Misiunea esuata a sinelui

Omul se naşte şi iese din pântece cu misiunea lui pe pământ pecetluită pe suflet. Imediat cum se naşte, omul nu îşi mai aminteşte propria misiune cu ajutorul minţii, dar cel care i-o aminteşte în răstimpuri este sinele său care rămâne mereu legat de divinitate. Omul îşi uită misiunea dar intuiţia de a merge pe calea care îl duce spre împlinirea misiunii, nu şi-o pierde niciodată. Omul uită dar conştiinţa îi reaminteşte.

Copil mic fiind, spiritul începe să se călească, iar sufletul să se mărească. Bucuria vieţii în copil este atât de mare încât curiozitatea de a experimenta îl mână înainte fără oprelişti. Frică el nu are, nu a cunoscut-o niciodată . Viaţa bate filmul iar copilul bate frica.

Copilul mic mai creşte câte puţin şi în faţa sa deodată apar cei care îi vor „binele”: părinţii, societatea, religia...Frica stă în faţa copilului iar acesta rămâne surprins, nu pricepe ce vrea ea de la el.
Dar oamenii de „bine”, nu stau prea mult pe gânduri. Iau copilul şi-l azvârle în scurt timp în cristelniţa lacrimilor. Ritualul are loc, „vrăjmaşul” fuge ars, iar copilul intră condiţionat de frică în cea mai puternică condiţionare: religia. Frica începe să îl domine, dar înfiat de către religie, i se declară mereu că este la adăpost, în maximă siguranţă. Sinele este ferecat, temniţa păzită permanent cu străşnicie, iar la poarta ei frica păzeşte sinele divin, având cheia temniţei între dinţi. Maximă siguranţă.

Timpul trece iar copilul se vede intrat în societate ca un intrus. Frica îl urmează şi-i vorbesşte mereu prin gura celor binevoitori. Cuvintele şi ţipetele îl lovesc, dar nu ştie să se apere, căci singurul lucru pe care vrea să îl înveţe societatea este supunerea. Aude mereu doar ce îl subjugă: „nu pune mâna acolo”, „nu face aia, nu face aialaltă”, în stânga sau dreapta, oriunde s-ar uita, frica îl condiţionează.

La şcoală porneşte cu entuziasm, dar entuziasmul i se stinge pe zi ce trece. E pus fără milă în faţa unor învăţători care vor să îi toarne cu forţa gogoşi care mai de care mai bine pudrate. Lucruri abstracte, complicate, care atrag doar mintea dar care resping viaţa, resping omul. La şcoală spiritul de turmă frânge originalitatea şi fac din copil un simplu executant. Învăţătorii şi profesorii sunt înghiţiţi de vii de grija lumească iar răbdare nu prea mai au nici pentru ei înşişi. Banii nu le ajung niciodată iar mintea lor se strofoacă din răsputeri să găsească soluţii pentru plata ratelor. Însă temele date pentru acasă se ţin lanţ iar copilaşul nostru pentru a nu fi eliminat se străduie din răsputeri să facă faţă. Şi reuşeşte cumva deşi nu înţelege de ce e el obligat la această corvoadă, care nu ştie nici el unde îl duce.

Mai trece o vreme, copilul ajunge tânăr, iar tânărul se străduie cumva să păcălească viaţa care i se pare că e nedreaptă cu el. Unora li s-a dat mult, iar lui i s-a dat foarte puţin, cum mai poate fi viaţa dreaptă? Cum mai poate fi Dumnezeu nepărtinitor? Dar nu e loc de meditaţie, nu e loc de introspecţii metafizice, tânărul vrând-nevrând trebuie să răzbată cumva iar pentru asta are nevoie de bani. Câţi mai mulţi bani.. Mereu e cu ochii pe prietenii lui care se descurcă mai bine decât el, aşadar e nevoit să ţină pasul cumva. Şi-l ţine, nimic de zis.

O nouă persoană se interpune în viaţa lui şi rapid se căsătoreşte, pentru că viaţa în doi e altfel. Bună sau rea, nu contează, mai bine un compromis mic sau mare, decât să fie arătat cu degetul. Merge în continuare condiţionat de frică pentru că viaţa, şcoala,societatea şi religia nu l-au învăţat nimic concret pentru viaţă. Realizarea materială e cea mai importantă dintre toate, după care mai avem noi timp, eventual la pensie de întrebările conştiinţei care se aud din ce în ce mai stins. Tânărul însă nu se poate opri decât pentru ceea ce se vede, iar ceea ce nu se vede, e irelevant. Eventual se mai opreşte când e vorba să se compare cu unul sau altul, e tot ce contează pentru el, să nu rămână cumva pe locul 2. Originalitatea şi creaţia din sine, zac în continuare în temniţă, frica stă de strajă zi şi noapte, ea niciodată nu doarme .

Nu peste multă vreme vin şi copii iar grijile omului se măresc. Responsabilitatea de a creşte un copil e enormă dar responsabilitatea omului de a se cunoaşte pe el însuşi nu are nci o valoare pentru el. Începe să muncească şi mai mult până la epuizare iar tot ce îi mai crea bucurie înainte, i se pare acum doar un moft. Bucuria pleacă, lăsând loc grijii care iarăşi şi iarăşi şi mai mult se insinuează. Viaţa i se surclasează, dorinţele se diminuează, aspiraţiile nu mai sunt. Tot ceea ce contează acum este copilul. Iar părintele face cu copilul exact ce au făcut şi părinţii lui cu el. Ritualul se repetă iar frica se perpetuă.

Îmbătrânit de zile, omul nostru se îmbolnăveşte, căci boala rămânea singura metodă prin care viaţa îl mai putea opri din goana după marele „nimic”. Pentru un timp intră în el însuşi şi realizează iremediabil că toată viaţa i-a fost un mare fiasco. Crezând că a păcălit viaţa, nu a realizat că de fapt s-a păcălit doar pe el însuşi. Ce a avut în el, niciodată nu a strălucit. Necunoscutul din el, niciodată nu a fost revelat. Sinele niciodată nu s-a manifestat. Creaţia mereu în el s-a sufocat.
Iar acum, uitându-se în urmă la viaţa lui, e prea târziu. Urletul lăuntric e atât de puternic încât nimic nu-l poate estompa. Doar moartea. Care vine şi ea peste trup. Sinele este şi el în cele din urmă eliberat din temniţa în care a fost închis o viaţă, dar ce folos... plânge şi e trist pentru că nu şi-a împlinit misiunea pentru care a venit pe pământ.
Poate data viitoare...