Spiritualitatea la români

M-am întrebat adeseori care este esenţa noastră spiritual românească. Ce ne defineşte pe noi ca naţie şi ce ne diferenţează faţă de celelalte popoare? Şi nu pot răspunde nicidecum la această întrebare, pentru că oriunde îmi arunc privirea văd în jurul meu numai surogate care nu mă definesc, care nu îmi aparţin, cu care nu mă mai pot identifica. 
Nu ştiu cât românism este în mine. Îmi vine să spun că mai deloc când întâlnesc atâţia oameni slabi, sătui de viaţă, lipsiţi de încredere, şovăielnici, defensivi, resemnaţi, pasivi, îngrijoraţi şi fricoşi până peste poate. Îi văd peste tot în jur şi în sinea mea nu mă simt deloc bine când iau contact cu ei. Pentru că uneori, slăbiciunea lor te poate afecta şi pe tine dacă intri pe fluxul vaietului şi a neputinţei lor. Asta nu înseamnă că fug de aceşti oameni sau că îi dispreţuiesc. Am ales să rămân aici şi să nu mă dezbin lăuntric, căutând cai verzi pe pereţi prin diaspora. Pentru că consider că am şi eu un mic rol aici printre românii din ţară. Decât de dincolo privind cu răutate, mai bine de aici privind cu compasiune.
Dar spiritualitatea noastră este acum ca şi inexistentă. Nu mai avem aproape nimic al nostru, ceva care să ţină de autenticul nostru, de originalitatea românismului nostru. Poate doar în satele vechi şi uitate de lume, cu bătrâni şi ţărani care totuşi încă nu şi-au uitat originea ADN-ului lor. Sau mai bine zis influenţele din afară nu au reuşit întru totul să le modifice această structură. Apreciez aceste rămăşiţe spirituale chiar dacă sunt totuşi pe cale de dispariţie, căci aproape nimeni nu mai are interes acum să le promoveze. 
Şi nimeni nu mai promovează românismul, pentru că românii în sinea lor, nu îşi cunosc identitatea. Şi dacă nu îţi cunoşti identitatea spirituală, eşti ca o frunză-n vânt. Preiei lucrurile din afară care ţi se impun şi ţi se par a fi ceva bun. Preiei şi înghiţi ceea ce alţii au creat pe teritoriul lor. Şi ţi se pare că acele lucruri sunt mai de băgat în seamă decât ceea ce este pe teritoriul tău. Dar cum pe aici nu prea mai este nimic autentic, normal că nu mai ai la ce te raporta şi atunci cauţi pe aiurea ceva de care să te agăţi cumva. Sincer, mi-e îngrozitor de silă să văd cum românii nu se promovează mai deloc pe ei înşişi, dar în schimb pun mare râvnă să promoveze valori care nu le aparţin.
Practic nu avem o religie a noastră şi nu avem o spiritualitate a noastră la momentul acesta. Cum or fi fost dacii pe vremea lui Zamolxe şi cum or fi fost aceşti oameni care au trăit în această zonă înainte de venirea noastră aici, cine mai poate şti? Însă am citit şi eu legile zamolxiene şi se simte în ele autenticul. Simt  că era ceva adevărat atunci, ceva ce acum nu mai este. Pentru că acest surogat de religie care se numeşte creştinism şi care ni s-a impus ca o ciumă pe acest teritoriu, nu ne aparţine. Dar bineînţeles că habotnicii vor ţipa în cor şi vor spune că ortodoxia e românismul nostru şi că ea e credinţa strămoşească. S-a creat cumva aici această religie, s-a născut vreun mântuitor pe teritoriul nostru şi încă nu am aflat?  Stau şi mă întreb, cum de am preluat pe pilot automat miturile evreieşti la care am ajuns să ne raportăm de parcă ar face parte din cultura şi tradiţia noastră? Măicuţa, domnul, sfinţi şi moaşte care nu ne oferă demnitate, ci ne-o fură în mod subtil!  Ce avem noi în comun cu aceste mituri care te fac slab şi defensiv în faţa vieţii? Ce avem noi în comun cu această Biblie în care ni se pun în faţă valori răsturnate cu personaje care te îndeamnă să tot suferi, ca într-un final acest dumnezeu capricios să te răsplătească pentru buna ta purtare? 
Şi trecând mai departe înspre spiritualitate, nu pot să nu observ prostia multora de a promova ceea ce nu le aparţine. Cărţi scrise de români care oferă reţete de fericire date de americani. Scrieri despre dezvoltare personală şi nu ştiu câţi paşi făcuţi în căutarea fericirii. Oameni care au fost în pelerinaje şi au văzut pe acolo, culturi şi tradiţii care aici nu se văd. Şi când se întorc înapoi, încep să spună ei ce au văzut pe acolo şi cât de spirituali sunt indienii, tibetanii sau budiştii. Şi unii par atât de „iluminaţi” când se întorc, încât îşi lasă job-urile şi familiile, şi încep să umble ca bezmeticii fără nici o identitate. Asta înseamnă spiritualitate? Să trăieşti ca un cerşetor la mila socialului? Dar de ce nu ai putea fi şi integrat în social, să ai şi o famile, să creşti şi un copil, să munceşti ceva şi să fii şi spiritual în acelaşi timp? De ce trebuie să renunţi la ceva, pentru a avea altceva? Spiritualizează materia, spiritualizează banii, spiritualizează şi familia şi nu mai ai nevoie să renunţi la nimic! Sau toate acestea sunt poveri pentru tine?
Mi-e silă să văd promovarea „nimicului” în ţara mea. Oameni care şi-au pierdut demnitatea de români. Înainte năvăleau turcii şi românii fugeau care încotro în munţi şi otrăveau fântânile. Acum năvăleşte Anaf-ul şi românii fug care încotro, otrăvându-şi casele de marcat, ca să nu mai existe în ea un plus sau minus. E aceaşi Mărie cu altă pălărie. Şi asta pentru că nu există demnitate, nu există valori de sine stătătoare în ţara asta. Unul promovează kaballah, altul reiki, altul cuantica, altul meditaţia orientală, altul creştinismul mistic, ezoteric sau de care-o mai fi. Dar toate astea nu ne aparţin şi poate că nici nu se potrivesc în ADN-ul nostru. Ceva ne fascinează în ele. E mai uşor să promovăm evreismele şi americănismele decât să ne promovăm cu adevărat pe noi înşine!
Am fost vehement azi, dar simt că nu are absolut nici un rost să mai scriu dacă nu spun lucrurilor pe nume. Mâine, poimâine, voi pleca de aici şi chiar nu vreau să o fac cu regretul de a fi fost prea fricos şi laş, înghiţindu-mi cuvintele în zadar. La ce bun încă un fricos, încă un laş, încă un ipocrit printre ipocriţi?