Ganduri...

Unii oameni fac într-o clipă câte un salt cuantic atât de uriaş încât atunci când se surprind în noua postură, nu se mai regăsesc deloc în cei de dinainte. Ca şi cum a năpârlit de pe ei vechea minte încorsetată de frică, lepădându-şi astfel credinţele limitative prin care se sufocau pe ei înşişi. Omul nou nu se mai poate regăsi în cel vechi, ci priveşte la acela ca la o umbră, ca la o altă persoană în care nu-şi mai recunoaşte propriul chip. La început priveşte nostalgic şi cu părere de rău în urmă şi regretă mult timpul pierdut. Dar după o vreme, înţelege că totul a avut un rost şi că nicidecum nu a fost timp pierdut. Iar nostalgia se pierde în neant odată cu timpul, pentru că omul nou, conştient acum, realizează că nostalgia îl scurge energetic şi îl duce iarăşi în trecut. Iar trecutul nu mai are nici o putere în noua minte care acum nu mai poate fi sedusă de către orice sirenă amăgitoare, aşa cum se întâmpla atât de des înainte.

Uneori vine câte un gând amăgitor chiar şi la cei care lucrează permanent cu ei înşişi. Acesta se infiltrează ca un hoţ şi uneori te absoarbe atât de puternic încât fascinaţia e atât de mare încât rămâi ca hipnotizat. Acel gând vine şi îţi şopteste că eşti “cineva”. Aceasta se întâmpăa mai ales celor egocentrişti care se umflă permanent ca o bulă de aer prin mândria lor. De aceea mândria e considerată sursa tuturor patimilor, pentru că din ea pleacă toate celelalte izvoare care alimentează la nesfârşit ego-ul din om. Iar mândria nu spune niciodată că este îndeajuns. Cu cât o hrăneşti mai mult cu atât cere şi mai mult. Cu cât crezi că eşti “cineva”, cu atât mândria te subjugă şi te înlănţuie. Iar bula se tot măreşte, dar la un moment dat ea va plesni cu mare zgomot căci mândria nu are decât o singură intrare, adică se hrăneşte din afară fără să dea nimic în schimb. Şi atunci inevitabilul se produce mai devreme sau mai târziu.

Dar smerenia are 2 capete, una prin care orice laudă sau linguşeală intră, dar iese imediat prin cel de-al doilea capăt. Astfel încât în smerenie nimic nu se poate umfla, nimic nu poate plesni. Eu nu ştiu ce e smerenia dar am văzut-o la alţii. La cei care chiar dacă li s-ar aduce ofrande mereu, nimic nu s-ar mişca în ei înşişi. Căci imediat cum chiar şi cea mai mică fărâmă de mândrie se mişcă în om, smerenia se evaporă într-o clipă. Căci acestea două nu se suportă una pe alta şi nu pot convieţui împreună. Una e reală şi adevarată, cealaltă e iluzorie şi mincinoasă. Cea adevarată este smerenia căci ea nu are nevoie de confirmări din afară. “Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”, spune Iisus, adică smerenia întrupată.

Mare lucru e să surprinzi frica cum apare la interval. Cum se insinuează ea ca un şarpe care caută un loc la sânul tău unde să se cuibarească. Acest şarpe caută culcuş şi hrană, adică energie prin care să te domine. Căci “vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”, spune undeva Iisus. Gândurile întunecate şi-au făcut locaş în om, iar frica le este cuibul unde ele se încălzesc. Iar Hristos, adică lumina şi bucuria, nu mai au unde să-şi plece capul. Atunci când surprind frica venind, eu nu-mi bat capul să mă lupt cu ea. Uneori o afirmaţie prin care să înlături frica are efect. Alteori nu, căci te surprinzi vibrând în frică, chiar în timp ce spui acea afirmaţie. Dar cuvintele nu mai au putere să ajungă şi în suflet şi atunci afirmaţia nu are putere şi frica nu pleacă. Atunci voi lua frica de mână şi o voi invita la dans. Şi-i voi spune: “urmează-mi”! Mă va urma ea oare? De obicei frica apare legată de o situaţie viitoare. Şi-mi spun că voi trece prin acea situaţie oricum, iar dacă frica mă va urma, o voi lăsa în pace dar în acelaşi timp nu voi lăsa nici un moment atenţia deoparte. Şi voi fi conştient de tot ce se petrece în mine atunci şi nu voi lăsa să-mi scape nimic din ce se petrece în mine însumi. Iar odată situaţia încheiată, voi derula înapoi. Şi văd că toată frica a fost ireală şi iluzorie. Şi voi realiza pentru a câta oară, că nu a fost nimic de care ar fi trebuit să-mi fie frică, căci frica e doar fum, fum, fum…

Unii sunt foarte exuberanţi şi expansivi dar cad foarte uşor în depresie. Însă sinele divin e doar bucurie, dar o bucurie linistită şi nu una forţată cu surle şi trâmbiţe. Atunci când îţi forţezi limitele doar ca să arăţi cât eşti de “energic”, te defazezi de sinele tău şi rămâi doar cu personalitatea ta care acum sare în sus 3 metri, apoi zace la pământ la prima veste proastă. Dar acestea sunt doar stări temporare şi nimic mai mult. Pentru adevărata bucurie nu ai nevoie de un mediu anume pe care să ţi-l confecţionezi tu. Viaţa însăşi e mereu un mediu prielnic de bucurie. Tot ceea ce îţi apare în viaţă e doar pentru bucuria ta.
Priveşte afară. Oare atunci când plouă te bucuri mai puţin decât atunci când e soare? Oare toamna ar fi cu ceva mai prejos decât vara, iar iarna decât primăvara? Când contempli natura îl contempli pe Dumnezeu în bucurie şi totodată în linişte, în pace. Pentru asta nu ai nevoie de un mediu prielnic, ci doar să te opreşti puţin din vârtejul rutinei zilnice. Bucuria nu implică efort, doar suferinţa implică mult efort atunci când crezi că ai o cruce grea de dus. Dar Iisus a spus că “Jugul meu e bun şi povara mea este usoară”, cum oare poate fi un jug bun şi o povară uşoară? Jug, povară… cuvinte pline de greutate, de încrâncenare, de efort. Dar aceasta doar aparent, căci la ceea ce este chemat omul în viaţa sa, nu necesita nici efort şi nici suferinţă decât doar atunci când face ceva pentru care nu a fost făcut. Când omul îşi găseşte darul, totul devine bucurie şi totul se face din sine. Un potenţial pianist va suferi atunci când va face altceva decât a fost menit. Dar când îşi va descoperi darul, şi-l va împărtăşi tuturor, atunci doar o va face din sine, cu bucurie şi nu va obosi niciodată.

După ce apostolii şi-au aruncat mrejele în larg, s-au întors a doua zi dimineaţă frânţi şi dezamăgiţi spunându-i lui Iisus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins”. Dar la îndemnul Lui au plecat iarăşi în larg şi aruncând iar mrejele, au prins atât de mult peşte, încât plasele li se rupeau. Aşa se întâmplă atunci când faci lucruri care nu îţi vin din sine, te frânge oboseala şi neputinţa. Prima oară apostolii fuseseră singuri, fără Dumnezeu. Şi s-au întors, goi, zdrobiţi, deşerţi în nădejdea lor. A doua oară Hristos le-a arătat ce înseamnă să fi cu Dumnezeu şi ce înseamnă binecuvântarea Lui asupra lor. Căci Dumnezeu e un mare boier, iar tot ceea ce dă El, dă fără limită şi nu cu jumătăţi de măsură. El oricât ar da nu sărăceşte niciodată, la fel şi noi oamenii, nu sărăcim niciodată atunci când ne oferim pe noi înşine în dar.