Revendică-ţi dreptul de a fi şi ieşi din pustia Egiptului!

Dreptul de a fi îl avem cu toţii, dar nu toată lumea şi-a revendicat acest drept încă. Nu toată lumea îşi apără acest drept şi îl susţine. Nu toţi au puterea să se recunoască pe ei înşişi ca fiinţe magnifice de lumină. Mai uşor este să te consideri un nimic. Mai simplu este să te autosugestionezi că nu ai nici o valoare. Mai comod este să te consideri slab decât să îţi asumi puterea şi curajul din tine.
Oamenii nu fug de slăbiciunea lor, ci de puterea lor care se vrea asumată. Slăbiciunea nu îi lasă să se revendice pe ei înşişi ca fiinţe luminoase, ci îi îndeamnă să se desconsidere până la limita extremă, acolo unde e permis orice, căci „oameni suntem”. Nu aşa. Nu doar „oameni suntem”, ci chiar suntem oameni! Iar omul, în toată splendoarea lui, nu a aterizat aici să-şi plângă de milă lui însuşi şi nici să-i plângă alţii de milă la nesfârşit. Nu a venit pe pământ doar să se conformeze pe aici în modul cel mai cuminte şi călduţ. Ce poţi face cu călduţul din tine? Ce poţi câştiga prin cuminţenia ta? Doar să tăcem, doar să nu deranjăm? Doar să stăm o viaţă cuminţi în banca noastră?
Am stat şi eu cuminte prea mult timp pe banca „căldicelului” din mine care nu vroia să îşi asume nimic în viaţa asta, decât „nimicnicia” lui. Până când banca pe care tot lâncezeam, m-a repudiat şi m-a exilat în tărâmul spiritelor rebele, dar care încă nu vroiau să îşi asume rebeliunea lor. Pe acestă planetă, multe spirite rebele s-au întrupat tocmai pentru a sparge normele cuminţeniei şi a spiritului de turmă. Rebeliunea are rolul ei, dar nu este un rol de haos, ci un rol de asumare a propriei identităţi. Iar dacă nu ai curajul de a te revendica pe tine însuţi exact aşa cum eşti, eşti încă la mâna celor ce vor să te eşaloneze în turma cuminţeniei care nu te lasă să îţi revendici cu adevărat dreptul de a fi. Când îţi câştigi drepul de a fi, spargi normele şi limitele care te înlănţuiau. Rupi lanţurile şi şi spargi cătuşele care te ţineau în propria temniţă. Până atunci eşti înconjurat de un zid mental şi orice sustragere şi încercare de evadare este atât de anemică încât ai senzaţia că te afli permanent în prizonierat.
Mintea mă convingea din răsputeri să rămân în temniţa cuminţeniei, iar sinele la orice încercare de evadare, era imediat surprins, torturat şi aruncat din nou în temniţă. Dar la un moment dat mintea despotică, începea să piardă teren. Temnicierii formaţi din gândurile fricii, aţipeau unul după altul şi se ofileau pe propriile picioare, căci nu mai eram dispus să le dau puterea din mine. Astfel încât, adormind ei, m-am trezit eu. Şi apropiindu-mă, le-am confiscat imediat armele. Sinele meu întrezărea luminiţa de la capătul temniţei şi dus a fost nemailăsând nici o urmă...
În spatele meu însă, Faraonul fricii auzind de evadarea mea, s-a răsculat cu mare scrâşnet împotriva răzvrătirii mele. Nu s-ar şi aşteptat el la aşa ceva din partea mea, eu care eram cel mai supus sclav din robia Egiptului mental şi care niciodată nu ieşeam din porunca lui. Căci prizonier fiind, temnicerii şi supraveghetorii cumpliţi ai muncii, mă sileau să mă ocup fără oprire, doar de lut şi paie. Faraon dăduse porunca ca toţi sclavii să muncească până la epuizare, ca nu cumva oprindu-se, să înceapă să se contemple pe ei înşişi. Trupurile ne erau măcinate de boli, suferinţa devenise obişnuinţă, iar boala cea mai cumplită era frica de a ne privi în interior pe noi înşine. Nădejdea de a trece dincolo de hotarele Egiptului, se diminua cu fiecare clipă, iar pustiul din afară, devenea lăuntric...
Aşadar fugind eu şi neştiind unde să apuc, m-a ajuns din urmă Moise(sinele), căci singur nu puteam scăpa şi nu aveam nici arme. Şi astfel am început noi să străbatem deşertul ţinându-ne de mână cu putere unul pe altul. Faraon însă, cunoscând plecarea mea, a dispreţuit-o ca pe a unui oarecare şi n-a venit el însuşi, ci a trimis slujitorii săi în urma noastră.
Aceştia alergând, ne-au ajuns la hotarele Egiptului, dar s-au întors toţi, goi, deşerţi, zdrobiţi! Săbiile lor s-au frânt, săgeţile li s-au încovoiat şi noi am rămas întru nimic vătămaţi. Află şi Faraon de înfrângerea lor şi înfuriindu-se fiind astfel batjocorit, şi-a pregătit el carele de luptă şi a pornit în urma noastră, lăudându-se foarte! Dar Moise, adică sinele meu, mi-a dat încredere ca să nu mă sperii de înneguraţii egipteni ce-şi trimiteau gândurile fricii în urma noastră. Faraon însă a sosit cu popor mare, dar nu m-a putut înlănţui. Şi atunci a vrut să mă ardă, dar focul i-a cuprins pe ei şi s-au preschimbat în flăcări toţi cei veniţi împreună cu el.
„Vino după mine, mi-a spus atunci Moise. Nu te semeţii şi nu privi la cele arătate, ci încearcă să le pătrunzi pe cele ascunse. Ieşi din frică ca dintr-un mormânt şi învăluie-ţi fiinţa cu toată puterea din tine!”
Astfel încât, ieşind eu din pustiul fricii, am intrat în cetatea bucuriei, acolo unde nu mai e nici durere, nici întristare şi nici suspin. Nu avusesem niciodată curajul până atunci să intru în această cetate nouă, de frica năvălitorilor orientali. Dar lacătele se vroiau sparte şi uşile larg deschise! Iar după ce le-am deschis, surpriză! Nimeni nu dădea năvală, nimeni nu îmi vroia capul! Şi intrând eu pe poarta fiinţei mele, am fost luat de mână şi invitat la un ospăţ regesc. Acolo am recunoscut un prieten vechi, abandonat şi părăsit, dar care nu îşi pierduse niciodată nădejdea în reîntoarcerea mea, căci sinele meu era...