Omul aflat pe scena vietii...

Oare de ce omului îi este atât de frică să rămână singur, doar cu el însuşi?
De ce frica de singurătate este atât de puternică încât omul ar accepta uneori şi o companie neplăcută, doar-doar nu nu s-ar mai simţi aşa singur?
Majoritatea oamenilor nu vor să rămână singuri pentru că ar fugi mâncând pământul când s-ar vedea pe ei înşişi exact aşa cum sunt. Ar da muzica şi televizoarele la maxim, doar-doar ar amuţi cât de cât glasul conştiinţei care nu ştie să tacă, care nu ştie să mintă niciodată. Iar omul nostru, cel de toate zilele, nu vrea să se uite direct în ochii săi pentru că de obicei nu-i prea place ce găseşte acolo. Şi astfel, mai bine fuge şi se ascunde pe moment oriunde, ca să scape cumva de insuportabila uşurătate a fiinţei sale.
E adevărat, avem nevoie de recunoaşterea celor din jurul nostru. Pentru că de fapt noi oamenii, suntem actori pe scena vieţii. Şi prestăm anumite roluri, unii dintre noi le jucăm mai bine, alţii mai prost, iar unii încă nici măcar nu au urcat pe această scenă. Nu-i nimic, niciodată nu e prea târziu.
Dar pentru că tot ne-am făcut curaj şi am urcat la un moment dat pe o scenă, cum ar decurge tot acest spectacol fără ca nimeni să asiste la el? Exact cum s-ar desfăşura un meci sau o piesă de teatru fără spectatori, total insipid!
Aşa şi noi, dacă tot am ajuns aici şi am avut curajul să venim printre oameni, am făcut-o şi pentru ca să existe o mică rezonanţă în sufletele celor care ne privesc. Unii spectatori vor dori ca prestaţia noastră să continue la nesfârşit şi să nu se mai oprească. Alţii însă, vor scrâşni din dinţi împotriva noastră şi vor arunca cu tot ce au la îndemână după noi. Unul va aclama, altul poate va huidui. Nu am putea muţumi pe toată lumea nici măcar dacă am încerca.
Dar măcar să reuşim să ne mulţumim pe noi înşine de prestaţia noastră. Iar dacă urcând pe scenă ne-am împiedicat, am căzut, ne-am bâlbâit sau pentru moment am uitat replica, să nu rămânem căzuţi şi umiliţi în batjocura asistenţei care consideră că ne-am făcut de râs. Pentru că spectatorul vine şi pleacă din realitatea noastră, dar noi actorii, rămânem iarăşi doar cu noi înşine. Iar atunci când sala de spectacol se va goli, să ne oprim pentru o clipă şi să realizăm ce a fost sau nu a fost bine în prestaţia noastră. Pentru ca data viitoare, când sala se va umple iarăşi, să avem rolurile mai bine învăţate, pentru ca astfel să fim mai stăpâni pe situaţie ca înainte.
Avem nevoie de spectatori, e adevărat. Dar unii vii, care să certifice cumva că şi noi înşine suntem vii şi că existăm pentru a da o mărturie vie despre viaţa noastră. Avem nevoie de martori la creaţiile noastre care să vină şi să le privescă, care să le aprecieze sau să le dispreţuiască, care să ne ridice sau să ne coboare, care să ne laude sau să ne umilească. Dar nu pune prea mult la suflet părerile celorlalţi. Căci dacă unul te înalţă iar altul te smereşte, nu uita că numai tu eşti cel care te cunoşti cel mai bine pe tine însuţi. Aşa că lasă laudele să vină, lasă şi criticile să se apropie, vei învăţa din fiecare dacă ai discernământ.
Avem nevoie de un feedback pozitiv sau negativ, nu contează. Pentru că nu trăim într-un deşert, ci suntem prezenţi trup şi suflet aici, printre oameni în mijlocul cetăţii. Iar viaţa înseamnă o continuă derulare de sentimente, emoţii, bucurii, tristeţi, dureri, boli, experienţe. Cu cine să le împărtăşim dacă nu cu ceilalţi oameni? Cine ar putea pricepe mai bine decât aproapele tău, ce se ascunde dincolo aparenţe? Cine ne-ar putea îmbrăţişa, mângâia şi săruta atunci când ne e bine sau rău, decât numai însuşi omul? Unii sinceri, alţii falşi, nu contează, căci fiecare este chemat să se desăvărşească pe sine la nivelul la care este aici printre oameni.
Avem nevoie de prezenţa celorlalţi lângă noi cu inima deschisă. Şi nu cu gânduri ascunse. Nu cu aşteptări mari de la unii, care poate încă au sufletele prea mici. Dar şi cei „mari” şi cei „mici” au ei rolul lor pe care poate nu am reuşit să îl desluşim până acum, şi poate că nu îl vom putea înţelege niciodată aici pe pământ. Dar atâta timp cât ei se află printre noi în realitatea noastră, să le dăm credit tuturor pentru că nu întâmplător se află lângă noi şi noi lângă ei. Lecţiile sunt predate de unii şi învăţate de către alţii. Pe scena vieţii urcă unii, iar ceilalţi sunt simpli spectatori. Dar şi aceste roluri se schimbă la un timp. Viaţa însăşi nu poate fi doar comedie, tragedie sau dramă. Ci este pe rând, căte una din fiecare. Azi comedie, mâine tragedie. Astăzi vom râde, iar mâine poate vom plânge. De ce? Pentru că ne pasă. Pentru că nu suntem nişte roboţei teleghidaţi care calcă în neştire pe sufletele altora, văzându-şi doar propriile interese egoiste.
Este o vreme de acumulări, apoi o vreme de meditaţie. O perioadă de urcuş, apoi una de coborâş, căci după fiecare munte, apare o vale, şi după fiecare iarnă, renaşte primăvara.
Poate că mai avem mult de lucrat la rolurile noastre pe scena vieţii. Poate că mai avem uneori nevoie şi de către un mic „sufleur” care să ne şoptească imediat replica ce am uitat-o pe moment. Iar dacă el nu se va afla în preajmă pentru a ne scoate din impas, atunci vom improviza ceva şi tot o vom scoate la capăt. Poate că sala se va umple uneori, iar alteori nu se vor îngrămădi prea mulţi să ne vadă. Nu-i nimic, important e că suntem acolo şi că am avut curaj să urcăm şi să ne asumăm rolul nostru pe care l-am ales.
Dar cu sau fără spectatori, cu aplauze, râsete sau huiduieli, cu actori mai buni sau mai puţin lângă noi, să avem totuşi mereu rolurile noastre pe scena vieţii bine învăţate, ca atunci când nu vom mai avea de cine să ne sprijinim, când însuşi "sufleur-ul" a uitat replica noastră, să avem totuşi puterea de a rămâne în picioare, sprijinindu-ne atunci doar de noi înşine, indiferent de cum se va comporta asistenţa din faţa scenii vieţii noastre...