Crestinismul ca paradox

Paradoxul din creştinismul ortodox iese la iveală foarte uşor şi pentru asta nu e nevoie de nici un fel de filozofie aparte, de nici un fel de teologie mistică, ci doar de o percepere a lucrurilor conştient şi fără înflorituri.
Iisus a venit, a trăit, a propovăduit iar după ce a plecat dintre noi, apostolii au restaurat învăţătura lui Iisus într-o religie universală. Aşa se întâmplă de obicei cu un maestru care s-a diferenţiat de restul oamenilor, după plecarea sa, adepţii se adună şi clarifică ei cum cred ar fi bine să se prezinte lucrurile. În urma maestrului adepţii se apucă şi pecetluiesc legi, pedepse, canoane,reguli, religii. Aşa s-a întâmplat cu Iisus, aşa s-a petrecut şi cu Budha. Ambii erau împotriva cultului personalităţii, ambii erau împotriva oricărui ritual exterior. Şi cu toate acestea, discipolii au lăsat în urma lor ceea ce au crezut ei de cuviinţă. Interesant este că Iisus nu a dat nici o regulă iar toată învăţătura sa se bazează pe afirmaţia „iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi eu v-am iubit pe voi”!
Cum ar fi putut da el reguli general valabile când cu toţii suntem atât de diferiţi? Unul e atras mai mult de exterior, acela are nevoie să vadă cu ochii partea ritualică, altul intră în el însuşi căutând acolo ceea ce nimeni din afară nu-i poate dărui.Unul se mulţumeşte cu rugăciuni citite create de alţii, altul încearcă să se depăşească pe el însuşi prin cunoaşterea de sine. Este unul mai presus ca altul? În aparenţă da, în realitate nu. Cu ce ar fi mai presus o floare de alta? Cu ce ar fi mai prejos un analfabet de un mare învăţat? Însă mintea interpretează ea ce şi cum vrea ea.
Creştinismul propovăduieşte suferinţa dar nici un creştin nu doreşte să sufere. Creştinismul propovăduieşte sărăcia dar nici un creştin nu doreşte să fie sărac.Creştinismul ameninţă cu pedepse dar nici un creştin nu doreşte să trăiască în frică.Creştinismul îndeamnă ca nimeni să nu judece preoţii dar aceştia au dreptul divin să ne judece pe noi. Însă dacă Ioan botezătorul striga în gura mare păcatele ascunse, oare noi ca nişte adevăraţi creştini cum ar trebui să procedăm?
Creştinismul învaţă smerenia dar nimeni nu îşi doreşte să fie umilit.
Creştinismul a dus plânsul la rang de virtute şi a făcut din teologia lacrimilor o adevărată artă.
Dar paradoxul este că în ciuda acestor îndemnuri, nimeni nu le caută, nimeni nu le doreşte. De ce? Pentru că toate acestea nu te ajută să răzbaţi, nu te ajută să te bucuri de viaţă. Din contră, promisiunea adevărată a creştinismului se află dincolo de moarte, odată cu restaurarea noastră întru Hristos. Dar de ce doar după moarte m-aş putea restaura, ce mă împiedică s-o fac acum? De ce oare ar fi trebuit să vină Iisus printre noi şi să ne spună adevăruri pe care moralitatea din noi o ştie deja? Oare trebuia să vină cineva să ne spună că nu e bine să faci aia sau aialaltă, căci altfel te vei înlănţui singur? Oare conştiinţa din noi înşine nu ne vorbeşte mereu? Dar câţi o mai ascultă?
Aşadar, Iisus vine, învaţă, iar creştinul începe să-şi ducă crucea fără cârtire. Dar asta doar aparent, pentru că de fapt orice om de fapt tinde spre dezvoltarea sa, fiecare om doreşte să îi fie din ce în ce mai bine. E firesc să fie aşa, e firesc ca omul să crească pe toate planurile. De ce ar trebui ca acest efort care vine din sine şi care se poate face cu bucurie să fie numit „a-ţi duce crucea”? Atunci, oare nu mă aflu prins ca într-o cursă, între ceea ce mi se prezintă şi ceea ce vreau eu de fapt în viaţă? Pot trăi în această dualitate ca şi cum nu mi-ar păsa?
Ortodoxia face aproape din orice o taină. Întrebările grele, le trece imediat la dosarul închis numit „taine” inaccesibile muritorilor de rând. Duhul sfânt lucrează în mod nevăzut şi toată lucrarea sa este o taină. Să presupunem că ar fi aşa.
Prima taină este botezul, poate mai mare decât toate, nu? Pruncul este adus şi botezat iar „vrăjmaşul” care până atunci se afla în interior, iese şi fuge de rupe pământul, apropiindu-se apoi de om doar din afară. Duhul sfânt îşi face locaş înăuntru şi începe să lucreze. În mod tainic bineînţeles. Dar mă întreb şi eu, cum lucrează el când majoritatea celor botezaţi suferă toată viaţa şi mereu tânjesc după o viaţă mai bună? Cei care reuşesc să crească spiritual sau material, depun eforturi reale pentru asta, nimeni nu se împlineşte decât dacă doreşte asta. Aşadar care e rolul duhului sfânt aici, că nu pricep? Cu el sau fără el tot mi se cere un efort. Iar ceilalţi aşa-zis păgâni fiind nebotezaţi sunt oare în mâna „vrăjmaşului” care îi joacă pe degete? Păi nu aş spune asta când văd cât de frumos trăiesc mulţi dintre ei. Iar când privesc vieţile multor creştini... rămân mut. Primul paradox.
Altă taină este sfântul maslu, o slujbă care se face pentru vindecarea bolnavilor mai ales. În general la această taină lumea vine puhoi, fiecare înzestrat cu ulei care este dat la sfinţit, după care are loc mirungerea, omul îşi ia uleiul cu el şi speranţele asemenea. Se spune că simpla prezenţă la maslu îţi iartă păcatele pe care nu le ştii. Şi asta e o taină. Omul participă la slujbă şi crede că prezenţa sa acolo îi va fi benefică. Asta se întâmplă la toate slujbele nu numai la maslu.Prezenţa cu trupul e foarte importantă dar prezenţa cu mintea nu are nici o valoare. Canoanele ortodoxe aruncă în stânga şi dreapta cu tot felul de anateme pentru cei care lipsesc 3 duminici la rând de la biserică, iar odată frica instaurată, ea se perpetuă de la sine. Aceste canoane ca şi ritualul slujbelor nu pot fi modificate, deşi nici măcar majoritatea preoţilor nu cred cu adevărat în ele. Însă se consideră că ceea ce vine de la sfinţii părinţi nu poate fi nici măcar pus sub semnul întrebării, darămite modificat. Ar fi interesant ce procent din cei care vin la maslu se şi însănătoşesc. La unii se întâmplă, dar aceştia au făcut ceva concret cu mintea şi viaţa lor, nu au aşteptat impasibili o minune. Iar venind vorba de impasibilitate, iarăşi mi se pare foarte elocvent faptul că creştinilor de biserică nu li se permite să aibă vreo opinie contrară preotului, iar dacă se întâmplă cumva asta, imediat sunt declaraţi eretici şi definitiv pierduţi. Dar stau iarăşi şi mă întreb: pasivitatea, prostia, ignoranţa, supunerea necondiţionată poate duce la ceva bun? Al doilea paradox.
Altă mare taină este spovedania. De cel puţin 4 ori pe an în cele 4 posturi ortodoxe. Omul vine la spovedit după ce a ţinut post de dulce, apoi se împărtăşeşte.I se dă şi un canon, ba să pună lumânăraşe, ba să se roage dimineaţa şi seara de prin ceaslov sau psaltire, ba să facă metanii, pe scurt să se conformeze. Însă ce bine ar fi dacă i s-ar da omului un canon să creeze ceva, să fie autentic, un canon prin care omul să îşi caute propria fericire. Nu se poate şi nu va fi niciodată aşa ceva în biserica ortodoxă. Trist dar adevărat. Aşadar omului i se iartă păcatele în mod nevăzut şi tainic, dar paradoxul este că data viitoare, de obicei, omul se întoarce din nou cu aceleaşi aşa-zis păcate. De ce? Pentru că acel canon care i se dă omului după spovedanie, nu are nici o valoare în sine, ci e doar o disciplină seacă. Şi majoritatea rămân cantonaţi în această disciplină, fără să sporească absolut deloc. Nici măcar nu-şi dau seama, ci merg doar pe ideea că chiar dacă viaţa lor este nefericită, dacă în continuare sunt amărâţi şi săraci, înseamnă că atâta merită, atât le dă Dumnezeu. Iar cu o astfel de mentalitate bine întreţinută de preoţi, cum poţi spori, cum poţi fi fericit? Al treilea paradox.
O altă taină este şi taina nunţii. Dar aici nu am multe de comentat pentru că rata divorţurilor chiar şi la cei cununaţi în biserică este atât de mare încât e prea grăitor faptul că simplul ritual chiar ridicat la rang de taină nu înseamnă mare lucru, atâta timp cât multe căsnicii se desfăşoară ca pe un teren de război al orgoliilor „care pe care”. Iar dacă nu e o relaţie ca de la sine la sine, prin care unul se susţine pe celălalt, totul e doar haos.Duhul sfânt oare cum mai lucrează aici? Al patrulea paradox.
Încă o taină este şi taina preoţiei. Aceştia sunt declaraţi oficial ca purtători de har, prin care glăsuieşte Hristos. Dacă ar fi aşa ar fi minunat. Dar oare câţi preoţi sunt cu adevărat autentici în misiunea lor? Câţi au renunţat la slava lumească şi o caută doar pe cea dumnezeiască? Câţi oare mai au conştiinţa nevătămată dar cu toate astea îi vorbesc lui Hristos atât de familiar ca unui prieten? Oare au cunoscut aceştia cu adevărat harul lui Hristos? Dar tare mă tem că dacă l-ar cunoaşte s-ar opri la intrarea în biserică , de frică să nu se ardă. Care nu şi-a câştigat o conştiinţă osândită, din daruri date sau primite,
prin care a înduplecat pe cineva să i se dea, sau a fost înduplecat el însuşi să dea darul preoţiei?Care n-a preferat pe vreun prieten nevrednic unui om vrednic, ca să îl facă preot? Care la cererea celor puternici ai lumii, n-a hirotonit pe vreunul fără de chemare?Cum cel ce vânează slava de la oameni şi caută bogăţia cea stricăcioasă, cel ce pofteşte să aibă mulţime de aur, şi cugetă rău la cei ce nu-i dau des, va îndrăzni să spună că are pe Dumnezeu locuind in el, sau că iubeşte pe Hristos, sau că are duhul Lui? Iar cel care nu l-a primit pe Dumnezeu în mod conştient, cum va arăta o slujire sinceră, cum va cunoaşte voia dumnezeiască?
Cu adevărat, oare câti există astăzi, care să aibă inima curată de toate acestea şi să nu fie împuns de conştiinţă că a făcut vreuna din cele de mai sus? Arată-mi unul şi mă voi mulţumi cu el.
Sau poate că ar trebui şi ei să ne spună nouă aşa cum a spus Iisus. ”Urmează-Mi!,căci vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, iar eu n-am unde să îmi plec capul, căci m-am făcut slujitorul Lui Hristos!”
Sau poate că sunt eu prea aspru şi văd lucrurile prea tranşant? Dar cum aş putea să le văd când ucenicul, adică preotul, e atât de departe de cum a trăit în realitate Hristos? Infaibilitatea lor chiar pe asta se bazează, că nu pot fi judecaţi. Oare? Sau creştinismul şi dualitatea sunt totuna? Alt paradox.
Un alt capitol interesant este cel referitor la vieţile sfinţilor. 12 volume groase, în care ni se povesteşte cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor aflaţi în calendar. Până şi dialogurile sunt expuse, poate pentru a da o notă mai interesantă. Dar cât e adevăr şi cât e înfloritură în aceste poveşti? Pentru că adevăr există dar nu ar fi fost mai plauzibil ca lucrurile să ne fi fost redate conform adevărului? Degeaba mi se spune că mucenicii erau tăiaţi şi măcelăriţi, în timp ce ei cântau, sau că unii stăteau pe stîlpi şi-i mâncau viermii. De ce oare suferinţa e numitorul comun în vieţile tuturor sfinţilor? A face din suferinţă un idol echivalează cu sfinţenia? Dar un om care se bucură, care râde, care e entuziast şi plin de viaţă, acela nu mai poate fi sfânt? De ce ni se spune mereu că Maica Domnului stă în genunchi şi plânge pentru noi? Oare chiar nu are nici un motiv să se bucure? Deşi toate acatistele ei încep şi continuă repetativ cu „bucură-te maică...” Deci, se bucură sau plânge? Alt paradox.
Despre iad şi pedepsele cu care suntem ameninţaţi, mi-e silă să mai scriu. Dar instrumentul manipulării este frica, aşa că e de înţeles. Se spune că prima înfăţişare picturală a iadului a făcut-o Botticelli în secolul 15 după ce a citit "Divina comedie" a lui Dante.Până atunci doar se scria despre iad dar nu era nici o înfăţişare a sa reprezentată. Iar când a fost făcută pentru prima dată, în acel an, biserica catolică a avut cea mai mare afluenţă de creştini. Frica nu doarme niciodată.
De curând am observat că viaţa lui Budha a fost luată şi transpusă într-o formă repovestită în vieţile sfinţilor Varlaam şi Ioasaf din India, prăznuiţi pe 19 noiembrie. Citiţi viaţa lui Budha şi apoi citiţi viaţa acestor 2 sfinţi şi veţi vedea similitudinea. Aşadar nici măcar Budha nu a scăpat, până şi el a fost făcut creştin.
Dar ce mai contează...dacă există măcar o mică breşă ,totul se prăbuşeşte mai devreme sau mai târziu. Iar interesul meu nu e nicidecum să lovesc ortodoxia, până la urmă rămâne singura religie care m-a sedus, o perioadă lungă ce-i drept. Mi-a şi plăcut, adică m-am lăsat sedus de bună voie. Dar orice te seduce, te poate şi trăda. O mică picătură de otravă, otrăveşte tot conţinutul. Dar ca orice religie şi ca orice sistem, ortodoxia are breşele ei. Iar acolo unde este o breşă, mai pot fi o infinitate de alte breşe.
Religia are rolul ei, preoţii rolul lor, iar experienţele prin care trecem ne reprezintă pentru că ele nu mint niciodată. Iar dacă am fost trădaţi, să lăsăm încrâncenarea să plece şi să ne apropiem şi mai mult de noi cu îngăduinţă.
Astfel încât îmi mulţumesc, mă iert şi mă dezleg. Aşa să fie!