Între sabia dreptăţii şi mângâierea iertării

Oamenii în general sunt consecvenţi principiului lor de viaţă. Şi merg înainte cu acest principiu, indiferent dacă este unul care îţi dă voie să fii sau unul care te limitează. Şi uneori sunt atât de convinşi că doar mentalitatea lor este cea corectă, încât nu lasă loc pentru nici o altă opţiune. Pentru că oamenii se ghidează după propriile convingeri. Însă aceste convingeri nu sunt bătute în cuie şi nici o convingere nu este neapărat pentru toată viaţa. Dar totuşi, până omul nu se loveşte de pragul de sus al vieţii, nu e dispus să renunţe la limitările lui. Iar pragul de sus este binecuvântarea vieţii. Tu te loveşti, te doare, cazi, te ridici, dar dincolo de această durere mai spargi o rezistenţă în tine. Pentru că convingerile sunt de fapt, rezistenţe interioare. Şi adesori aceste convingeri îţi închistează fiinţa într-un cocoon care te înlănţuie. Şi în acest cocoon se formează încăpăţânarea şi rigiditatea ta care nu te lasă să te eliberezi.
Dar când te loveşti de viaţă, practic ţi se oferă o nouă lecţie şi un nou test. Şi dacă până mai ieri credeai doar în supravieţuire, vine un moment când şi această rezistenţă se topeşte, atunci când realizezi că poţi mai mult şi mai mult. Dacă până mai ieri credeai doar în ceea ce îţi spun alţii, vine un moment în care singur îţi dai seama că nu eşti cu nimic mai prejos decât ei. Dacă până mai ieri te cantonai într-o moralitate care te sufoca, vine o clipă când realizezi că cuminţenia şi reprimările nu ţi se potrivesc. Dacă până mai ieri ţineai cu dinţii de partenerul tău şi-l voiai lângă tine doar ca să nu te mai simţi singură, vine un moment în care îţi dai seama că iubire cu forţa nu se poate şi că mai bine te eliberezi şi îl eliberezi şi pe el dintr-o relaţie care nu duce la nimic constructiv. Şi dacă până mai ieri te agresai şi te răneai singur, vine o zi în care începi să te apropii de tine, să te apreciezi, să te respecţi şi chiar să te iubeşti.
Oamenii când vorbesc despre dreptatea lor, au mare grijă ca înainte de a vorbi, sabia lor să fie ascuţită. Şi ei se antrenează dinainte cum să o mânuiască şi cum să o scoată într-o clipă din teaca lor. Nimeni nu vrea să fie cu garda jos, nimeni n-ar vrea să nu scoată sabia dreptăţii şi să nu o ridice deasupra capului, atunci când dreptatea lui este ameninţată. Pentru că oamenii au ceva de războinic în ei. Lor le place să se lupte pentru o convingere, pentru un crez, pentru dreptatea lor. Religia îţi va spune cu sabia între dinţi că doar dumnezeul religiei sale este cel adevărat şi că toţi ceilalţi sunt falşi şi idolatri. Societatea te va judeca tot cu sabia ridicată, atunci când nu te afiliezi unui sistem în care ea vrea cu orice preţ să te încadreze. Medicii îşi vor susţine cu sabia ridicată tratamentele lor clasice şi perimate şi tot te vor îndemna să înghiţi pastile cu pumnul, fără să mişte nimic în privinţa cauzei conflictuale a unei boli. Învăţământul îşi susţine şi el drepturile cu sabia deasupra, deşi metodele lui sunt bazate tot pe frică şi ameninţări. Politicienii şi ei nu se lasă mai prejos şi-şi mânuie propriile săbii unul împotriva altuia, până ce din acestea încep să iasă scântei.
Aici trăim parcă pe planeta dreptăţii care niciodată nu este dreaptă. Şi de ce ea nu este dreaptă? Pentru că agresivitatea generează doar agresivitate şi scântei. Iar acolo unde este multă agresivitate, există mult chin în acei oameni care o propagă. Există multă frică în agresivitate, frica de a nu-şi pierde dreptatea. Şi acei oameni se împovărează singuri cu judecăţile lor strâmte şi înguste împotriva celor ce nu sunt de partea dreptăţii lor. Şi-şi duc aceste poveri în spinarea sufletului lor, şi se frământă, şi se perpelesc în focul patimei care îi orbeşte. Oameni împovăraţi, chinuiţi, disperaţi care suferă după dreptatea lor, care se îmbolnăvesc şi mor frustraţi şi deznădăjduiţi, pentru că convingerea lor nu a reuşit să se ridice şi să rămână la nesfârşit pe soclul dreptăţii.
Dar mai există şi o altă cale, iubiţii mei. E una mult mai uşoară şi care te despovărează, te uşurează şi te eliberează imediat dacă o urmezi. Este calea iertării. Atât de uşoară şi totuşi atât de greu de urmat. Atât de smerită şi totuşi atât de neprimită. Atât de neprihănită şi totuşi atât de nepătruns în sufletele pătimaşe. Atât de puternică şi totuşi atât de nebăgată în seamă. Atât de vindecătoare şi totuşi atât de puţin căutată.
Nu am văzut nici un om, măcar unul singur, care să rănească pe un altul şi totuşi să nu simtă măcar o mică amărăciune în sufletul său. Şi cu toate astea, oamenii preferă să simtă chiar toată viaţa această amărăciune decât să simtă frumuseţea şi dulceaţa iertării. Când iertarea îşi face apariţia, săbiile dreptăţii se frâng şi orgoliile care se tot ciocneau în zadar, îşi dau seama că această distructivitate duce doar la epuizare şi doar atât. Când iertarea urcă pe scena vieţii, actorii fac un pas înapoi şi se pleacă cu toţii în faţa iertării, într-o continuă reverenţă. Iar spectatorii se vor ridica şi o vor ovaţiona îndelung pe această doamnă care nu cunoaşte frica, ranchiuna, invidia, răutatea şi toate celelate odrasle zămislite din pântecele dreptăţii.
Iertarea dizolvă până şi acest slogan atât de despotic şi de discriminator: „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”! Dar eu aleg să nu fiu eu însumi împotriva mea. Pentru că dacă aleg mereu doar dreptatea mea şi mi-o impun, atunci mă lupt contra iubirii din mine care nu poate înţelege această opintire fără rost. Iertarea mă eliberează, dar doar dacă este una reală, nu una imaginară. Orgoliul nu te lasă să o faci, dar iubirea te tot îndeamnă să spui din toată inima şi cu toată puterea „iartă-mă”! Şi pentru un timp mai scurt sau mai lung, se duce această luptă de care pe care.
Atunci îţi vei da seama cine are mai multă putere în tine, oare o fi orgoliul sau chiar iubirea?