Impresii...de la cules!

Simt nevoia să scriu ceva despre cele 2 zile ale mele petrecute...la cules. Sincer, habar n-am ce să scriu. Dar ca de obicei, mă aşez, încep să dau drumul la cuvinte şi cine ştie, poate îmi vine vreo idee mai „deşteaptă”.
Blaga spunea că „veşnicia s-a născut la sat”, iar mie îmi vine să spun că autenticitatea s-a născut odată cu omul de la sat. Pentru că omul de la sat, ţăranul, trăieşte în această veşnicie fără să se întrebe ce şi cum, pentru ce s-a născut el la sat şi care ar fi misiunea lui în această viaţă. Ţăranul nu are nelinişti metafizice, nu are întrebări fără răspuns, nu-şi bate capul cu lucrurile pe care nu le poate pricepe din prima, nu încearcă să despice firul în 4, nu se străduie să dea bine în peisaj, nu vrea să impresioneze pe nimeni şi nici nu e interesat să pară altceva decât este.
Pentru el, Dumnezeu e cel mai important căci de la El vine ploaia, iar odată cu ea, vin şi roadele prin care el se hrăneşte. Iar dacă este ploaie înseamnă că Dumnezeu îi binecuvintează roadele şi că totul va fi bine. Dacă ploaia nu vine, înseamnă că Dumnezeu e tare supărat pe oameni şi atunci trebuie cumva înduplecat. Acestea nu sunt neapărat nişte superstiţii, ci sunt de fapt adevărurile după care cei de la sat se ghidează permanent.
Îmi place foarte mult să trec prin sate şi să mă opresc în mijlocul ţăranilor. Dar nu a fost aşa mereu, ci asta simt de o bucată de timp, de câţiva ani, să zic. Ceva mă atrage acolo şi merg foarte des. Poate că într-adevăr ceea ce este autentic atrage, dar e necesar să fi deschis pentru asta. Dacă nu eşti deschis nu prea poţi rezona cu ce se întâmplă în viaţa la ţară, te aştepţi la nu ştiu ce, şi atunci nu poţi rezista prea mult acolo. Şi nu poţi rezista nu pentru că le eşti cu ceva superior lor, ci pentru că viaţa ta, a orăşeanului, te domină atât de mult încât fără vârtejul şi zgomotul din trafic nu poţi trăi. Fără mulţi oameni care se perindă în jurul tău nu poţi rezista. Fără să fi mereu la curent cu ce se mai întâmplă nu poţi sta. Fără calculator şi fără facebook nu prea poţi. Fără să-ţi vizualizezi mail-urile cât mai des, e foarte greu.Toate acestea au devenit firescul tău (ca şi al meu). Dar tare mă tem că acest „firesc” a devenit un mare nefiresc. Asta simt de fiecare dată când ajung pe la ţară. Ca şi cum ies pentru o scurtă perioadă din nefiresc şi intru în firesc, în veşnicie. Acolo timpul parcă s-a oprit în loc şi senzaţia pe care o am de multe ori este că mă aflu într-o altă dimensiune. Dar pentru asta e nevoie de puţină deschidere, a minţii, a inimii, a sufletului...
Adevăratul suflu al satului îl descoperi doar stând printre ţărani. Iar ei, majoritatea, nu se opresc niciodată, decât eventual seara când dau fuga la crâşma din sat. Ziua mai vezi câte o băbuţă stând singură pe bancă în faţa porţii şi aşteptând...veşnicia. În rest, se perindă care încotro, unii cu animalele, alţii pe câmpuri. Dar totuşi impresia e că majoritatea au un rost şi că nu-şi pierd timpul. Sigur, idealizez, pentru că pădure fără uscături nu există. Dar vorbesc acum la modul general, iar impresia generală este că în jurul a tot ceea ce mişcă prin sat, există un mare rost.
N-aş putea sta mereu într-un sat, nu sunt făcut pentru asta. Dar pentru o perioadă de 2-3 zile e ok. Mă încarc foarte mult acolo, pentru că simt că energia care vibrează la sat, e de o cu totul altă frecvenţă faţă de cea de la oraş. Dar asta nu o percep acolo, ci atunci când mă întorc, simt că am pierdut ceva. Deşi viaţa la ţară nu e un „dolce far niente”, ci e o viaţă în general grea, care îţi mănâncă tot timpul. Dar ţăranii nu au avut niciodată timp pentru ei. Nu au avut niciodată timp pentru a se contempla pe ei înşişi şi nu au avut niciodată timp de a medita la viaţă, la Dumnezeu. Roboteala şi munca făcută ca într-un vârtej, nu îţi mai dă voie să cazi în noaptea neagră a sufletului, nu îţi mai lasă loc de întrebări. Acolo nu mai e timp decât pentru proxima realitate palpabilă.
Ţăranul nu are nelinişti, angoase, gânduri depresive. Chiar nu am văzut niciodată un ţăran care să fi căzut în depresie. Pentru că ei habar nu au ce e aia depresie, pur şi simplu ea nu face parte din realitatea lor. Deşi înjurăturile şi nervii sunt le ele acasă, sănătatea plesneşte din ei şi îţi dau impresia că nu obosesc niciodată. Asta am perceput-o aflându-mă pe câmp între ei, unde eram permanent ajutat cumva de către unul sau altul, să ţin pasul cu ei. Nu prea reuşeam, dar totuşi nu vroiam să rămân în urmă, discuţiile cele mai interesante erau acolo între ei şi pe mine asta mă fascina, cum şi ce gândesc. Nemaifiind pe câmpuri demult(din armată cred), am avut aşa un fel de euforie lăuntrică, numai că pe mine mă atrăgeau altele pe câmp: priveliştea lanurilor, pădurile din jur, căruţele care veneau şi iarăşi plecau încărcate, hultanii care se iveau pe cer uneori şi rămâneau undeva deasupra nemişcaţi doar bătând din aripi...şi multe altele care nu aveau legătură cu munca în sine...mai mereu cu capul în nori...
Adeseori m-am întrebat cum cei de la sate reuşesc să răzbată prin viaţă cu toate greutăţile prin care trec aproape zilnic. Dar ei sunt altfel structuraţi chiar organic faţă de cei de la oraş. Acela e firescul lor, obişnuinţa de zi cu zi, munca permanentă, îi călesc chiar mental, nu numai fizic. Iar mintea lor e înclinată spre viaţă, nu spre moarte. Spre pozitiv, nu spre negativ. Nu au ei prea multă carte, mulţi nu au citit mai nik în toată viaţa lor, dar ca minte, i-ar bate pe mulţi „maeştri” care stau toată ziua cu nasul prin cărţile de cuantică sau pe mulţi „duhovniceşti” care studiază lucruri „profunde” de prin filocalii.
O experienţă la cules e unică. Orice experienţă luată aparte e unică şi irepetabilă. Dar încă odată spun: e nevoie să fi deschis pentru asta, e nevoie să te deschizi în faţa vieţii ca şi ea să se deschidă în faţa ta. Cunoaşte-te pe tine însuţi printr-o experienţă nouă, cele vechi pe care le toţi repeţi nu mai au viaţă decât dacă le faci într-un mod diferit, altfel sunt doar simple automatisme repetative care nu te sporesc ca spirit.
Ce să mai scriu...doar că îmi mulţumesc pentru această frumoasă experienţă şi pentru că am fost deschis la ea.

Să aveţi cu toţii o lună magnifică, aşa cum v-aţi creat-o!