamenii din dimensiunea a 3a încă nu îşi dau credit lor înşişi, pentru că nu au încredere în ei şi puterea lor e disipată. Puterea din ei este şi ea frântă în două de atâta boală, durere şi lipsuri. Cei care aleg să rămână în această dimensiune pierd un tren care se perindă permanent prin gara lor, dar încă nu au curajul să se urce şi ei în el.
Când mă aflam în conştiinţa religioasă şi mă identificam total cu ea, nu puteam vedea dincolo de suferinţă, dincolo de „valea plângerii”. Nu puteam înţelege dincolo de acest văl, pentru că mintea condiţionată religios este pur şi simplu blocată pe vibraţia joasă şi este singura vibraţie pe care ea o poate recunoaşte. Dar mă bucur totuşi că am trecut pe acolo, altfel nu ar avea nici un fundament mărturia mea. Îi înţeleg însă pe cei care au rămas la fel ca atunci şi îi privesc cu condescenţă. Ştiu că oricine poate ieşi din întuneric la lumină, dar aici e vorba doar de o alegere. Însă uneori ea e atât de greu de făcut, pentru că frica nu te lasă să te recunoşti ca fiind puternic, ca fiind stabil, ca fiind tu însuţi. Frica din dimensiunea a 3a te ţine în limitare şi nu te lasă să te deschizi. Şi pe această vibraţie vei merge în continuare, tot la cei care îţi întreţin această stare. Vei merge în continuare la biserică unde cei care propovăduiesc limbajul mieros de lemn te vor condiţiona şi mai mult, căci ei nu îţi doresc libertatea ta. Ei îţi vor spune că noi oamenii suntem singuri în univers de parcă am fi buricul pământului, iar că celelalte civilizaţii extraterestre sunt viziuni „demonice”. Odinioară eram şi eu foarte refractar la aceste civilizaţii şi nu le dădeam curs. Acum însă nu mai e cazul să ne considerăm singuri în univers, căci primim atât de multe inspiraţii care vin prin chanelling, încât să fii prea orb şi prea blocat să nu le poţi recunoaşte. Şi aceste civilizaţii lucrează tot în favoarea noastră, că se numesc pleiadieni, arcturieni sau ce-or mai fi, ei sunt foarte aproape de noi, dar fără deschiderea noastră, nici ei nu pot face absolut nimic. Căci aici pe pământ, liberul arbitru este intangibil.
Dacă încă te afli în dimensiunea a 3a, vei simţi asta când vei citi aceste rânduri. Dacă îţi stârnesc zâmbetul, te afli tot acolo. Dacă îţi ridică măcar puţin vibraţia aceste rânduri, s-ar putea să nu mai fi acolo. Spun că „s-ar putea să nu mai fi”, pentru că am observat mulţi interesaţi de aceste lucruri, nu cred de fapt în ele, ci mai mult cochetează cu acestea pentru că îi fascinează. O zi îi vezi mai convingători, dar a doua zi iarăşi îşi lasă vibraţia să coboare, căci nu au destulă susţinere în a pune lemne pe focul cunoaşterii lor. Încă un seminar, încă un curs, încă o carte, dar fără aprofundarea acestor cunoştinţe practic, totul e vânare de vânt. Adică e acelaşi amalgam dual din a 3a dimensiune, unde îndoiala şi frica fac jocul. Iar oamenii aici, trăiesc ca nişte mămăligi. Ei vor merge pe pilot automat la maeştri, la popi, la terapeuţi, ca să li se spună cum să îşi trăiască viaţa pentru că ei înşişi nu au discernământ. Ei nu vor abundenţă, ci supravieţuire. Ei nu vor sănătate, ci să tot înghită pastile cu pumnul. Nu vor nici cunoaştere, ci ignoranţă. Pe scurt, aici în dimensiunea a 3a, oamenii nu vor să fie responsabili pentru alegerile lor.
Însă trecând spre a 5a, totul se transformă. Frica lasă loc iubirii, limita lasă loc deschiderii, ignoranţa lasă loc cunoaşterii, minciuna nu se mai poate opune adevărului. Aici te scoli inspirat şi mulţumeşti pentru fiecare clipă în care respiri, pentru fiecare creaţie pe care ai curajul să o materializezi. Aici iarăşi nu te mai lupţi cu penibilul, pentru că ai înţeles în cele din urmă că divinitatea ta este unică şi că nu există grad de comparaţie între tine şi altul. Aici nu vei putea afirma niciodată că doar tu singur ştii calea şi că drumul tău spiritual este singurul adevărat. Asta se întâmplă în dimensiunea a 3a, unde ego-ul e ca un cocoşel care se umflă mereu în pene în faţa unor gură-cască uşor de manipulat.
Dacă vrei poţi rămâne oricât în dimensiunea a 3a, chiar şi până la capătul vieţii. Acumulezi şi acolo, dar mult mai puţin decât ai face-o trăind pe o vibraţie mai înaltă. Însă orice alegere ai face, fii tu însuţi în dimensiunea ta!

luni, 13 aprilie 2015

Spiritul este liber, cu adevărat viu este!



Spiritul omului se regăseşte în libertate, căci el este liber ca vântul. El se regăseşte în viaţă, căci este veşnic viu. Se regăseşte în comunicarea cu oamenii, căci el împărtăşeşte din prea plinul cunoaşterii sale. Se regăseşte în dăruirea de sine, căci are infinită iubire de dăruit. Se regăseşte în puterea de autodepăşire, căci puterea lui nu poate fi nicidecum îngrădită. Se regăseşte în evoluţie, căci tot ceea ce vine la întrupare evoluează într-un fel sau altul. Se regăseşte în adevărata divinitate, căci între el şi ea nu există separare. Se regăseşte în vibraţia de înaltă frecvenţă, căci el îşi expandează conştiinţa într-o continuă accelerare. 
Dar spiritul omului nu se regăseşte între două margini, între două limite, între două îngrădiri. Căci orice fel de îngrădire nu o poate recunoaşte, pentru că pur şi simplu ea nu îi aparţine. Şi tot ceea ce nu îi aparţine nu se poate atinge de energia lui. Spiritul transcende religia, el nu se poate identifica cu nici o dogmă. El transcende orice lamentare şi vaiet, căci nu are nimic în comun cu neputinţa. El e dincolo de orice „doamne miluieşte”, căci mila nu poate face parte sub nici o formă din esenţa lui. El transcende salutul pe pilot automat „Hristos a înviat, adevărat a înviat”, pentru că nu are nevoie de nici un fel de mântuitor şi de nici un fel de mântuire. Spiritul e dincolo de orice răstignire, căci el nu poate fi pironit pe nici un fel de cruce. El transcende vorbele mieroase şi dulci, căci acolo unde e prea multă miere lipicioasă, minciuna e chiar la ea acasă. 
Spiritul meu a venit liber şi necondiţionat. El nu a venit să sufere în nici o vale a plângerii, ci a venit să se bucure de tot ceea ce înseamnă viaţă în toată plenitudinea ei. El a venit să observe, să înveţe, să experimenteze şi să evolueze. Spiritul meu nu a venit pentru a idolatriza pe absolut nimeni pe acest pământ, căci a-şi da puterea din el absolut degeaba, echivalează cu anihilarea esenţei sale. El nu a venit să se conformeze unui ritual creat de oameni, căci singura experienţă cu care se poate identifica este „Eu sunt”, adică prezenţa momentului prezent. Spiritul meu nu se poate supune în faţa condiţionărilor religioase care urmăresc frângerea lui. Nu se poate pleca în faţa barbariilor create de oameni „în numele domnului”. Şi nici nu poate asculta minciuni şoptite şi poleite care chipurile fac parte din "sfânta" tradiţie. Căci spiritul uman cunoaşte adevărul, cu el a venit aici, şi doar cu el va pleca iarăşi. 
Iar adevărul e doar unul singur şi el se numeşte „bucuria de a fi”. Astfel încât, spiritul meu a venit la viaţă ca să se bucure de viaţă. A venit la întrupare ca să se bucure de acest dar. Şi care este acest dar? Tot ceea ce îmi amplifică energia şi vibraţia este un mare dar. Privesc natura, culorile, florile, copacii, munţii şi apele, toate acestea sunt daruri căci ele sunt vii şi autentice. Privesc oamenii şi mă regăsesc şi în fericirea lor şi în durerea lor, căci şi ei sunt vii şi autentici. Privesc prin ochi de copil şi văd în ei Viaţa care nu mi-o poate arăta nici o religie, nici o dogmă, nici o răstignire. Ascult muzica eterică a entităţilor din astral materializată prin inspiraţia oamenilor şi în ea simt o mare energie benefică ce mă învăluie. Citesc rândurile scrise de cei mai inspiraţi care sunt conectaţi la divinitate şi prin aceste rânduri şi prin aceste sunete mă conectez şi eu cu tot ceea ce înseamnă Viaţă. Căci spiritul meu liber nu se regăseşte în moarte, agonie şi suferinţă, ci doar în Viaţă, doar în Frumos, doar în Autentic, doar în Benefic. Restul e doar fum, iar fumul oricât de gros şi de urât mirositor ar fi, nu-mi  poate atinge spiritul nici măcar o fracţiune de secundă. Spiritul este intangibil în faţa lumescului. Căci lumescul se naşte şi rămâne tot în lumesc. Drama umanităţii e şi ea bazată doar pe emoţii care se scurg şi ele tot în lumesc. Idolatria se naşte printre oameni şi se dizolvă tot printre ei. 
Spiritul meu este liber şi va rămâne aşa dincolo de plecarea sa de aici. El nu a venit liber, ca să plece de aici ca un sclav. Aşa că nu am de gând să îl condiţionez nici măcar în glumă doar ca să dau bine în peisaj în faţa nimănui. El nu a venit să fie regimentat într-o turmă care nu îşi poate recunoaşte identitatea şi care nu poate rosti decât ca într-un ecou ceea ce i se spune să tot repete. Căci identitatea unei turme nu există. Dar identitatea mea este una. Identitatea ta este şi ea una. Unici, irepetabili şi magnifici, în acelaşi timp! 
Spiritul este liber, cu adevărat viu este!