Compromisul care duce la continua calcare pe suflet

Un om a fost chemat să raspundă unei chemări înalte. Aceea de a călăuzi sufletele aflate in derivă. Acele suflete se aflau închise într-o temniţă, pedepsite fiind din cauză că de prea mult timp îşi călcau pe suflet şi desi se răneau permanent nu îşi învăţau lectiile. Astfel încât au fost închise o perioadă pentru a-şi reface legătura ruptă cu sinele lor, pentru a se regăsi pe ei înşişi.
Iar omul nostru într-un final a răspuns acestei chemări la care nu oricine era chemat. Deşi la început refuzase dintr-o falsă smerenie spunând că nu e vrednic să călăuzească suflete, totuşi s-a simţit prea flatat şi măgulit ca să mai refuze această misiune care-i conferea o aură şi un statut aparte.
Şi el a fost luat şi pus pe un tron poleit la care toate sufletele din temniţă se uitau de jos in sus. Când el intra în acea temniţă intra ca într-un palat. Toţi i se aplecau şi-i sărutau mâna dreaptă. Iar el trecea triumfător prin mulţimea norodului care la început îl privea cu mult respect. Nimeni nu îl putea opri sau controla nici când intra, nici când ieşea pentru că statutul său era infailibil.
Aşadar misiunea a început şi ca orice început totul era frumos şi călăuzirea sufletelor se făcea cu multă pasiune şi entuziasm. Omul nostru se afla în lumină iar întunericul nu se putea apropia de el. Sufletele veneau se mărturiseau, se curăţau şi se luminau.
Numai că în acea temniţă, unele suflete erau mai pervertite decât celelalte şi viclenia din ele era greu de citit. Iar odată cu instalarea acestui nou călăuzitor, provocarea de a-l atrage de partea lor era mare şi în acelaşi timp posibilă mai devreme sau mai târziu. Dar la inceput, omul s-a ţinut tare pe poziţii. Respingea orice provocare fără să stea pe gânduri. Însă pe măsură ce timpul trecea provocările se ţineau lanţ de el şi puterea lui de a le respinge era înfrântă cu fiecare zi ce trecea.
Numai că regulile temniţei erau stricte. Iar ce i se cerea lui să facă era împotriva regulilor. Însă sufletele veneau în continuare cu rugăminţi care mai de care mai plângăcioase doar-doar vor reuşi să-l facă pe om să se milostivească de ele. Deşi la început era ferm şi respingea fără remuşcări orice atac, după un timp omul începea să cadă pe gânduri şi să-şi spună în sinea lui că nu ar fi chiar aşa rău dacă ar ajuta cumva chiar şi pe o cale acunsă, acele suflete care aşteptau milă de la el. Căci el era singura lor posibilitate de a comunica cu cei din afara temniţei. Timpul trecea, iar el era bombardat cu rugaminti si de catre cei dinăuntru si de către cei din afară. Inima lui se înmuia uşor iar statutul său de om necoruptibil începea să se spulbere. Conflictul lăuntric odată insinuat în el, se împânzea ca o otravă în sufletul lui. Auzea mereu un glas care venea din propria conştiinţă avertizându-l iarăşi şi iarăşi că nu e bine ce vrea să facă. Însă se autosugestiona cumva că nu ar fi o aşa tragedie chiar dacă era împotriva regulilor din acea temniţă.
Şi vine o zi când alege compromisul. Iar acesta, desi un compromis mic la început, omul călăuzitor de suflete începe el însuşi să-şi calce pe propriul suflet. Odată breşa făcută, sufletele pervertite veneau şi-l căutau necontenit pentru că imediat au înţeles că dacă a acceptat o singură dată compromisul, îl va accepta şi pe al 2-lea şi pe al 3-lea şi tot asa. Ceea ce se şi întâmplă. Călăuza începea ea însăşi să-şi pevertească sufletul iar întunericul se infiripa uşor în el, înlăturând lumina care până mai ieri îl conducea.
Vocea conştiinţei se auzea din ce în ce mai slab iar el făcea permanent abstracţie de ea. Îşi uitase misiunea pentru care venise în acea temniţă şi începea din ce în ce mai mult să se gândească la noi subterfugii prin care să păcălească temnicerii. Orbirea pusese stăpânire pe ochii săi şi nu realiza că de fapt se păcălea pe el însuşi. Lăcomia îl măcina şi creştea din ce în ce mai mult. Se defaza de sinele său inevitabil şi devenea un altul acum. Iar cel care îsi asumase rolul de călăuzitor de suflete, murea cu fiecare zi care trecea.
Dacă la început cerea puţin, având încă ruşinea aupra lui, curând lăcomia îl subjuga fără reţineri iar tarifele pe care începuse să le ceară pentru facilităţile sale ajungeau la limita grotescului. Dar nu-i mai păsa pentru că nevoile şi cheltuielile traiului său zilnic se măreau şi astfel ajunsese să accepte orice facilitare care îi era platită aşa cum cerea el.
Cereririle nu mai conteneau iar el trăia ca într-un vârtej. Deşi continua să-şi facă treba la care fusese chemat, mintea lui nu mai era deloc acolo ci se gândea doar la cum să se strecoare pentru a nu fi prins.
Nu a mai durat mult şi a fost dat în vileag. Dar spre binele lui, căci energia pe care şi-o reprima mereu călcându-şi permanent pe suflet, se vroia eliberată. Iar deşi în decursul timpului fusese avertizat prin multe semne să se oprească, el nu şi-a mai ascultat vocea conştiinţei, alegând în schimb să asculte doar de vocea egoismului din el.
Astfel încât deşi iniţial fusese chemat să călăuzească sufletele aflate în derivă, iată-se acum în noua postură da a avea el însuşi nevoie de un călăuzitor. Căzând cădere jalnică de pe un tron poleit, şi-a frânt propriul statut infailibil, zdrobinduşi-l de către propriul orgoliu exacerbat.
Nimeni nu e infailibil. Iar fascinaţia răului poate atrage foarte uşor când omul se crede a fi cineva. Dar nu toţi sunt dispuşi la lucrul cu ei înşişi. Şi atunci, deşi pentru un timp omul pare poleit pe dinafară, pe dinăuntru nimeni nu ştie ce zace în om decât atunci când adevărul iese la iveală.
Iisus a venit acum 2000 de ani iar cuvintele Lui se aud chiar şi acum ca un ecou în inimile noastre:
"Vai vouă, că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie."
Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă, cine are minte de înţeles poate uşor să înţeleagă...