Reflecţii pe marginea psalmilor...(1)

Într-unul din psalmi, proorocul David spune: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui preaînalt. Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi.” Aşadar ce fel de dumnezei suntem dacă totuşi murim? Murim, pentru că nu ne recunoaştem ca fiind dumnezei în toată deplinătatea cuvântului. Dar ne recunoaştem în schimb vremelnicia umană prin care moartea e o certitudine. Însă nu am fost creaţi pentru moarte ci pentru viaţă. Iar sfântul Pavel spune şi el undeva că moartea e nefirească. Pot fi viaţa şi moartea fireşti în acelaşi timp? Parcă e o contradicţie în termeni aici. Oare de ce omul este atras atât de mult de către nefiresc? Sfântul Vasile spunea că cel mai mare gând al omului este gândul la moarte, dar de ce nu ar fi totuşi gândul la viaţă cel mai mare? De ce nu ar putea fi VIAŢA supremul barometru şi suprema certitudine a omului? Dumnezeu e doar viaţă, doar bucurie, doar abundenţă, doar energie de frecvenţă ridicată, iar acolo unde e Dumnezeu în toată deplinătatea Sa, moartea nu mai are locaş.

„Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!”
Cel care nu se cunoaşte pe el însuşi, nu îşi recunoaşte nici propriul chip şi nici propria asemănare cu Dumnezeu. Şi atunci atitudinea sa, cuvintele şi gândurile sale sunt asemeni unui nebun. Acela spune foarte uşor că nu este nici un Dumnezeu pentru că nu înţelege cine este el însuşi. De aceea se comportă ca şi un posedat pentru că nu îşi recunoaşte partea divină din el, astfel fiind foarte uşor posedat de frică, de grija lumească, de permanenta nelinişte şi agitaţie, de egoism, de lăcomie, de invidie, de răutate. Iar în toate aceste patimi nu mai este Dumnezeu pentru că nu mai este loc şi pentru El. Nu mai este loc pentru iubire şi armonie acolo unde este doar întuneric şi haos.

„Omul în cinste fiind n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor.”
Omul a fost creat şi pus la loc de mare cinste ca fiind stăpânul vieţii, al tuturor celor ce cresc şi vieţuiesc pe pământ. Dar nu a fost pus ca să le stăpânească într-un mod despotic, ci să aibă grijă de toate cu iubire şi înţelepciune. Omul a fost chemat printre oameni pentru a împărtăşi cu ceilalţi iubirea din el. Dar aflat pe soclu, a ales singur să sară de pe acest soclu şi să-şi zdrobească astfel aripile divine cu care era înzestrat, intrând cu bună ştiinţă în rândul dobitoacelor. Instinctul l-a tras pe om în jos şi din starea de potenţial dumnezeu şi a căzut în starea de permanentă victimă în faţa vieţii. S-a asemănat dobitoacelor fără minte pentru că el însuşi a rămas fără mintea cerească cu care a fost înzestrat, alegând în schimb doar partea instinctuală şi dobitocească.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”
Când cerbul caută izvoarele apelor, e atât de însetat încât nimeni şi nimic nu îl mai poate distrage din căutarea lui. Şi umblă, caută, cercetează, scormoneşte, urcă, coboară...şi nu găseşte odihnă până ce nu dă de un izvor. Aşa şi omul însetat după adevăr, adică după el însuşi mai bine zis, când începe să umble pe calea care îl duce spre poarta sinelui său, nu mai are odihnă ci îşi pune toată râvna în căutarea sa. Şi nu se cramponează de un singur om sau maestru, nu se limitează doar la o singură învăţătură, nu se mulţumeşte doar cu o singură carte. Pentru că nu îl interesează o dogmă anume ci doar libertatea. Iar libertatea te cheamă spre ea, iar tu devii ca o albină fără astâmpăr care zboară din floare în floare şi se hrăneşte cu discernământ ştiind ce e bun şi de folos pentru ea. Iar cu ce nu-i foloseşte, nu-şi bate capul şi nu îşi coboară vibraţia pentru a critica ceva sau pe cineva. Căci albina nu bagă în seamă florile care nu o atrag. Dar omul e foarte uşor sedus de polemici şi critici fără rost, foarte uşor e prins în plasa instinctului. Dar cel care înţelege cine este, nu mai poate fi atras de toate nimicurile, pentru el nu mai există decât un singur ţel: ca tot ce face să facă din sinele său, adică din Dumnezeu.

„Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei nu este cu mine.”
Atunci când apare o tulburare lăuntrică, omul devine din ce în ce mai slab şi mai vulnerabil. Şi într-adevăr tăria lui nu mai este iar lumina ochilor s-a înceţoşat. Când mintea nu e controlată, ea devine un instrument de tortură. Şi poate tulbura omul din orice, aducându-i în faţă necazuri închipuite cu nemiluita. Dar subconştientul nu ştie dacă ele sunt reale sau închipuite, aşa că le plantează pe toate ca pe nişte progrămele care mai devreme sau mai târziu îşi vor face treaba. Iar aceste progrămele mentale se hrănesc cu energia gândurilor de joasă frecvenţă pe care mulţi le emit în neştire, pentru că aşa au trăit o viaţă. Şi unii se întreabă la un moment dat: „cum de m-am îmbolnăvit că toată viaţa nu am avut nimic iar acum de unde această boală incurabilă?” Iată de unde. Din subconştienul nostru care ne ascunde credinţele noastre reale. Iar cu credinţele nu e de joacă, căci ele ne crează într-adevăr realitatea şi de fapt credinţele ne crează pe noi înşine. Omul este practic reflecţia propriilor lui credinţe.

„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună! Aceasta este ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui, că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântarea şi viaţa până în veac.”
Acolo unde locuiesc fraţii împreună e mare sărbătoare. Dar e o sărbătoare cerească şi una dumnezeiască. Şi binecuvântarea Lui Dumnezeu rămâne pururea acolo unde e armonie în lăuntricul omului.Căci acolo unde sinele divin e cel care conduce omul, fraţii conlucrează împreună. Adică mintea devine instrumentul care ajută omul şi nu îl terorizează, vibraţia oscilează doar la nivelul sinelui, adică în sigiliile ridicate, gândurile care rămân sunt doar cele pozitive care duc spre creaţie şi spre contemplare lăuntrică, iar cele negative trec ca o umbră nemaifiind deloc hrănite, imaginaţia e şi ea ocupată doar cu materializarea creaţiei în bucurie şi împărtăşirea ei cu ceilalţi, iar trupul devine locaşul tuturor acestor „fraţi” care nu trăiesc în dezbinare, ci se bucură unul de altul, se ajută unul pe altul şi se iubesc unul pe altul, sporind în iubire, sporind în cunoaştere, sporind în desăvârşire...