Calea de la om la om nu este una complicată, ci una simplă şi firească. Dar ca această cale să se dezvăluie în faţa noastră, este nevoie de deschiderea noastră în faţa ei. Căci dacă nu ne deschidem unul în faţa altuia, calea rămâne şi ea una închisă. Oamenilor le e frică să se deschidă pentru că imaginaţia lor le joacă feste adeseori. Acolo se desfăşoară un scenariu al absurdului şi acolo se naşte toată rezistenţa noastră. Acolo apare frica de penibil, frica de umilinţă, frica de ridicol. Iar când ele se accentuează şi se tot măresc, oamenii se închid tot mai mult în ei înşişi.
Dar Universul, Divinitatea, Sursa, Matricea, Dumnezeu sau Tot-ceea-ce-este, nu poate conlucra cu acest fel de imaginaţie şi de minte închistată şi plină de prejudecăţi. Pentru că totul aici se manifestă prin oameni, de la suflet la suflet şi de la inimă la inimă. Iar viaţa aici pe pământ nu e una mistică, în care omul se roagă undeva în cămăruţa lui cu ochii spre cer, de unde îşi aşteaptă salvarea. Această poziţie defensivă nu ajută la nimic dacă omul cu pricina nu face un pas concret în realitatea lui şi nu face un demers practic în viaţa de zi cu zi. Iar dacă se aşteaptă ca doar printr-o simplă rugă sau o simplă cruce, să i se întâmple ceva benefic, această aşteptare poate lua tendinţe schizofrenice de vinovăţie, de pedeapsă, de aşa-zis păcat. Căci cel care se roagă cu lacrimi fără să facă ceva concret cu el însuşi, caută doar o milă care parcă nu se mai revarsă niciodată asupra lui.
Dar Universul nu vrea milogeala noastră, nu vrea pasivitatea noastră, nu vrea frica noastră. Ce să facă El cu acest „doamne miluieşte” care nu foloseşte la nimic? Ca să ne răspundă, El are nevoie de vibraţia noastră care nu poate fi generată din pasivitate şi resemnare, ci doar din curaj şi din nevoia practică de schimbare. Dar cel care se închide în el însuşi într-o iluzie mistică, îşi creează un zeu holografic în imaginaţia lui de la care vrea un răspuns. Dar pentru că răspunsul nu vine, începe să se desconsidere şi mai mult şi astfel îi scade până la limită respectul de sine şi demnitatea de fiinţă umană. El vrea ceva dar nu spune nimănui ce vrea el. Doar acestui Zeu din mintea sa. El vrea o legătură directă şi nu ţine cont de părerea nimănui care l-ar putea sfătui sau ajuta. Poate că e prea mândru să spună cuiva ce are de gând, dar în schimb, va cere şi va tot cere de la acest Zeu, ceva ce nu mai vine. Şi nu poate veni prin rugăciuni bolborosite de prin cărţi pe pilot automat, nu poate veni prin tot felul de acatiste şi pomeni plătite cu bani. Acestea doar întreţin iluzia convorbirii mistice cu acest Zeu holografic.
Oamenii vor să complice lucrurile pentru că nu acceptă să se deschidă şi să-şi spună păsurile, nevoile, dorinţele. Nu vor să spună nimănui nimic, pentru că nu au încredere în nimeni. Viaţa şi oamenii i-au rănit şi i-au trădat, dar nu au înţeles că tot spre folosul lor s-a întâmplat şi asta. Dar atunci când te deschizi în faţa celorlalţi şi spui fără frică frământările tale, nu ştii de unde îţi poate veni un sfat, un îndemn, un ajutor direct sau indirect. Pentru că aşa se lucrează aici printre oameni, nu mistic, ci practic. Oamenii evită adeseori subiectele referitoare la bani sau sex şi cred că dacă vorbesc despre ele îşi vor aduce după ei oprobiul public. Ruşinea îi face să tacă, dar nevoile lor sunt dincolo de tăcere. Şi ei tac, dar interiorul lor nu tace, ci creează în organism conflicte cu nemiluita. Apoi vine boala şi toţi spun „ce om bun a fost, cum de i s-a putut întâmpla aşa ceva”? Poate că a fost un om bun, dar dacă nu a ştiut să se deschidă, bunătatea lui a degenerat într-o formă subtilă de egoism. Căci şi egoismul are feţele lui schimbătoare, iar aparenţele de cele mai multe ori sunt şi ele înşelătoare.
Aşadar deschide-te în faţa oamenilor şi vei fi mereu surprins de ceea ce îţi poate aduce viaţa în dar prin oamenii cărora te deschizi. Ei nu te vor condamna şi nu te vor judeca dacă eşti sincer cu adevărat. Dar dacă tu taci şi Universul tace. Dacă ai gânduri ascunse şi cei de lângă tine vor avea gânduri ascunse. Dacă eşti şovăielnic şi ei vor fi şovăielnici. Lasă divinitatea să lucreze simplu, firesc şi curat, prin oamenii care îţi vin cu un scop bine precis în realitatea ta!
Dar Universul, Divinitatea, Sursa, Matricea, Dumnezeu sau Tot-ceea-ce-este, nu poate conlucra cu acest fel de imaginaţie şi de minte închistată şi plină de prejudecăţi. Pentru că totul aici se manifestă prin oameni, de la suflet la suflet şi de la inimă la inimă. Iar viaţa aici pe pământ nu e una mistică, în care omul se roagă undeva în cămăruţa lui cu ochii spre cer, de unde îşi aşteaptă salvarea. Această poziţie defensivă nu ajută la nimic dacă omul cu pricina nu face un pas concret în realitatea lui şi nu face un demers practic în viaţa de zi cu zi. Iar dacă se aşteaptă ca doar printr-o simplă rugă sau o simplă cruce, să i se întâmple ceva benefic, această aşteptare poate lua tendinţe schizofrenice de vinovăţie, de pedeapsă, de aşa-zis păcat. Căci cel care se roagă cu lacrimi fără să facă ceva concret cu el însuşi, caută doar o milă care parcă nu se mai revarsă niciodată asupra lui.
Dar Universul nu vrea milogeala noastră, nu vrea pasivitatea noastră, nu vrea frica noastră. Ce să facă El cu acest „doamne miluieşte” care nu foloseşte la nimic? Ca să ne răspundă, El are nevoie de vibraţia noastră care nu poate fi generată din pasivitate şi resemnare, ci doar din curaj şi din nevoia practică de schimbare. Dar cel care se închide în el însuşi într-o iluzie mistică, îşi creează un zeu holografic în imaginaţia lui de la care vrea un răspuns. Dar pentru că răspunsul nu vine, începe să se desconsidere şi mai mult şi astfel îi scade până la limită respectul de sine şi demnitatea de fiinţă umană. El vrea ceva dar nu spune nimănui ce vrea el. Doar acestui Zeu din mintea sa. El vrea o legătură directă şi nu ţine cont de părerea nimănui care l-ar putea sfătui sau ajuta. Poate că e prea mândru să spună cuiva ce are de gând, dar în schimb, va cere şi va tot cere de la acest Zeu, ceva ce nu mai vine. Şi nu poate veni prin rugăciuni bolborosite de prin cărţi pe pilot automat, nu poate veni prin tot felul de acatiste şi pomeni plătite cu bani. Acestea doar întreţin iluzia convorbirii mistice cu acest Zeu holografic.
Oamenii vor să complice lucrurile pentru că nu acceptă să se deschidă şi să-şi spună păsurile, nevoile, dorinţele. Nu vor să spună nimănui nimic, pentru că nu au încredere în nimeni. Viaţa şi oamenii i-au rănit şi i-au trădat, dar nu au înţeles că tot spre folosul lor s-a întâmplat şi asta. Dar atunci când te deschizi în faţa celorlalţi şi spui fără frică frământările tale, nu ştii de unde îţi poate veni un sfat, un îndemn, un ajutor direct sau indirect. Pentru că aşa se lucrează aici printre oameni, nu mistic, ci practic. Oamenii evită adeseori subiectele referitoare la bani sau sex şi cred că dacă vorbesc despre ele îşi vor aduce după ei oprobiul public. Ruşinea îi face să tacă, dar nevoile lor sunt dincolo de tăcere. Şi ei tac, dar interiorul lor nu tace, ci creează în organism conflicte cu nemiluita. Apoi vine boala şi toţi spun „ce om bun a fost, cum de i s-a putut întâmpla aşa ceva”? Poate că a fost un om bun, dar dacă nu a ştiut să se deschidă, bunătatea lui a degenerat într-o formă subtilă de egoism. Căci şi egoismul are feţele lui schimbătoare, iar aparenţele de cele mai multe ori sunt şi ele înşelătoare.
Aşadar deschide-te în faţa oamenilor şi vei fi mereu surprins de ceea ce îţi poate aduce viaţa în dar prin oamenii cărora te deschizi. Ei nu te vor condamna şi nu te vor judeca dacă eşti sincer cu adevărat. Dar dacă tu taci şi Universul tace. Dacă ai gânduri ascunse şi cei de lângă tine vor avea gânduri ascunse. Dacă eşti şovăielnic şi ei vor fi şovăielnici. Lasă divinitatea să lucreze simplu, firesc şi curat, prin oamenii care îţi vin cu un scop bine precis în realitatea ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu