Natura uşor înverzeşte şi copacii încep şi ei uşor să înmugurească. Iarba începe şi ea să se înverzească. Peste tot natura se înalţă şi prinde viaţă. Păsările au început şi ele să îşi schimbe ritualul şi sunt mai prezente şi mai vesele ca oricând. Oamenii parcă sunt un pic mai relaxaţi şi încep şi ei să se bucure de ceea ce le oferă primăvara în dar. Tinerii se plimbă şi ei prin parcuri, unii se ţin sfioşi de mână, alţii se îmbrăţişează pe bănci ascunse sau la vedere. Unora le pasă că sunt văzuţi, altora nu. Unii se ruşinează, dar pentru alţii nimic nu mai contează decât îndrăgosteala lor. Adolescenţa nu se poate judeca şi nu se poate măsura la criterii fals morale. Aşa că tinerii au tot dreptul să îşi trăiască tinereţea lor. Copiii sunt şi ei mai plini de viaţă ca oricând şi nu mai suportă să stea închişi între patru pereţi. Căci primăvara toate sufletele înmuguresc!
Iarna a trecut peste noi şi pentru unii nu a fost uşor. Dar acum nimeni nu îşi mai aduce aminte de ce a fost. Căci totul e atât de efemer încât stai şi te întrebi dacă se merită măcar pentru o clipă să ieşi din bucuria ta. Pentru cel care înţelege cum stau lucrurile pe planeta asta a efemeridelor, nu se merită nici măcar o clipă să iasă din bucuria sa. De astă toamnă oamenii erau tare îngrijoraţi pentru iarna ce se aştepta. Şi iarna a venit dar nu s-a întâmplat nimic mai mult decât era firesc. Dar oamenii s-au îngrijorat pentru că aşa li se spune mereu, că va fi o iarnă grea şi că cine ştie ce se va mai întâmpla. Dar niciodată nu se întâmplă mai mult decât este firesc să se întâmple. Oare unde s-a dizolvat acum toată îngrijorarea şi neliniştea de dinaintea iernii?
Privind copacii cum au înmugurit, nu pot încă să nu mă uimesc pentru ceea ce văd iarăşi, oare pentru a câta oară? Ei nu s-au prăvălit cu toate îngheţurile, gerurile şi zăpezile ce au venit peste ei. A trecut încă o iarnă peste aceştia, dar parcă sunt mai frumoşi ca oricând. Au avut răbdare şi nu s-au îngrijorat. Căci rădăcinile lor deşi nu se văd înăuntru, efectul lor se vede la suprafaţă prin înverzirea lor. Aşa şi spiritul nu se vede înlăuntru, dar puterea lui se vede la suprafaţă, pe chipul omului. Rădăcina omului este spiritul său. Iar sufletul prinde muguri atunci când se lasă purtat şi îndemnat de către spirit. Mugurii sufletului sunt harismele care se insinuează şi cresc de-a lungul vieţii tot mai mult, atunci când omul nu uită bucuria sa. Spiritul e rădăcina, iar dacă ea este întreţinută aşa cum se vrea, atunci şi sufletul înfloreşte în toată splendoarea sa. Dar când omul se identifică doar cu îngrijorarea, teama şi suferinţa, sufletul se ofileşte, chipul omului se usucă şi astfel el se separă de sursa bucuriei care e însăşi divinitatea. Iar omul separat de sursa bucuriei sale, rămâne nimic mai mult decât o simplă frunză-n vânt.
Iarna se aseamănă cu noaptea neagră a sufletului. Căci cel care începe să îşi pună întrebări despre existenţa sa, e imposibil să nu treacă mai devreme sau mai târziu printr-un moment al adevărului în viaţa sa. Un moment de luciditate. O clipă de adevăr şi este îndeajuns ca primăvara spirituală să înmugurească sufletul. Şi astfel harismele prind viaţă. Şi aşa cum păsările îşi fac cuiburi în copacii care niciodată nu le resping, aşa şi virtuţile omului îşi fac cuiburi în sufletul lui. Spiritul îndeamnă tot mai mult la creştere, căci el nu se poate hrăni cu nimic. Are nevoie de cât mai multe din aceste harisme, precum au nevoie copacii de apa lor. Iar odată cuiburile create, odată rădăcinile bine înrădăcinate, nimeni şi nimic nu mai pot doborî harismele înmugurite în sufletul omului. Au trecut peste el tot felul de provocări dar ele nu sunt decât firescul vieţii, căci fără ele câţi oare s-ar mai putea căli învăţându-şi propriile lecţii?
Şi astfel cuiburile harismelor prind viaţă şi în ele vor veni şi se vor adăposti oamenii care au nevoie de această hrană pentru sufletul lor. Şi fiecare împărtăşeşte cu celălalt din prea plinul sufletului său. Unul dăruieşte putere, altul îi oferă acestuia compasiune, altul dăruieşte cunoaştere şi primeşte în schimb susţinere. Fiecare dăruie şi se dăruie. Fiecare primeşte şi se adapă din harismele celuilalt. Dar peste toate acestea tronează iubirea ca un arbore luminos care vibrează pururea doar energie benefică din seva sa de jos către ramurile sale de sus, acolo unde primăvara spirituală, sufletele înmuguresc şi harismele înfloresc...
Iarna a trecut peste noi şi pentru unii nu a fost uşor. Dar acum nimeni nu îşi mai aduce aminte de ce a fost. Căci totul e atât de efemer încât stai şi te întrebi dacă se merită măcar pentru o clipă să ieşi din bucuria ta. Pentru cel care înţelege cum stau lucrurile pe planeta asta a efemeridelor, nu se merită nici măcar o clipă să iasă din bucuria sa. De astă toamnă oamenii erau tare îngrijoraţi pentru iarna ce se aştepta. Şi iarna a venit dar nu s-a întâmplat nimic mai mult decât era firesc. Dar oamenii s-au îngrijorat pentru că aşa li se spune mereu, că va fi o iarnă grea şi că cine ştie ce se va mai întâmpla. Dar niciodată nu se întâmplă mai mult decât este firesc să se întâmple. Oare unde s-a dizolvat acum toată îngrijorarea şi neliniştea de dinaintea iernii?
Privind copacii cum au înmugurit, nu pot încă să nu mă uimesc pentru ceea ce văd iarăşi, oare pentru a câta oară? Ei nu s-au prăvălit cu toate îngheţurile, gerurile şi zăpezile ce au venit peste ei. A trecut încă o iarnă peste aceştia, dar parcă sunt mai frumoşi ca oricând. Au avut răbdare şi nu s-au îngrijorat. Căci rădăcinile lor deşi nu se văd înăuntru, efectul lor se vede la suprafaţă prin înverzirea lor. Aşa şi spiritul nu se vede înlăuntru, dar puterea lui se vede la suprafaţă, pe chipul omului. Rădăcina omului este spiritul său. Iar sufletul prinde muguri atunci când se lasă purtat şi îndemnat de către spirit. Mugurii sufletului sunt harismele care se insinuează şi cresc de-a lungul vieţii tot mai mult, atunci când omul nu uită bucuria sa. Spiritul e rădăcina, iar dacă ea este întreţinută aşa cum se vrea, atunci şi sufletul înfloreşte în toată splendoarea sa. Dar când omul se identifică doar cu îngrijorarea, teama şi suferinţa, sufletul se ofileşte, chipul omului se usucă şi astfel el se separă de sursa bucuriei care e însăşi divinitatea. Iar omul separat de sursa bucuriei sale, rămâne nimic mai mult decât o simplă frunză-n vânt.
Iarna se aseamănă cu noaptea neagră a sufletului. Căci cel care începe să îşi pună întrebări despre existenţa sa, e imposibil să nu treacă mai devreme sau mai târziu printr-un moment al adevărului în viaţa sa. Un moment de luciditate. O clipă de adevăr şi este îndeajuns ca primăvara spirituală să înmugurească sufletul. Şi astfel harismele prind viaţă. Şi aşa cum păsările îşi fac cuiburi în copacii care niciodată nu le resping, aşa şi virtuţile omului îşi fac cuiburi în sufletul lui. Spiritul îndeamnă tot mai mult la creştere, căci el nu se poate hrăni cu nimic. Are nevoie de cât mai multe din aceste harisme, precum au nevoie copacii de apa lor. Iar odată cuiburile create, odată rădăcinile bine înrădăcinate, nimeni şi nimic nu mai pot doborî harismele înmugurite în sufletul omului. Au trecut peste el tot felul de provocări dar ele nu sunt decât firescul vieţii, căci fără ele câţi oare s-ar mai putea căli învăţându-şi propriile lecţii?
Şi astfel cuiburile harismelor prind viaţă şi în ele vor veni şi se vor adăposti oamenii care au nevoie de această hrană pentru sufletul lor. Şi fiecare împărtăşeşte cu celălalt din prea plinul sufletului său. Unul dăruieşte putere, altul îi oferă acestuia compasiune, altul dăruieşte cunoaştere şi primeşte în schimb susţinere. Fiecare dăruie şi se dăruie. Fiecare primeşte şi se adapă din harismele celuilalt. Dar peste toate acestea tronează iubirea ca un arbore luminos care vibrează pururea doar energie benefică din seva sa de jos către ramurile sale de sus, acolo unde primăvara spirituală, sufletele înmuguresc şi harismele înfloresc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu