Cu ce fel de poza te identifici?

De mult timp mă tot gândesc să scriu ceva despre pozele care sunt sau nu sunt puse în dreptul numelui utilizatorilor de pe facebook. Dar cum să abordez subiectul cu pricina fără să rănesc pe cineva, fără să ofensez şi fără să dau senzaţia de aroganţă sau de superioritate? Greu, dar nu imposibil.
Aşa că cel mai bine e să vă povestesc experienţa mea, pentru că viaţa este maestrul care nu ne minte niciodată.
Aşadar când eu mi-am făcut cont pe facebook, mi l-am făcut doar din curiozitate dar mărturisesc că nu rezonam atunci deloc cu obiceiul de a împărţi poze sau citate în stânga şi-ni dreapta. Şi nici acum nu rezonez decât cu chestiile originale şi personale. Dar asta e problema mea, ştiu că pot fi mai mult decât un copy-paste. Aşa cum ştiu că oricine poate fi mai mult decât un copy-paste. Însă fiecare alege ce şi cum crede că e mai bine pentru el.
Când am realizat că se poate şi scrie pe facebook câte ceva, am început să scriu cam de acum 1 an pe grupul Niculinei. Însă pagina mea era absolut goală şi nici poză nu aveam. Scriam atunci pe grup destul de rar la 2-3 săptămâni iar încercările mele de a mă dezvălui erau foarte palide şi timide.
Nu aveam destul curaj să-mi arăt partea nevăzută din mine dar totuşi înaintam spre mine puţin câte puţin. Deşi toată fiinţa mea urla din toţi rărunchii ca să mă deschid odată şi odată şi să nu-mi mai reprim ceea ce nu se mai putea reprima. Însă eu mă făceam pe atunci că nu aud glasul sinelui meu interior care mereu mă îndemna să scot necunoscutul din mine. Eram de partea mea şi totuşi nu eram. Mă iubeam şi totuşi nu mă iubeam. Mă apreciam puţin dar mai mult mă cenzuram. Frica de penibil a fost şi la mine la mare preţ.
În realitate, nu eram de partea mea. Scrierile mele se pierdeau în neant undeva pe acel grup, iar eu nu-mi postasem măcar una singură pe pagina mea. Ca să vedeţi cum stăteam cu aprecierea de sine. Zero absolut.
Şi situaţia asta a durat cam din septembrie trecut, până în martie anul ăsta. Îmi plăcea mult să scriu pe grup dar în acelaşi timp nu puteam posta orice trăznaie îmi venea în cap pentru că era grupul Niculinei şi nu-mi puteam eu permite să întind prea mult coarda. Deşi atunci, ca şi acum, tot ce scriu e doar adevărul meu pe care mi-l asum.
Însă tot reprimându-mi nevoia de a scrie exact ce simţeam, acumulam frustrări. Adică îmi călcam pe suflet. Dar în ciuda frustrărilor nici nu încercam să găsesc o soluţie. Asta pentru că nu mă apreciam deloc, altfel imediat m-aş fi gândit că totuşi am şi eu o pagină a mea personală, iar pentru ce aş posta acolo nu aş fi dator nimănui cu nici o explicaţie.
Scriam ieri că atunci când îţi calci pe suflet şi-ţi tot reprimi energia din tine care se vrea eliberată, se întâmplă ceva mai devreme sau mai târziu. Ceva neplăcut şi chiar dureros dar spre binele tău. Pentru că dacă nu-ţi asculţi îndemnul sinelui şi tot faci abstracţie de el, doar printr-o situaţie extremă şi dureroasă poţi înţelege schimbarea de care ai nevoie.
Exact aşa s-a întâmplat şi cu mine. La un moment dat, o tipă mai rea de gură, s-a luat de mine precum că aş fi ca o fantomă pentru că nu am curajul de a-mi pune şi eu o poză. Dar eu tot o scăldam şi mă ascundeam după degete spunându-i că ce nevoie am de poză, contează mai mult mesajul pe care-l transmit. Şi discuţia tot înaintând, la un moment dat ea a ieşit din discuţie şi a postat pe acel grup, o poză foarte sugestivă a unui om cu masca pe faţă, scriind în acelaşi timp: „o poză pentru Cristi, te reprezintă?”
Acum când îmi amintesc mă amuz dar atunci nu mi-a căzut bine de loc. Orgoliul meu(mare cât casa), a fost lovit pe nepregătite. Ca şi cum stai la masă cu cineva, discuţia e cât de cât decentă, iar la un moment dat, persoana din faţă, se ridică deodată şi-ţi trage una de te bagă sub masă. După care foarte nonşalantă te întreabă: „Te-a durut? N-am vrut, a fost doar o glumă”!
Aşa a şi fost pentru ea, o glumă. Atunci nu am avut puterea să o gust, am luat-o prea în serios şi m-a durut. Însă nu am rămas la pământ ci m-am ridicat repede deşi eram tare furios. Ostentativ, ţin minte că îmi pusesem imediat o poză cu un cal la numele meu. Copilării...
Aşa trebuia să se întâmple pentru că nimic nu e întâmplător. O lecţie dureroasă se vroia învăţată. Iar eu mi-am învăţat-o repede.
A doua zi mi-am pus poza. Şi la asta vroiam să ajung, de asta am şi povestit episodul cu pricina.
Când am pus-o, mi-am dat seama că nu îmi pot pune decât o poză de aproape în care să mi se vadă ochii. Dacă tot mi s-a predat o lecţie dureroasă, atunci măcar să mi-o învăţ până la capăt, astfel încât de fiecare dată când deschid facebook-ul să am puterea de a mă uita în ochii mei.
Am scris acestea ca să dau un fel de mărturie din care se poate învăţa ceva. Din ziua aceea în care mi-am pus poza, am şi început să scriu pe pagina mea fără să îmi pese ce crede x sau y despre mine. Energia pe care o tot reprimam, s-a descătuşat, deşi într-un mod violent dar...ce eliberare a venit pe urmă!
Am scris toate astea pentru voi cei care nu aveţi încă destul curaj să vă puneţi o poză pe profilul vostru. Dar nu vă condamn şi nici nu vă îndemn să o faceţi. Ştiu că fiecare are ritmul său. La mine lucrurile au degenerat violent pentru că eu nu înţelegeam de bună voie, fiind prea orgolios şi arogant ca să ascult de vorbă bună.
Doar pot constata că poza pe care o aveţi sau nu, vă reprezintă în mare măsură. Unii nu au deloc, alţii şi-au pus ori peisaje, ori animăluţe, ori maşinuţe...foarte ingenios! Chiar vă identificaţi cu acele imagini?
Iar alţii şi-au pozele ori din profil, ori din spate, ori cu mâna la ochi sau cu ochelarii de soare pe nas. Oricum, numai să nu li se vadă ochii. Foarte artistic, dar nu vi se pare că ascundeţi ceva sau mai exact că vă ascundeţi de voi înşivă?
Sau poate că unele din voi vor spune că pe facebook sunt mulţi indivizi care mai de care mai dubioşi şi cine ştie ce se poate întâmpla. Dar şi pe stradă şi în parcuri sunt mulţi dubioşi dar ce treabă am eu cu ei şi ei cu mine? Interesant e că, chiar şi la unele persoane care îşi arogă un statut spiritual am observat că îşi ascund ochii. Şi atunci despre ce vorbim? Mărturisesc cu gura că realitatea îmi este creată de credinţele mele, dar în viaţa de zi cu zi mi-e frică chiar şi de mine însumi!!!
Probabil că de asta a lăsat Dumnezeu ca ochii să fie singura parte a a corpului uman care nu poate fi ascunsă , împodobită sau înzorzonată, pentru că acea parte din om, adică ochii, sunt cei care nu mint niciodată.
Iar dacă încă nu poţi să îţi arăţi ochii deodată, fă-o încetişor, apropie-te uşurel de tine însuţi. Prima oară puneţi o poză de la 1 km, apoi vei vedea cam în cât timp ajungi să-ţi vezi ochii. Fă-o ca o joacă şi nu te lua prea în serios. Dă-ţi voie să fi copil.
Pentru că de fapt, pe nimeni nu interesează nici cum arăţi, nici ce culoare au ochii tăi. Dar s-ar putea să ai o mare revelaţie atunci când vei deschide facebook-ul şi te vei privi ochi în ochi. Vei avea revelaţia frumuseţii tale interioare şi exterioare în acelaşi timp. Să nu crezi cumva că eşti urât(ă) . Nu există aşa ceva decât doar în imaginaţia ta care uneori îţi joacă feste. Nici eu nu mă plăceam înainte dar am început să fac paşi mici spre mine însumi. Totul începe cu un pas.