In cautarea unei minuni

Omul aşteaptă minuni, mai ales vreuna care să i se întâmple pe neaşteptate, care să îl surprindă şi care să îi schimbe propria viaţă deodată, fără efort şi neapărat înspre bine. Dar binele acela, aşa cum îl percepe  mintea omului.   Pe acel bine îl doreşte, care să nu-l scoată cumva din zona de confort, ci dacă s-ar putea să îl afunde şi mai mult în el. Tot ce îşi doreşte este să i se întâmple o minune prin care  să nu mai aibă deloc grija vieţii de zi cu zi. Eventual un mare câştig care să-l scoată definitiv din încorsetarea lăuntrică prin care îşi munceşte creierii zi şi noapte cum să mai găsească noi soluţii pentru traiul zilnic.
Orice factor pertubator se vrea eliminat. Orice sursă de stres se vrea anihilată. Orice om cu probleme trebuie să dispară din peisajul său. Tot ceea ce îi perturbă limitele egoismului între care îşi duce viaţa, trebuie adânc îngropat într-un loc ascuns şi neştiut de nimeni. Iar dacă ar putea, s-ar îngropa chiar el însuşi acolo, odată cu egoismul din el. Poate doar aşa ar simţi cu adevărat că nu mai are nici un fel de probleme care să îl distragă.
Iar pentru o astfel de minune minunată, omul e dispus la multe, numai să priceapă ce e cu el însuşi nu. Chiar şi de tot felul de compromisuri ar fi capabil, ce mai contează o nouă călcare pe suflet, când sufletul deja e terfelit  şi se calcă pe el non-stop?
Cum te întâlneşti cu careva pe stradă, se uită chiorâş la tine dacă cumva îi spui că eşti ok. Dacă îi spui că eşti bine, se încruntă şi mai mult, iar dacă îi zici că  toată viaţa ta e minunată, magnifică, extraordinară, simţi că ţi-ar tăia capul în prima secundă dacă i-ar sta în puteri. Apoi uşurel, răutatea se mai potoleşte, dar viclenia şi linguşeala încep uşor să capete aripi. Pentru că trebuie să fie ceva la mijloc, ceva dubios, nimeni la vremurile astea nu mai poate spune că are o viaţă minunată decât dacă eventual a înnebunit peste noapte sau e complet schizofrenic. Iar dacă nu i te plângi înseamnă că e ceva în neregulă cu tine.
Omul nostru vrea o minune. Dar s-ar mulţumi şi cu un pont la urma urmei, unul care să-l scoată din mizeria cotidiană. Un pont prin care dacă se poate ca munca  să fie  îngropată în acel loc, unde tot ceea ce îl scoate din zona de confort , trebuie inevitabil şi cu desăvârşire  îngropat. Cum, chiar să nu nu fie nici un pont la mijloc? Chiar nici unul?
Dezamăgit că s-a oprit să vorbească cu tine fără să capete nimic în schimb, omul pleacă nedumerit. Nu înţelege de ce tu te simţi aşa bine iar el se simte atât de nenorocit. Dar căutarea lui nu se opreşte aici.
Va merge în continuare în periplul său nebunesc şi disperat, întrebând mereu în stânga şi dreapta de ponturi şi oportunităţi. Va sta chiar şi la cozi nesfârşite pe la sfinte moaşte sau icoane făcătoare de minuni, unde va avea grijă să înghesuie bani cu nemiluita pentru „spor la bani şi în afaceri”. Va juca în neştire şi la tot felul de jocuri de noroc sau trageri extraordinare, unde ofertele sunt  atât de irezistibile încât cu greu s-ar putea abţine de la aşa ceva. Va citi chiar şi cărţi motivaţionale care îţi promit cum în zece paşi poţi atinge bunăstarea fără efort sau cum urcând 20 de trepte ajungi la iluminare. Va merge şi pe la tot felul de cursuri spirituale sau de dezvoltare personală, care îl dau peste cap cât asistă la ele, dar după care odată terminate, le uită mesajul imediat ce a ieşit pe uşă. Va încerca tot felul de tehnici prin care să-şi influenţeze subconştientul, dar neavând rezultate imediate, renunţă la ele cât ai zice peşte. Se va agăţa chiar şi de o rugăciune „iniţiatică”, care nu e pentru profani, una pe care dacă o citeşti zilnic te curăţi fără nici un efort, ştie el, una de-a lui Arsenie Boca, care circulă pe ascuns din mână în mână într-un cerc închis.Şi cu cât e mai închis cercul, cu atât speranţele sunt mai mari, iar minunea va fi cu adevărat copleşitoare. Va merge chiar şi la Ierusalim sau în pelerinaje la locuri sfinte unde a auzit el că cu cei care au trecut pe acolo s-au întâmplat mari minuni. De ce nu i s-ar întâmpla şi lui una? Va urmări cu mare interes tot felul de documentare, unele mai interesante ca altele prin care i se arată că omul nu e doar trup şi că este chemat  să se autodepăşească , dar cum iese din atmosfera respectivă, interesul îi dispare ca şi cum nici n-ar fi fost. Va merge cu entuziasm şi pe la conferinţe care mai de care mai interesante şi atrăgătoare, dar odată conferinţa terminată, se termină şi cu entuziasmul lui.
Omul nostru nu mai are răbdare pentru promisiuni, el vrea certitudini.Şi vrea garanţii palpabile că în ce îşi va investi banii, îi va aduce profit de la sine. Iar dacă s-ar putea, profitul să îi vină chiar înaintea investiţiei. Şi neapărat să fie un profit uriaş şi minunea să fie copleşitoare. Şi neapărat să-i vină totul de la sine fără nici cel mai mic efort. Doar el şi-a  pus banii în joc şi vrea rezultate. Imediate!
Dacă se orientează spre partea financiară, şi-ar dori ca profitul să îi fie atât de mare încât niciodată să nu se mai gândească la facturi, la mâncare, la nevoile copiilor, la rate, bănci sau la hainele nevesti-sii. Şi neapărat să îşi permită orice, oricând, oriunde, oricum.
Dacă se orientează spre spiritualitate, nu se poate el mulţumi cu puţin. Profitul trebuie să fie în timp real şi nu peste nu ştiu câţi ani. Aici şi acum. Boala nu se va mai lipi de el, depresia va fugi când îl va vedea, prietenii vechi se vor minuna şi ei de schimbările profunde din el şi vor fugi ca arşi de orgoliul lui care pârjoleşte totul în jur. Încă nu se poate teleporta, dar nu-şi face griji, e floare la ureche pentru el. La fel şi bilocaţia, levitaţia, materializarea banilor, chanelling cu tot felul de entităţi...ar zbura şi prin văzduh dacă ar putea. Numai să se vadă odată şi odată o minune palpabilă, căci e sătul până peste cap de promisiuni.
Dar minunea se lasă aşteptată. Omul începe să se îndoiască şi mai mult şi începe să creadă că totul nu e decât o farsă. Nu i-ar ajunge  nici măcar zeci de mii de mâini cu care să se agaţe de orice surogat din afară. Însă nu reuşeşte să găsească nimic cu care să se agaţe de el însuşi.Tot ceea ce îi fură privirea din exterior îl atrage irezistibil, însă nu are puterea să se uite demn în proprii ochi, să intre în el însuşi şi să-şi menţină privirea acolo. Îşi pleacă privirea ruşinat şi-şi aminteşte ca într-un flash de o povestire pe care o citise cu mulţi ani în urmă. Atunci însă nu o credea. Acum, după ce a trecut ca prin foc prin atâtea experienţe şi prin atâtea dezamăgiri, începe uşor-uşor să o creadă. Iar povestirea lui spunea aşa:
 În vremurile de demult, oamenii erau zei. Ei au abuzat atât de mult de divinitatea din ei, încât stăpânul zeilor, a hotărât să le ia puterea divină şi să o ascundă într-un loc în care oamenilor le-ar fi imposibil să o găsească. Marea problemă era alegerea unei ascunzători sigure.Atunci, zeii mai mici au fost convocaţi la un consiliu pentru a rezolva această problemă. Ei au propus următorul lucru: „Să îngropăm divinitatea omului în pământ”. Dar stăpânul le-a răspuns: „Nu, nu este suficient, pentru că omul va săpa şi o va găsi.” Atunci  zeii i-au răspuns: „Să aruncăm divinitatea în cel mai adânc dintre oceane” a răspuns din nou: „Nu, a răspuns stăpânul, pentru că, mai devreme sau mai târziu, omul va explora fundul oceanelor şi, cu siguranţă, într-o zi, el o va găsi şi o va ridica la suprafaţă.” Atunci  zeii mai mici s-au dat bătuţi: „Nu ştim unde să o ascundem, deoarece pare că nu există pe pământ sau în apă un loc pe care omul să nu poată să nu-l găsească într-o zi”.Atunci  stăpânul a spus: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în cel mai tainic loc din el însuşi, pentru că nu se va gândi niciodată să caute acolo”.
De atunci, spune legenda, omul a făcut înconjurul pământului, a explorat, a escaladat, s-a scufundat şi a săpat, mereu în căutarea a ceva ce se găseşte doar în el însuşi.