Fiecare om simte dragostea în felul său. Fiecare om simte viaţa în felul său. Fiecare om simte iubirea, bucuria şi curajul în felul său. Ficare om simte tristeţea, frica şi îngrijorarea tot în felul său. Da, suntem unici. Da, suntem incomparabili. Da, suntem individualităţi. Da, suntem atât de diferiţi. Şi totuşi, cu toate că suntem atât de singulari în trăirile noastre, dragostea e numitorul comun al tuturor oamenilor. Fără ea, nu ne-am putea apropia unii de alţii. Fără ea, nu ne-am putea atinge. Fără ea, nu ne-am putea asculta. Fără ea, nu ne-am putea susţine. Şi nu în ultimul rând fără ea, nu am mai putea nimic crea.
Dar oamenii se împart şi ei în două mari categorii pe această planetă a celor îndrăgostiţi de viaţă. De o parte sunt femeile, de cealaltă parte sunt bărbaţii. Dar şi unii şi ceilalţi sunt tot oameni. Asemănători în aparenţă, dar total diferiţi în realitate. Asemănători mai mult sau mai puţin cu trupurile, dar atât de diferiţi cu sufletele. Ce minunăţie a creaţiei în diversitatea ei! Bărbaţi care mai de care mai frumoşi, mai impunători, mai plini de ei. Şi pentru aceştia există o jumătate. Femei care mai de care mai frumoase, mai simandicoase, mai pline de ele. Şi pentru acestea există o jumătate. Bărbaţi mai timizi, mai defensivi, mai sensibili. Şi pentru ei există undeva o jumătate. Femei mai pătimaşe, mai guralive, mai sufocante. Şi pentru ele există undeva o jumătate.
Unii trăiesc în cuplu şi le e bine aşa. Alţii în schimb, nu mai vor să audă de aşa ceva. Bărbaţi care trăiesc singuri şi nu simt nevoia să-şi împărtăşească trăirile cu nimeni. Femei care trăiesc şi ele singure, mult prea dezamăgite în dragoste ca să nu îşi întoarcă faţa de la orice bărbat care le-ar putea surprinde cu o nouă trăire. Unii fug de alţii şi nu mai suportă nici un intrus să le invadeze intimitatea. Prea multă suferinţă, prea multă luptă, prea multe certuri, prea multă gelozie, prea multă neîncredere în ce face celălalt şi cu cine se mai întâlneşte. Pentru unii, o singură dezamăgire în dragoste şi este îndeajuns pentru ca să trăiască toată viaţa solitari şi solidari cu dezamăgirea lor. Când dezamăgirea e atât de insuportabilă, refugiul e spre alte căi care transcend iubirea lumească către cea divină. Dar divinitatea lucrează prin oameni, niciodată la modul abstract, ci mereu în modul cel mai personal cu putinţă. Evadarea către divinitate şi fuga de propriile simţuri poate fi foarte euforică pe moment. Şi unii evadează din lumesc şi se închid undeva prin mănăstiri convinşi că acea euforie îi va ţine toată viaţa. În euforia lor, depun şi jurămintele prin care se leagă cu lanţuri grele de divinitate. Totul către divin şi nimic lăsat pentru o simţire firească către om. Dar oare va rămâne această euforie pentru toată viaţa?
Însă şi cel mai duhovnicesc bărbat, tot bărbat rămâne. Şi cea mai acoperită femeie din cap până în picioare pentru simţirea ei divină, tot femeie rămâne. Şi cel mai trezit spiritual, tot om rămâne. În orice loc te-ai ascunde şi în orice peşteră te-ai refugia, nu poţi fugi de natura ta. Doar încerci să te lupţi contra simţurilor, contra trupului, contra sexualităţii. Şi oare la ce performanţe vei ajunge făcând asta toată viaţa, la faptul că nu vei mai simţi nimic la un moment dat? Ce aşa mare performanţă va fi oare pentru cel care îşi va reprima dragostea către om şi se va agăţa din răsputeri către cea divină?
Bărbaţii şi femeile se caută reciproc şi este firesc să fie aşa. Căci unul îşi găseşte completarea în celălalt. Raţiunea are nevoie de sentiment, dar şi sentimentul are nevoie de raţiune. Bărbatul singur îşi găseşte adeseori refugii în creaţie, in idei, în muncă, în filozofie, în concepte, în sisteme spirituale sau religioase. Rareori tânjeşte către dragostea pentru o femeie, dacă şi el dezamăgit fiind, a ales să trăiască singur. Însă dacă nu i se împietreşte foarte mult inima şi apare o femeie de care se îndrăgosteşte subit, uită într-o clipă toate refugiile lui de dinainte. Când un bărbat se îndrăgosteşte, lasă tot, uită tot, astfel încât toată lumea va şti că s-a îndrăgostit. El se dezlănţuie atunci, neputând ţine în frâu acest sentiment.
Femeia însă pare mai cu capul pe umeri aici. Stările ei se aprind repede dar tot la fel de repede se şi sting. Uneori e de ajuns un gest, o vorbă, o privire şi îşi întoarce faţa imediat. Dar sentimentul rămâne în ea, căci fără el simte că se ofileşte pe picioare. Dar nu mi-e clar încă un lucru, ce îşi doreşte ea mai mult, să iubească sau să fie iubită? Să dăruiască sau să i se dăruie? Să fie oare ambele la fel de puternice, sau una e mai puternică ca alta? O femeie poate trăi fără multe dar fără iubire, e iadul pe pământ pentru ea. Poate închide ochii la orice sacrificiu, dar nu poate închide ochii inimii în faţa iubirii. Poate trece cu vederea multe, dar nu poate trece cu vederea dragostea. În inima ei, trebuie să fie cineva prezent mereu pentru care să simtă ceva. Altfel, nu se simte femeie. Adeseori iubirea ei nu e împărtăşită, dar totuşi rămâne prezentă. Bărbaţii fug în general, când aud că cineva are nişte sentimente pentru ei. Ei nu pot duce asta, nu vor să se lege de nimeni decât eventual pentru că încă o aventură de care bineînţeles că nu se vor prinde emoţional. Femeia vrea doar unul, bărbatul le vrea pe toate dacă s-ar putea. Atâtea frumuseţi, cum ar putea oare el rezista?
Femeia are nevoie să dăruie şi să se dăruie, ca de aer. Simte că dacă nu dăruie cuiva iubirea din ea, nu trăieşte. Simte că dacă nu este iubită, se usucă. Dar când există împărtăşire în iubirea ei, totul se luminează în jur şi toţi se vor simţi bine lângă o femeie care iubeşte şi se simte iubită. Atunci ea străluceşte. Şi dacă nu există un bărbat spre care să genereze iubire, poate exista un copil care de cele mai multe ori eclipsează cu mult iubirea ei pentru un bărbat.
Pe când masculul, nu este aşa. El tânjeşte mai ales după libertate. Cu femeie sau fără, libertatea e vitală pentru un bărbat. Iar dacă femeia îl sufocă prea mult, el fuge. Însă dacă ea nu îl sufocă, nu va simţi nevoia să fugă. El nu suportă posesivitatea femeii şi nici controlul ei asupra sa. Dar când este lăsat liber, un bărbat cu capul pe umeri nu îşi va bate joc niciodată de femeia sa. Dar asta doar dacă e cu capul pe umeri şi nu cumva l-a uitat prin aşternuturi străine.
Aici pe pământ, oamenii simt nevoia să se atingă, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să facă dragoste cu trupul şi să se contopească cu inimile. Oricât de reci şi de rigizi am fi, cu toţii avem nevoie de firesc, adică de a dărui, a ne dărui şi a primi în acelaşi timp. Fără dragoste nu putem trăi decât ca nişte trupuri reci şi fără suflete. Vorba cuiva, dacă dragoste nu e, nimic nu e…
Dar oamenii se împart şi ei în două mari categorii pe această planetă a celor îndrăgostiţi de viaţă. De o parte sunt femeile, de cealaltă parte sunt bărbaţii. Dar şi unii şi ceilalţi sunt tot oameni. Asemănători în aparenţă, dar total diferiţi în realitate. Asemănători mai mult sau mai puţin cu trupurile, dar atât de diferiţi cu sufletele. Ce minunăţie a creaţiei în diversitatea ei! Bărbaţi care mai de care mai frumoşi, mai impunători, mai plini de ei. Şi pentru aceştia există o jumătate. Femei care mai de care mai frumoase, mai simandicoase, mai pline de ele. Şi pentru acestea există o jumătate. Bărbaţi mai timizi, mai defensivi, mai sensibili. Şi pentru ei există undeva o jumătate. Femei mai pătimaşe, mai guralive, mai sufocante. Şi pentru ele există undeva o jumătate.
Unii trăiesc în cuplu şi le e bine aşa. Alţii în schimb, nu mai vor să audă de aşa ceva. Bărbaţi care trăiesc singuri şi nu simt nevoia să-şi împărtăşească trăirile cu nimeni. Femei care trăiesc şi ele singure, mult prea dezamăgite în dragoste ca să nu îşi întoarcă faţa de la orice bărbat care le-ar putea surprinde cu o nouă trăire. Unii fug de alţii şi nu mai suportă nici un intrus să le invadeze intimitatea. Prea multă suferinţă, prea multă luptă, prea multe certuri, prea multă gelozie, prea multă neîncredere în ce face celălalt şi cu cine se mai întâlneşte. Pentru unii, o singură dezamăgire în dragoste şi este îndeajuns pentru ca să trăiască toată viaţa solitari şi solidari cu dezamăgirea lor. Când dezamăgirea e atât de insuportabilă, refugiul e spre alte căi care transcend iubirea lumească către cea divină. Dar divinitatea lucrează prin oameni, niciodată la modul abstract, ci mereu în modul cel mai personal cu putinţă. Evadarea către divinitate şi fuga de propriile simţuri poate fi foarte euforică pe moment. Şi unii evadează din lumesc şi se închid undeva prin mănăstiri convinşi că acea euforie îi va ţine toată viaţa. În euforia lor, depun şi jurămintele prin care se leagă cu lanţuri grele de divinitate. Totul către divin şi nimic lăsat pentru o simţire firească către om. Dar oare va rămâne această euforie pentru toată viaţa?
Însă şi cel mai duhovnicesc bărbat, tot bărbat rămâne. Şi cea mai acoperită femeie din cap până în picioare pentru simţirea ei divină, tot femeie rămâne. Şi cel mai trezit spiritual, tot om rămâne. În orice loc te-ai ascunde şi în orice peşteră te-ai refugia, nu poţi fugi de natura ta. Doar încerci să te lupţi contra simţurilor, contra trupului, contra sexualităţii. Şi oare la ce performanţe vei ajunge făcând asta toată viaţa, la faptul că nu vei mai simţi nimic la un moment dat? Ce aşa mare performanţă va fi oare pentru cel care îşi va reprima dragostea către om şi se va agăţa din răsputeri către cea divină?
Bărbaţii şi femeile se caută reciproc şi este firesc să fie aşa. Căci unul îşi găseşte completarea în celălalt. Raţiunea are nevoie de sentiment, dar şi sentimentul are nevoie de raţiune. Bărbatul singur îşi găseşte adeseori refugii în creaţie, in idei, în muncă, în filozofie, în concepte, în sisteme spirituale sau religioase. Rareori tânjeşte către dragostea pentru o femeie, dacă şi el dezamăgit fiind, a ales să trăiască singur. Însă dacă nu i se împietreşte foarte mult inima şi apare o femeie de care se îndrăgosteşte subit, uită într-o clipă toate refugiile lui de dinainte. Când un bărbat se îndrăgosteşte, lasă tot, uită tot, astfel încât toată lumea va şti că s-a îndrăgostit. El se dezlănţuie atunci, neputând ţine în frâu acest sentiment.
Femeia însă pare mai cu capul pe umeri aici. Stările ei se aprind repede dar tot la fel de repede se şi sting. Uneori e de ajuns un gest, o vorbă, o privire şi îşi întoarce faţa imediat. Dar sentimentul rămâne în ea, căci fără el simte că se ofileşte pe picioare. Dar nu mi-e clar încă un lucru, ce îşi doreşte ea mai mult, să iubească sau să fie iubită? Să dăruiască sau să i se dăruie? Să fie oare ambele la fel de puternice, sau una e mai puternică ca alta? O femeie poate trăi fără multe dar fără iubire, e iadul pe pământ pentru ea. Poate închide ochii la orice sacrificiu, dar nu poate închide ochii inimii în faţa iubirii. Poate trece cu vederea multe, dar nu poate trece cu vederea dragostea. În inima ei, trebuie să fie cineva prezent mereu pentru care să simtă ceva. Altfel, nu se simte femeie. Adeseori iubirea ei nu e împărtăşită, dar totuşi rămâne prezentă. Bărbaţii fug în general, când aud că cineva are nişte sentimente pentru ei. Ei nu pot duce asta, nu vor să se lege de nimeni decât eventual pentru că încă o aventură de care bineînţeles că nu se vor prinde emoţional. Femeia vrea doar unul, bărbatul le vrea pe toate dacă s-ar putea. Atâtea frumuseţi, cum ar putea oare el rezista?
Femeia are nevoie să dăruie şi să se dăruie, ca de aer. Simte că dacă nu dăruie cuiva iubirea din ea, nu trăieşte. Simte că dacă nu este iubită, se usucă. Dar când există împărtăşire în iubirea ei, totul se luminează în jur şi toţi se vor simţi bine lângă o femeie care iubeşte şi se simte iubită. Atunci ea străluceşte. Şi dacă nu există un bărbat spre care să genereze iubire, poate exista un copil care de cele mai multe ori eclipsează cu mult iubirea ei pentru un bărbat.
Pe când masculul, nu este aşa. El tânjeşte mai ales după libertate. Cu femeie sau fără, libertatea e vitală pentru un bărbat. Iar dacă femeia îl sufocă prea mult, el fuge. Însă dacă ea nu îl sufocă, nu va simţi nevoia să fugă. El nu suportă posesivitatea femeii şi nici controlul ei asupra sa. Dar când este lăsat liber, un bărbat cu capul pe umeri nu îşi va bate joc niciodată de femeia sa. Dar asta doar dacă e cu capul pe umeri şi nu cumva l-a uitat prin aşternuturi străine.
Aici pe pământ, oamenii simt nevoia să se atingă, să se îmbrăţişeze, să se sărute, să facă dragoste cu trupul şi să se contopească cu inimile. Oricât de reci şi de rigizi am fi, cu toţii avem nevoie de firesc, adică de a dărui, a ne dărui şi a primi în acelaşi timp. Fără dragoste nu putem trăi decât ca nişte trupuri reci şi fără suflete. Vorba cuiva, dacă dragoste nu e, nimic nu e…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu