Ispitirea propriului ego

Toţi cei care au ajuns să treacă prin experienţa cunoaşterii de sine şi au ajuns după îndelungi eforturi să înţeleagă nu doar teoretic cine sunt, au fost testaţi. Nici măcar unul nu a scăpat de acest test. Aceşti oameni care au căutat adevărul dincolo de dogme sau doctrine, dincolo de limitele impuse din afară, au trecut cumva ca prin foc şi s-au purificat astfel călindu-se la propriu. Aceştia au fost dintre acei oameni care în primă fază au înţeles care e calea, iar apoi au intrat şi au mers pe ea indiferent de ce li s-ar fi întâmplat pe drum. Şi-au asumat orice pericol care le-ar fi putut apărea în faţă, chiar cu preţul vieţii.
Pentru că atunci când înţelegi cine eşti, viaţa ta nu mai contează, deoarece suprema frică, frica de moarte a dispărut. Dar nu poţi înţelege cine eşti decât trecând printr-o experienţă limită, nu neapărat în apropierea morţii, dar o experienţă care te aruncă într-o criză sufletească atât de puternică, încât singura scăpare e doar păşirea la propriu pe calea de care spuneam. Pot fi o infinitate de experienţe care să te ducă la acest adevăr, nu e nici o regulă bătută în cuie. Sau poate că singura condiţie e să fi sincer cu tine însuţi până la limită, altfel rămâi doar la stadiul de căldicel şi capeţi multă cunoaştere din afară dar aceasta nu are nici o putere şi înlăuntrul tău. De ce?
Pentru că ceea ce nu e experimentat din propria convingere nu ajunge să fie intitulat drept adevăr. Iar simpla cunoaştere poate fi moartă în ea însăşi şi cred asta pentru că am văzut la mulţi oameni multă cunoaştere dar asta nu i-a dus spre adevărata iubire ci doar la îngâmfarea de sine. Deşi sunt unii care se intitulează atotcunoscători, dar sunt repetenţi la capitolul viaţă. Chiar şi din marii maeştri care au ajuns să le predea altora câte ceva. Întrebarea mea este cum au ajuns la adevăr, prin cunoaştere sau prin experienţă? Dacă doar prin cunoaştere, mă îndoiesc de adevărul lor şi pentru mine nu face nici cât o ceapă degerată. Pentru că dacă şi-ar pune în balanţă de o parte cunoaşterea şi de o parte grija vieţii cu tot ce înseamnă ea (cheltuieli,copii, facturi, rate,dezamăgiri), tare mi-e teamă că balanţa pe care au aşezat grija vieţii s-ar prăbuşi la pământ într-o clipă.
Dar dacă această cunoaştere e împletită şi susţinută de experienţă, atunci adevărul lor merită cunoscut.
Şi lucrurile astea se simt la cei care au trecut ca prin foc, pentru că ei nu vorbesc abstract, ci dacă au ceva de spus, o fac cu sufletul, nu cu mintea. La ei experienţa vorbeşte şi nu propriul ego care îi îndeamnă să dea bine în peisaj. Momentan îmi vin în cap 2 oameni care au avut experienţe de genul despre care vorbeam. Iar după ce au trecut prin ele, toată viaţa li s-a schimbat şi îşi urmează cursul raportat la aceste experienţe care pot fi numite şi iniţieri. Dar sunt iniţieri adevărate şi care nu mint pentru că ele au fost predate de către viaţa însăşi.
Prima e Anita Moorjani care a povestit în cartea ei „Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi”, propria sa experienţă în lupta cu cancerul şi cum s-a întors de la moarte la viaţă gata vindecată. Această iniţiere nu lasă loc de comentarii sau de speculaţii. Cine e interesat o va citi.
Iar al 2-lea e cel care a scris „Conversaţii cu Dumnezeu”, Donald Walsch. Acesta nu a trecut pe tărâmul de dincolo, dar a trecut printr-o mare încercare după ce a pierdut absolut totul în urma unui incendiu, fără casă, fără un bănuţ, părăsit, rămânând doar cu hainele de pe el, dormind pe unde apuca şi mâncând din gunoaie. E o experienţă extremă într-adevăr dar şi ea ca şi prima, de necombătut. Şi dacă veţi citi vieţile lor, să nu vă surprindă faptul că până la aceste experienţe trăiau în frică şi erau nefericiţi.
Pur şi simplu uneori e nevoie de o astfel de trecere iniţiatică pentru ca omul să se trezească cumva. Şi Anita şi Walsch trăiesc acum doar pentru a-şi împărtăşi adevărurile lor tuturor. Nimeni nu ar putea pune la îndoială o astfel de experienţă pentru că ea a depăşit orice tărâm speculativ.
Un altul ar fi chiar Eckart Toole cel care a scris atâtea cărţi despre puterea prezentului. Înainte de a începe să scrie a trecut şi el printr-o experienţă fabuloasă tot în urma crizei spirituale instalate dinainte.
Aşadar iniţierea la propriu şi de abia apoi improprierea adevărului aflat în urma acestei iniţieri.
Aşa au stat lucrurile şi în privinţa lui Iisus. Pe cei care cred că el a stat cuminte până la 30 de ani cioplind lemnişoare pe lângă Iosif şi Maria, aşa cum învaţă biserica, doar îi îndemn să caute adevărul şi acesta într-un final îi va elibera. Dar să fie sinceri în căutarea lor, altfel doar îşi vor pierde timpul.
Însă pentru cei care cred că el a fost până în Tibet şi India, sper că au înţeles că nu a fost acolo ca turist.
Dar ce anume a făcut, asta nu se poate spune cu exactitate, însă intuiţia îmi spune că acolo a fost o anume iniţiere pentru el, dar în ce a constat, probabil nimeni nu ştie şi oricum e irelevant pentru noi.
Cert este că după această iniţiere s-a întors de unde plecase, primind botezul de la Ioan, ca şi cum acest botez a fost pecetea pusă pe iniţierea sa.
Iar odată pusă această pecete, a primit şi binecuvântarea de a fi testat. Şi în Biblie se spune că imediat după botez „a fost dus de duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavolul”. Ce e cu această pustie şi cu acest diavol?
Nu cred că poate fi o singură interpretare la această iniţiere prin care a trecut. Dar căpuşorul meu îmi spune că această pustie e intrarea omului în sine însuşi. Astfel încât după ce omul capătă cunoaştere şi se iniţiază printr-o experienţă proprie, este testat. Dar nu neapărat fizic ci la nivel subtil. Practic vine un moment în viaţă după îndelungi căutări când rămâi singur, faţă în faţă cu tine însuţi.
Însă dacă crede cineva că diavolul a stat în faţa lui Iisus momindu-l, poate crede şi asta, căci credinţa crează realitatea, nu-i aşa?
Dar dacă ne ridicăm doar puţin nivelul conştiinţei, lucrurile încep să se vadă altfel.
Aşadar, iniţiatul capătă cunoaşterea şi depăşeşte prin experienţă teoria, adică clişeele şi automatismele.
Iar făcând o paranteză, am observat oarecum amuzat că un clişeu care se vehiculează mereu acum, este „viaţa e minunată”, „omul e minunat” şi totul e minunat. Aşa şi este nimic de zis. Dar mulţi spun asta fără să creadă că aşa şi este, adică nu o spun din experienţă, ci doar din teorie. Cei mai bisericoşi urmează şi ei un clişeu, ca fiind mari păcătoşi şi nevrednici, dar nu cred de fapt asta, ci o spun dintr-o falsă smerenie, adică cuvinte fără putere în ele însele şi doar ca să nu se diferenţieze de turmă, aruncă clişee în stânga şi în dreapta. Şi unii şi alţii sunt la fel de falşi dacă nu cred cu tărie ceea ce spun.
Întorcându-mă, Iisus a coborât în propria pustie din sinele său, iar acolo a auzit vocea propriului său ego sau a sinelui inferior, care îşi cerea drepturile pe faţă acum. Căci dacă tot te-ai iniţiat şi ai căpătat mari puteri, dacă tot ai descoperit că eşti dumnezeu din dumnezeu, ce e de făcut cu toată această putere din tine? Nu ar fi mare păcat să o risipeşti în van?
Când ego-ul a început să îl provoace, el nu a stat la negocieri şi discuţii cu el, aşa cum a stat Adam căzând cădere jalnică din starea de dumnezeu în starea de persoană, condusă de ego. Adam a muşcat din măr, adică din ego, s-a îndulcit şi astfel şi-a pierdut adevăratul statut. Diferenţa dintre Adam şi Hristos a fost că unul era iniţiat iar celălalt nu. Şi atunci Adam neavând experienţă şi discernământ, nu a trecut testul . Dar Iisus l-a trecut, pentru că cele 3 ispitiri sau cele 3 atracţii nu mai însemnau nimic pentru el. Nu mai aveau putere asupra lui pentru că erau lumeşti iar cum spune el într-un verset „eu nu am nimic din lumea aceasta”, adică nici un ataşament nu mă poate înrobi. Dar ego-ul din el îl lua mereu prin învăluire spunându-i „dacă tu eşti fiul lui Dumnezeu...”
Şi cred că aceasta a fost ispitirea lui supremă, să îşi manifeste dumnezeirea pe faţă la comandă, doar din ego, fără nici un rost, fără nici un sens. Un adevărat iniţiat niciodată nu va cădea în cursa de a se arăta pe sine cine este doar ca să îşi hrănească ego-ul. Pentru că minunile pe care le-a făcut Iisus toate au avut un sens: înmulţirea vinului la o nuntă unde nu mai era vin, înmulţirea pâinilor pentru mulţimea înfometată care îl urma, mersul pe apă, pescuirea minunată, înviera lui Lazăr şi celelalte au avut rostul lor.
De multe ori şi noi la rândul nostru suntem ispitiţi de către propriul ego, la nivelul nostru mic sau mare iar pentru asta nu e nevoie să mergem în pustia Carantaniei aşa cum o fi fost Iisus. Poate că e de ajuns doar  să intrăm în noi înşine, în adevărata tăcere a sinelui nostru, acolo unde ego-ul nu există, ci doar starea firească şi totodată dumnezeiască de "eu sunt".