marți, 10 septembrie 2013

Varatiuni pe o tema data



Cu cât înaintezi pe cale, cu atât mai mult realizezi că urcuşul duhovnicesc sau spiritual nu are capăt, nu are final. Ceva te trage înainte, te îndeamnă să urci, dar ce e acolo sus nu are importanţă, căci singurul lucru cu adevărat important este să fi pe cale şi să urci. Când ai înţeles asta nu te mai poţi opri pentru că simpla staţionare te privează de bucuria unei noi experienţe.

Cu cât omul priveşte în urma sa cu detaşare, cu atât tot trecutul se aseamănă unor reziduri care s-au scurs de pe sinele său. De ce să rămâi cu mintea în trecut, de ce să te învinovăţeşti pentru nişte păcate închipuite? De ce să cred într-o karmă negativă? De ce nu într-una pozitivă? De ce ar trebui să cred în oricare fel de karmă? Cu cât lucrurile par mai complicate cu atât mintea este mai atrasă de ele. Dar libertatea sinelui e dincolo de orice karmă, de orice condiţionare exterioară, de orice religie, de orice greşeală.

Cu cât rămân în postura de observator cu atât dispar lanţurile ataşamentelor care mă duc spre angoasă, spre frică, spre depresie, spre tot felul de necazuri închipuite. Viitorul mi se perindă prin faţa ochilor prezentându-mi situaţii care mai de care mai colorate şi mai grele prin care voi fi nevoit să răzbat. Dar de ce să rămân cu mintea acolo, închipuindu-mă cum le voi rezolva? Oare nu ar fi mai logic să găsesc soluţii atunci când acele situaţii se vor ivi cu adevărat în realitate şi nu doar în mintea mea?

Cu cât rămân doar cu mine însumi cu atât realizez că îmi intră în viaţă numai daruri şi binecuvântări. Dar totuşi poate vine un om care mă tulbură, poate se întâmplă ceva care mă distrage sau care mă afectează, poate intervine o situaţie care îmi crează disconfort. Pe acestea cum le voi mai putea interpreta ca daruri? E imposibil să faci asta pe moment. Dar e posibil atunci când emoţiile s-au scurs. Toate emoţiile sunt temporare iar ceea ce e temporar nu mă poate defini. Poate va trece un timp îndelungat ca să-mi revin, cert este că mai devreme sau mai târziu emoţiile se scurg iar eu încep să realizez lucid, de ce am avut nevoie de lecţia care mi s-a predat. Luciditatea dispare când emoţiile se ivesc, iar emoţiile dispar când luciditatea se aşterne.

Cu cât mă cunosc pe mine însumi cu atât înţeleg că nu poate fi un lucru mai mare decât acesta. Şi mai simplu în acelaşi timp. Dar mintea aflată mereu în agitaţie nu se mulţumeşte cu simplitatea, ci vrea lucruri cât mai complexe, tehnici cât mai subtile, asta doar pentru a hrăni ego-ul care hrănit permanent cere şi mai multă hrană. Duşmanul cel mai mare al ego-ului este simplitatea şi bucuria firească de a fi. Simpla tăcere şi simpla intrare în tine însuţi face mai mult decât o rugăciune meşteşugită sau decât o meditaţie complexă. Iar simpla întrebare „cine sunt eu” te aduce în starea firească, restaurat din nou la sinele tău.

Cu cât mă încrâncenez mai mult în viaţă, cu atât mai mult viaţa îmi stă împotrivă. Ca şi cum vreau să împing cu umărul o piatră de o tonă. Nu am să reuşesc niciodată. De ce să mă opintesc împotriva fluxului firesc al vieţii? Pe cine vreau să impresionez? De ce să nu mă las deschis total la ce ar avea viaţa să-mi dea de la sine? Viaţa îmi este maestrul iar eu sunt un simplu ucenic al ei. Pentru a înţelege asta, nu am nevoie de multă filozofie. Doar să stau liniştit şi tăcut iar asta îmi poate fi de ajuns.

Cu cât rămân în lumină cu atât lumina mă aşează fără sforţări pe ape liniştite. Dar dacă aleg întunericul, acesta mă ia cu forţa şi mă azvârle pe ape tulburi. Iar acolo unde este tulburare, nu se mai poate vedea nimic. Ca şi cum eşti într-un carusel al gândurilor care te învârte la nesfârşit. Cum să opreşti acest carusel care se învârte pe pilot automat? Nu-l pot opri cu forţa. Doar pot lăsa gândurile în pace să plece şi să nu mă mai agăţ de ele. Şi astfel caruselul nu va mai avea putere să se învârtă. Spitalele sunt pline de oameni depresivi care se agaţă cu disperare de gânduri şi nu le lasă să plece. Pentru aceştia caruselul nu se poate opri. Poate atunci când se va opri, se va termina şi cu depresia lor.

Cu cât aleg bucuria ca stare firească cu atât simt tot mai mult că nu mi-o poate fura nimeni şi nimic, decât dacă o predau eu de bună voie. Doar bucuria e cea care îmi menţine entuziasmul creaţiei, iar dacă renunţ la ea mă scufund rapid în suferinţa fără fund. Ce mă mai atrage acolo iarăşi? Oare mai am nevoie cumva să mi se plângă de milă? Oare mai caut milă de la un dumnezeu necruţător gata să mă pedeapsească? Oare vreau mereu să fiu înconjurat de oameni plângăcioşi care refuză iarăşi şi iarăşi darul şi binecuvântarea vieţii?
Oare nu îmi e îndeajuns să mă am doar pe mine însumi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu