joi, 29 septembrie 2016

Portalul nemărginit al iubirii...



Când un bărbat priveşte la o femeie, privirea lui adeseori nu reuşeşte să treacă dincolo de aparenţe, de forme, de frumuseţe, de părul blond sau de ochii albaştri. Dar când o femeie priveşte la un bărbat, ea trece prin toate acestea la care priveşte el atât de intens şi repede-repede ajunge să privească direct în sufletul lui...

Când un bărbat deschide gura în faţa unei femei care-i place, toată atitudinea lui se schimbă şi subit îşi aduce aminte de gentleman-ul agăţat şi ascuns pe undeva, de care îşi aminteşte numai atunci când el vrea. Încercând astfel, să pară mai mult decât este, mai inteligent, mai curtenitor, mai cult, mai puternic, mai binevoitor, mai spiritual. Dar femeia ştie şi simte dinainte de a deschide gura, câte parale face el fără toate aceste biz-blitzuri inutile...

Când un bărbat se apropie de o femeie pe care şi-o doreşte, vine încet, timid, cu sufletul tremurând, oarecum derutat şi cu paşi şovăitori. Îi este frică ca nu cumva să fie respins şi ironizat. Şi până ajunge el în faţa ei, multe gânduri îi vor trece prin cap, doar-doar va găsi măcar unul de care să se agaţe şi cu care să o impresioneze. Dar femeia când îl vede şovăind astfel, în sinea ei zâmbeşte când priveşte la acest chin zadarnic, pentru că ea nu vrea de fapt falsitatea lui, ci doar să vină spre ea simplu şi natural, doar aşa cum este...

Când un bărbat vrea să cucerească o femeie, ar vrea dacă ar putea, să-i aducă într-o mână luna de pe cer, iar în cealaltă să cuprindă stelele cerului deopotrivă. Poate aşa va reuşi să îi fure cumva mintea şi să-i mute atenţia de la micile lui slăbiciuni. Iar pentru moment, ea va rămâne mută, perplexă, şocată în faţa acestor magnifice daruri. Numai că şi acest moment de îndrăgosteală trecătoare va trece. Iar după ce va trece, bărbatul va rămâne în faţa ei exact aşa cum este, aşa cum gândeşte, aşa cum vorbeşte, aşa cum simte...Pe acesta doreşte femeia să îl cunoască, nu pe cel poleit pe dinafară care unul pare în aparenţă, iar în realitate, altul este...

Când unui bărbat i se scurg ochii după o femeie, simte că odată cu ochii i se scurge şi inima din el pe care şi-ar oferi-o în dar, dacă s-ar putea. Însă femeia nu prea are ce face cu inima sa, atâta timp cât privirea lui hălăduieşte fermecată după alte frumuseţi unduitoare care se perindă prin faţa lui. Cu un astfel de specimen, femeia nu prea are ce face decât doar să-i ducă eventual de grijă, căci odată cu inima lui, ar vrea totuşi să cunoască şi ce-i poate mintea, raţiunea şi discernământul în acelaşi timp...

Când o femeie va privi la un bărbat care-i place, o va interesa în primul rând să descopere partea ascunsă din sufletul acestuia pentru a-şi da seama dacă merită sau nu, să se dezvăluie în faţa lui. Iar atunci când va înţelege că merită şi că acel bărbat o va susţine şi nu o va trăda, atunci ea se va oferi necondiţionat, punându-şi inima pe tavă în faţa lui...

Când o femeie va deschide gura în faţa unui bărbat dorit, ea nu va încerca să apeleze la înflorituri cu care să capteze cumva mintea bărbatului, ci va vorbi spontan şi firesc aşa cum este. Iar prin această naturaleţe a ei dezarmantă, va topi uşor-uşor orgoliul şi egoismul bărbatului, făcându-l şi pe el să se dezvăluie câte puţin în faţa ei. Ea îl va îndemna permanent ca el să se dezvăluie, ca o picătură de iubire care tot picurând, reuşeşte în cele din urmă să încălzească chiar şi sufletul cel mai rănit şi îngheţat...

Când unei femei îi va rămâne atenţia spre un bărbat anume, îl va privi din umbră pentru un timp, până se va dumiri ea ce-i poate mintea lui. Poate îl va studia în detaliu fără ca el să ştie, poate va întreba în stânga sau în dreapta despre el, iar când se va convinge de caracterul acestuia, atunci cu mult curaj ea se va apropia şi-l îl va privi direct în ochi tăcută, vorbindu-i doar din priviri că îl doreşte...

Când o femeie vrea să se apropie de un bărbat, ea vrea de fapt să se apropie de sinceritatea lui, de adevărul lui, de susţinerea lui, de puterea din el pe care ea singură i-o poate declanşa, de vibraţia sa pe care ea singură i-o poate ridica, de iubirea lui aflată în stare latentă pe care doar ea însăşi i-o poate învia...

Când o femeie se va apropia de un bărbat pe care şi-l doreşte, va veni spre el firesc şi neforţat. Iar dacă va veni cu floarea purităţii în faţa lui, se va opri în faţa calului său alb şi astfel întinzându-i floarea, îl va face pe acesta să-şi vâre sabia în teacă şi să renunţe la încrâncenarea lui inutilă. Şi astfel va descăleca el în cele din urmă de pe calul său sălbatic şi va coborî cu picioarele pe pământ. De-abia atunci el va reuşi să se îmblânzească şi să zâmbească, să o ia în braţe, să o ridice şi să zboare alături de ea, zburând pe aripile vântului...

Când bărbatul şi femeia se apropie unul de altul, universul tace, planetele se aliniază şi toată divinitatea, în sufletele lor se revarsă. Rezistenţa s-a topit, iar gândurile ascunse s-au dizolvat şi ele. Îndoiala s-a risipit, iar prejudecăţile false nu-şi mai găsesc locul. Şi astfel cei doi au devenit una, contopindu-se şi dizolvându-se dincolo de trup, în portalul nemărginit al iubirii…


miercuri, 28 septembrie 2016

Fericiţi cei conștienți, liberi și creativi!




Dacă ar fi să aleg un moment al adevărului despre mine însumi, nu l-aş căuta în gura nimănui şi n-aş pune mare preţ pe părerea nimănui, indiferent de cât de bine ar crede că m-ar cunoaşte. Părerile celorlalţi contează pentru mulţi dintre noi, dar foarte puţini trec puntea măgulirilor, a laudelor, a linguşelilor, a criticilor, a sfidărilor. Toate acestea sunt săbii cu două tăişuri. Dacă foloseşti partea ascuţită care îţi foloseşte în evoluţia ta, atunci vei folosi această sabie în folosul tău, tăind şi desţelenind ceea ce te sabotează, ceea ce te sufocă, ceea ce te micşorează ca vibraţie şi te lasă fără energie. Dacă însă vei folosi această sabie într-un mod incorect, te vei răni, sufleteşte vorbind, îi vei răni şi pe ceilalţi din jur, provocând astfel dezastrul, neştiind cum să mânui această sabie cu două tăişuri care, de fapt, e chiar mintea ta.

Mintea ta spune totul despre tine în momentele tale de solitudine profundă. Atunci când nimeni nu mai e lângă tine, nici să te aprecieze, nici să te motiveze, nici să te îndemne să te ridici şi să mergi mai departe. De asta oamenii fug de momentele de solitudine, le e tare frică să rămână doar cu ei înşişi, le e tare teamă de glasul lor interior care nu minte şi-i arată exact aşa cum sunt. Atunci nu mai sunt nici zâmbete de complezenţă, nici râsete care să îţi mute atenţia spre deşertăciunile lumeşti, nu mai sunt cuvinte aruncate în neştire doar-doar vom mai acapara atenţia cuiva asupra noastră, nu mai sunt persoane care să flecărească prin prejmă fără ca să spună mai nimic, nu mai e nici seducţia ochilor care tot vor să fie cât mai seduşi de cele fugitive ale vieţii, nu mai e nimic din toate acestea, căci atunci, în momentul adevărului, rămâi doar tu cu tine însuţi.

Venim în acest peisaj absolut singuri şi plecăm de aici tot absolut singuri. Singuri şi cu mâinile goale în ambele variante. Între aceste două momente însă, noi oamenii, tot fugim care încotro, începem să ne panicăm pentru toate nimicurile, ne enervăm, ţipăm, ne alterăm cu tot felul de emoţii distructive, pentru ca la finalul acestui demers fără sens, să ne oprim şi să ne întrebăm de ce reacţionăm în felul în care o facem. „Cine sunt eu”? Iată întrebarea fără răspuns care are însă marea putere de a te repune pe un flux de conştiinţă superior. Nu încerca să răspunzi la această întrebare, doar pune-o, tocmai ca să realizezi încă odată ceea ce nu eşti. Şi nu eşti nici un pachet de nervi, nici un pachet de frică, nici unul de angoasă, nici vreun mare păcătos, nici o formă care se precipită pe ici pe colo fără nici un rost. Nu eşti nimic din toate astea, nu-i aşa?

În solitudine vin multe gânduri care generează şi ele tot felul de stări necontrolate. Cei care trăiesc ca într-o reverie continuă, sunt surprinşi adeseori şi puşi efectiv la pământ de toate aceste stări pe care le simt mai ales în singurătate, doar când sunt numai cu ei înşişi la interval. Cei care sunt permanenţi ocupaţi cu mintea lor la un nivel conştient, le controlează mult mai bine, căci ei între timp, devin din ce în ce mai puternici. Dar dacă mintea e slabă şi se lasă sedusă de reacţii, îngrijorări şi necazuri închipuite, atunci indirect şi corpul fizic va fi tot unul slab, căci fără disciplină mentală, se instaurează foarte uşor depresia şi panica. Sunt oameni care merg mereu cu trăistuca de pastile după ei şi spun mereu „nu mai pot, nu mai pot”, fără însă ca să mişte măcar un singur deget în afara acestui fals „nu mai pot”. Şi cară această povară a neputinţei după ei şi o arată în văzul lumii, fără ca să caute o ieşire din această văicăreală, ci doar să atragă alte emoţii care le va tot mângâia ego-ul suferind ce se complace în starea alterată de „nu mai pot”. Dar acesta nu e omul real, autentic, frumos, puternic, creativ, energic, viguros şi bucuros de viaţă, ci e doar o alternativă falsă a eului inferior care nu ştie decât să penduleze între „nu mai pot” şi „doamne miluieşte”.

Dar când devii puţin câte puţin conştient de viaţa ta şi că mereu ai în faţă oportunităţi infinite de a ieşi din marasmul cotidian sau din dezastrul lăuntric, atunci nu vei mai fugi de momentele de singurătate, ci chiar le vei căuta, căci ceea ce descoperi din ele, nimeni şi nimic nu îţi poate oferi mai mult. Uneori e nevoie chiar de o scuturare la propriu de anumite persoane, de anumite tabieturi, de anumite treburi pe care le faci pe pilot automat fără să îţi dai seama de ce le faci. Te scuturi de toate acestea, atunci când simţi că pierzi energie. Nimănui nu-i plac oamenii care se târăsc şi care au un comportament defensiv, mereu şovăielnici, un pas înainte, doi înapoi. De multe ori, inclusiv eu, am avut astfel de atitudini, doar ca să nu deranjez pe careva, neînţelegând cât de mult mă şifonam interior pe mine însumi. 

Nu am venit aici să fim mereu bineplăcuţi oricui, să fim diplomaţi, să nu spunem ceea ce simţim doar ca să dăm bine în ochii unora care s-ar simţi poate lezaţi de atitudinea noastră. Nu asta contează, căci tot mergând cu diplomaţia de gât, îţi calci pe suflet, îţi tot creezi conflicte şi traume, te îmbolnăveşti, mori şi te duci direct în mormânt. Şi n-ai rezolvat absolut nimic cu defensiva şi cu faptul că mereu te-ai purtat cu mănuşi fără să deranjezi pe nimeni. Sufletul tău nu vrea asta, nu vrea să stea într-un colţ, să-şi bocească neputinţa şi să-şi plângă amarul vieţii, aşteptând ceva ce nu mai vine. Doar mută-ţi atenţia de la necazurile închipuite care se rotesc ca nişte vulturi, căutând obsesiv stârvurile celor care nu vor să ajungă la cea mai bună variantă a lor.


Cumințenia pământului nu interesează pe nimeni. Și e urâtă. O femeie care șade posomorâtă, tristă și nesatisfăcută, șezând resemnată pe olița suferinței. Un trup care își ascunde feminitatea, pasiunea, sexualitatea, bucuria vieții. O sculptură prea abstractă și depersonalizată pentru o lume atât de vie și personală. Dar ea totuși exprimă perfect  gradul de resemnare pur românească. Inerția, frica, urâciunea și  debusolarea de viață. Doar lanțuri. Mulțumesc, dar chiar nu am nevoie de o așa imagine a pustiirii lăuntrice.   


Așa că, mai bine îmi mut mintea și atenția de la cele ce mă micşorează ca suflet, spre cele care mă umplu de lumină, de frumos şi care îmi dau energie. E doar un pas. Doar un gest. Doar un switch. Doar o conștientizare. 


În singurătatea ta, dacă îţi vei descoperi pârghiile care te înalţă ca fiinţă, atunci înseamnă că chiar eşti de partea ta şi că trăieşti conştient. Fericiţi cei conştienţi de orice vine şi orice pleacă în interiorul lor, mai fericiţi cei ce filtrează tot ceea ce vine şi pleacă fără să-şi lase niciodată garda conștiinței jos, dar şi mai fericiţi cei ce îşi creează singuri stările prin creaţia lor!

marți, 27 septembrie 2016

Suntem oglinda partenerului nostru




Chipul şi asemănarea ta se reflectă prin chipul şi asemănarea mea. Tu te reflectezi în mine, iar eu mă reflectez în tine. În ochii tăi se oglindeşte sufletul meu, prin ochii mei se oglindeşte sufletul tău. Pentru că noi suntem de fapt, reflecţia celui cu care trăim, a partenerului nostru. Iar dacă nu avem un partener, suntem reflecţia celui de lângă noi: un copil, o mamă, un tată, frate, soră sau pur şi simplu, un prieten.


Universul echilibrează mereu principiul masculin şi pe cel feminin, acolo unde este prea mult yin într-unul, se compensează cu mai mult yang în celălat. De aceea, contrariile de cele mai multe ori se atrag. Şi vezi câte o femeie foarte stilată şi fină care trăieşte cu un partener al cărui caracter pare mai din topor şi te întrebi ce au în comun aceşti oameni de stau împreună. Sau vezi câte un bărbat melancolico-visător care trăieşte cu o femeie extrem de vulcanică şi aprigă, de te întrebi cum de pot trăi aceşti oameni total diferiţi sub acelaşi acoperiş.


Dincolo de aparenţe, partenerul nostru este cel care ne pune cel mai bine în valoare structura noastră temperamentală. De obicei, unul are mai multă energie ca celălalt. Cel cu energie mai multă însă, se răneşte de multe ori datorită temperamentului său vulcanic şi alege mai mult din instinct. El nu are timp să gândească şi să se răzgândească. El are de făcut mereu câte ceva. Iar contemplarea şi observarea nu îi stau în fire. Se precipită încoace şi încolo, vorbeşte într-una chiar dacă nu spune nimic, mai calcă şi peste sufletele altora cu bocancii săi foarte pasionali, merge tot înainte, dar de multe ori se opreşte cu capul în gardul lipsei sale de raţionament. E ca un vulcan a cărui lavă fierbe şi tot fierbe până dă în clocot. De multe ori, li se tot repetă aceeaşi şi aceeaşi lecţie, dar ce folos dacă ei nu au deloc răbdare să se privească pe ei înşişi? Ce folos dacă nu se pot opri din „a face” pentru a intra măcar puţin în „a fi”?


Însă aici, cel care echilibrează balanţa este cel de lângă tine. Dacă femeia este foarte temperamentală, partenerul de lângă ea s-ar putea să fie unul foarte raţional. Ea are nevoie de raţiunea lui, pentru că uneori se lasă dusă de val şi riscă să se scufunde în oceanul pasiunilor trecătoare. Însă bărbatul mai gânditor din fire, are şi el nevoie de pasiunea ei, căci altfel s-ar ofili de prea mult gândit. Aşadar ea îl scoate pe el din pasivitatea lui, iar el îi domoleşte ei temperamentul care de multe ori o trădează. Dar situaţia poate fi şi invers. O femeie mai pasivă are ea acum nevoie de un bărbat mai impulsiv. Rolul ei este să îi domolească acestuia fiara pătimaşă din el, iar rolul lui este să îi ofere ei energia de care are ea nevoie pentru a ieşi din resemnare. Şi astfel se echilibrează cumva această balanţă care ne ajută să trăim unul cu altul, chiar dacă suntem atât de diferiţi.


De fapt, aceste cupluri cu parteneri oarecum aflaţi la poluri opuse, au viaţa cea mai lungă, pentru că relaţia este trasă înainte efectiv, când de unul, când de celălalt. Şi ceva tot creşte acolo, chiar dacă aparent nu se vede. Însă ei ştiu ce îi uneşte chiar inconştient, spiritele lor au nevoie să se îndemne reciproc şi să se susţină unul prin altul. De o parte iubirea, de cealaltă raţiunea. De o parte afecţiunea, de cealaltă discernământul. De o parte pasiunea, de cealaltă echilibrul. Dar nimeni nu rămâne doar într-o singură parte. Adeseori oscilăm şi ne schimbăm rolurile între noi. Eu devin vulcanic în timp ce tu mă potoleşti, alteori tu devii mai precipitată, iar eu te potolesc. Aici constă farmecul unei relaţii pentru că putem oricând schimba aceste roluri dacă suntem deschişi şi nu ne pierdem entuziasmul în acest joc al vieţii.


Însă fără comunicare nimic din ce am descris mai sus nu se potriveşte. Relaţia nu poate spori fără comunicare, iar partenerii devin ca doi străini. Însă şi doi străini o pot lua de la capăt şi se pot iar redescoperi unul pe altul. De obicei oamenii se despart atunci când răcela dintre ei devine insuportabilă şi nu-şi mai găsesc menirea de a sta împreună. Şi atunci se despart, divorţează, fug. Însă majoritatea pleacă în spinare cu un sac plin de resentimente. Şi ori de câte ori vor avea ocazia, vor împroşca cu noroi în fostul partener de viaţă. Ei vor nepărat să rămână în picioare şi să îi vadă lumea ca fiind infailibili, fără pată. Dar cum îl poţi împroşca pe cel cu care ai împărţit acelaşi acoperiş, aceeaşi masă, acelaşi pat, aceleaşi bucurii şi greutăţi? Nu ai avut oare nici un moment frumos cu el care să fie demn de consemnat? De ce le spui pe acelea şi pe acestea le laşi deoparte? Poate ar fi cazul ca mai degrabă să îi mulţumeşti şi lui dar şi ţie pentru faptul că ai trecut prin viaţă alături de el, chiar dacă a fost doar pentru un timp. Când apare despărţirea, e clar că unul măcar şi-a încheiat lecţia, a învăţat-o şi a decis să meargă mai departe cu altcineva, pentru că cu cel de dinainte simţea că nu mai poate ajunge nicăieri. E o aşa mare dramă aici, e nevoie neapărat de plânsete, vaiete, bocete şi vinovaţi?


Universul lucrează mereu în favoarea şi nu în detrimentul nostru. Iar căile lui sunt extrem de subtile şi cert e că acest univers divin ne surprinde prin căile pe care ni le aşterne în faţa noastră. Şi el ne îndeamnă să păşim pe ele chiar dacă e ceva nou acolo şi nu ne simţim în largul nostru. Dar ce înseamnă să fii în largul tău? Să trăieşti viaţa mereu pe pilot automat, mereu făcând aceleaşi lucruri, mereu aceeaşi cale de urmat? Asta de fapt e definiţia suferinţei: a trăi viaţa pe pilot automat! 


De aceea, uneori, chiar şi într-o relaţie fiind, întâlnim poate o persoană la un moment dat de care ne îndrăgostim fulgerător. Şi asta se întâmplă tot spre folosul nostru. Căci atunci când tu te ofileşti puţin câte puţin pe dinăuntru şi relaţia implicit se ofileşte până ce nu mai rămâne nimic decât reproşuri, jigniri şi mulţi nervi. Şi tu ca om ai astfel nevoie de o nouă trăire euforică ca să îţi revii cumva din opacitatea în care te-ai închis. Şi nu mai regăseşti nimic care să îţi refacă vitalitatea prin cel sau cea cu care trăieşti. E ca şi cum te-ai sinucide lăuntric şi plângi la capătul unui mort, care a devenit între timp relaţia ta. Şi atunci poate apărea un om care să îţi redea cumva energia pe care nu o mai ai şi nu ştii de unde să o mai iei. Iar dacă în acest caz, te îndrăgosteşti subit, nu-ţi da cu tifla-n cap degeaba pentru că simţi ceva nou şi te simţi vinovat că ai un partener acasă. Acel om apare tot ca să îţi dea ţie puterea de a depăşi banalitatea şi rutina în care relaţia ta a picat. Dar dacă te opreşti la prejudecăţile lumeşti care te condamnă, aminteşte-ţi că nu trăieşti în acelaşi dormitor cu lumea şi nici nu împarţi aerul pe care-l respiri împreună cu ea!


Da, Universul ne surprinde adesea cum ştie el cel mai bine să echilibreze balanţa din viaţa noastră. El nu ţine cont de preceptele şi judecăţile morale. El lucrează cel mai adesea, într-un mod paradoxal şi de neînţeles pentru mintea umană. Divinitatea de fapt, transcende orice moralitate. Pentru că ea iubeşte atât de mult omul încât îi oferă tot felul de experienţe noi, îndemnându-l prin tot felul de mijloace să nu spună mereu doar „nu” şi să nu rămână astfel ancorat numai pe suferinţă.


Instrumentul cel mai la îndemână prin care putem să ne cunoaştem este interacţiunea noastră cu ceilalţi. Atunci când intră cineva în realitatea ta, ascultă-l mai mult pe el şi vorbeşte tu mai puţin dacă nu eşti întrebat. Chiar dacă pe moment poate nu înţelegi rolul său, s-ar putea ca după un timp să îţi aminteşti un cuvânt sau o frază pe care el ţi-a spus-o, şi atunci, cu siguranţă îţi va folosi. La fel cum nici tu să nu îţi reprimi nimic atunci când cel de lângă tine te întreabă ceva, pentru că chiar dacă nu eşti conştient pe moment, s-ar putea ca acele cuvinte pe care i le spui să aibă un mare efect în viaţa lui într-o zi. Atunci când comunici cu cineva, de fapt îţi vezi propriul tău suflet în acela şi înţelegi ce te doare sau te bucură mai mult. Exact de cei diferiţi faţă de noi avem nevoie, pentru că ei ne scot din falsa noastră părere de sine şi ne provoacă cumva să ne revendicăm şi părţile mai întunecate din noi înşine. Aşa că dacă dai de cineva care te mai şi zgâlţâie puţin, nu fugi de unul ca acesta căci o mare lecţie îţi va preda el, deşi poate nu va fi chiar confortabil pentru tine.


Oare de câte drumuri mai avem nevoie pentru a ne regăsi pe noi înşine? De câte căi? De câte prelegeri? De câte meditaţii şi de câte rugăciuni? De câte lecţii şi de câţi învăţători? De câte cărţi şi de câte pelerinaje? Oare de câte oglinzi mai avem nevoie pentru a ne oglindi pe noi înșine?

luni, 26 septembrie 2016

O clipă de luciditate



 „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”, spunea odinioară, un suflet de poet. Ce rostire adâncă şi totuşi atât de tragică în esenţa ei! Dar oare „a muri” se învaţă sau pur şi simplu se întâmplă? Mulţi oameni se nasc şi învaţă cu adevărat să moară cu fiecare zi care trece, e mai simplu aşa, e mult mai la îndemână. Dar oare câţi ar putea spune, privindu-se ochi în ochi şi faţă către faţă: „nu credeam să ajung a învăţa să trăiesc cu adevărat vreodată”?

Căci viaţa se vrea trăită în toată plenitudinea ei, nu cu gândul la moarte, ci mereu cu gândul la viaţă. Mereu cu gândul la bucurie, nu la frică. Mereu în picioare, nu în genunchi. Mereu călcând cu demnitate, nu cu umilinţă. Mereu cu compasiune, nicidecum cu milă. Mereu cu credinţă, nu doar cu speranţă. Mereu cu putere, nu cu îndoială. Toate acestea nu sunt doar cuvinte, ci sunt vibraţii. Nu sunt doar metafore, ci sunt chiar adevăruri. Nu sunt doar clişee spirituale, ci sunt chiar pârghii de susţinere pentru ceea ce trăim aici în viaţa de zi cu zi.


Ieri, când am aflat de plecarea lui Gyuri Pascu am fost surprins, dar nu m-am întristat. Așa că nu vreau să fiu neapărat patetic. Nu am fost un fan. Dar reușea să îmi capteze atenția acest suflet când mă intersectam întâmplător cu el. Dacă îl vedeam pe un ecran, mă opream și priveam. Dacă îi auzeam vocea la radio în mașină, dădeam sonorul mai tare și le ceream celorlalți să mai tacă. Pentru că acest suflet avea ceva de spus. Era simplu, autentic, original. Mereu viu, necenzurat în ceea ce simțea. Și asta mi-a plăcut cel mai mult, simplitatea lui absolut necenzurată. Un omuleț care cânta sau filozofa despre viață fără să încerce să pară mai mult decât este. Dar nici mai puțin. Era el și atât. Și da, e mare lucru să te păstrezi pe tine însuți nealterat, într-o lume dominată de ipocrizie și frică.  


Sigur, cu toții vom pleca din acest trup și din această dimensiune la un moment dat. Ieri a plecat el, azi unul, mâine altul. Dar nu e nimic trist în aceste plecări. Sufletele pleacă și se eliberează de această dominație a trupului și de bolile acestuia. Deci, nu e un motiv de bocet, ci chiar unul de bucurie. Paradigma „cu moartea pe moarte călcând”, nu mai e valabilă, e expirată și mai depășită acum ca niciodată. Pentru că există doar viață, în fond. Sufletul e viu, chiar dacă trupul nu mai are suflare de viață. Așa că oare voi jelui un trup care astăzi este, iar mâine nu mai este? Nicidecum. Ci voi celebra în continuare sufletul care nu moare niciodată. 


Așa că, există, de fapt, o mare bucurie în fiecare suflet care pleacă dintre noi. El nu are nici de ce să îi pară rău, nici de ce să vrea să mai rămână. Nu are nimic din lumea aceasta,de aceea nimic nu ia cu el. Pentru că sufletul nu e de aici, din țărână, ci e plămădit din cu totul altceva. Sufletul e energie. Dar nu o energie abstractă și depersonalizată. Ci e plămădit din energia iubirii cu care vine în acest trup și încearcă pe cât poate, într-un număr de ani, să manifeste această iubire prin creație, împărtășind această creație cu celelalte suflete întrupate. Și e atât de frumos, de ce să ne pară rău, de ce să fim triști când un suflet își încheie treaba sa aici pe pământ?


Dar poate că cineva va spune, „bine, bine, e frumos ce scrii tu aici, dar atunci când cineva drag dintre noi moare, toate teoriile astea nu mai fac nici cât o ceapă degerată”! Foarte adevărat, ele nu fac nici cât o ceapă degerată, pentru cei care încă nu îşi dau seama că sunt mai mult decât un trup. Pentru aceştia, trupul înseamnă mult prea mult, ca să poată accepta că vor rămâne la un moment dat fără el. Mulţi dintre cei care se identifică doar cu trupul, nu ar mai vrea niciodată să plece de aici. Dar nu vor să rămână oricum, ci veşnic tineri, veşnic frumoşi, veşnic puternici. Şi pentru asta, sunt în stare de multe. Ajung să îşi facă operaţii estetice pentru că îşi venerează trupul ca pe un idol. Ce se vor face aceştia când îşi vor lăsa trupul în pământ, ce se va întâmpla atunci cu idolul lor, pe cine oare vor mai venera?


Dar în realitate, absolut nimeni nu moare, iubiţii mei. Aceste treceri fac parte cu adevărat tot din viaţă şi sunt doar experienţe temporare aici pe pământ. Cu ce ne alegem, după toate acestea trăite la propriu? Ne alegem cu o multitudine de experienţe care ne călesc sufletul în toată această evoluţie. Ştiu, unii nu mai suportă să le tot spun de evoluţie, dar indiferent de cred sau nu, cu toţii ne aflăm permanent într-o continuă evoluţie aici pe această planetă. Pentru că aici e planeta sufletelor curajoase care abia au aşteptat să se reîntrupeze la o nouă viaţă. Oare ce le îndeamnă pe aceste suflete să vină în acest mediu şi să îşi coboare atât de mult vibraţia, până ce se întrupează iarăşi într-un corp de carne? Cu siguranţă, există ceva care le atrage aici, nu-i aşa?


Însă mulţi nu înţeleg sau pur şi simplu nu vor să accepte că există o alegere personală dincolo de această viaţă. Ei îşi aleg părinţii, ei îşi aleg mediul. Dar nu vor să recunoască asta, pentru că se vor întreba mereu, ce vină au ei, de au venit într-un mediu extrem de josnic, într-o sărăcie lucie, cu părinţi denaturaţi, criminali, beţivi, brutali, agresivi şi plini de tot felul de patimi? Nu au nici o vină, ci chiar au un mare merit, pentru că au ales să vină la întrupare tocmai în aceste medii mai mult sau mai puţin josnice. Încă nu au înţeles că sunt suflete mai evoluate şi mai puţin evoluate. Toţi pornim la un drum de undeva, nu-i aşa? Nu aţi observat că cei din mediile de bani gata, nu prea ştiu nici cum îi cheamă? Dar nu trebuie condamnaţi, vor înţelege şi ei mai mult, odată cu înaintarea lor spre lumină. Pe când unele suflete mai evoluate, îşi aleg aceste medii mai joase, tocmai pentru că ştiu că au această putere de a le transcende efectiv. Ele îşi aleg mari provocări în viaţa lor, multă presiune la care sunt nevoiţi să facă faţă, multe probleme la care sunt capabili să găsească soluţii. Altfel, nu ar fi sosit pe lângă astfel de familii, atât de provocative. Căci nimic nu e aleatoriu, nimic nu e întâmplător. Asta e logica mea. Are sens?


Dar când un suflet drag pleacă dintre noi, ce mai putem face? Doar ce am făcut şi până acum: să ne trăim viaţa, chiar şi mai conştienţi ca până acum! Sigur, organic vorbind, nu suntem roboţi şi uneori e nevoie de timp ca să ne redresăm, să ne reîntregim după o astfel de pierdere. Sufletul pleacă şi în urma lui lasă de obicei, păreri de rău, multe regrete, multe remuşcări. Când un copil pleacă devreme, oamenii se  vor întrista şi se vor tot gândi „oare acesta cu ce a putut greşi”? Nu a greşit cu absolut nimic, căci cu plecarea lui a schimbat efectiv câmpul conştiinţei celor rămaşi în urmă, a întregului grup de suflete din care a făcut parte. Și nu a venit la întrupare pentru el, ci pentru ceilalți. Dar nu poţi prinde această luciditate, decât numai atunci când reuşeşti să ieşi din câmpul tău emoţional care te sufocă şi care te îndeamnă să reacţionezi impulsiv. Altul pleacă la o vârstă înaintată şi a avut mereu nevoie de îngrijire permanentă, dând astfel ocazia tot unui suflet mai evoluat să îl îngrijească. Căci sufletele tinere vin aici mai mult pentru ele însele, iar sufletele bătrâne vin aici mai mult pentru ceilalţi.


Plecarea unui suflet de aici, nu e o tragedie şi nici o dramă. La momentul acesta, avem ocazia să percepem toate aceste treceri dincolo de aparenţe, dincolo de pierdere, dincolo de regret. Avem ocazia să schimbăm această paradigmă a neputinţei şi a condoleanţelor. De ce spunem că ne pare rău? Ne pare rău pentru sufletul care tocmai s-a eliberat sau pentru cei care încă au rămas aici în urma lui? De ce nu ar putea exista o mare bucurie în urma plecării unui suflet? Căci şi cel plecat şi cel rămas, au înţeles multe prin această experienţă. Cel plecat îşi va recapitula toată viaţa în lumină şi va înţelege de ce a ales ce a ales pe pământ, sau ce-ar fi putut alege şi ce-ar fi putut deveni. Iar pentru cel rămas, e iarăşi un moment de o nouă conştientizare în viaţa sa, de o nouă etapă în drumul său.


Aşadar, atunci când cel drag va pleca de lângă tine, dă-i voie să plece fără să-l chemi înapoi. Dă-i voie să se elibereze de acest trup care într-o viaţă de om, poate prin multă durere a trecut. Gândeşte-te la el cu nădejde, nu cu regret. Trimite-i un gând de putere, de lumină, de bucurie, nu îi trimite deznădejdea ta. Căci la urma urmei, toţi cei care s-au întrupat aici pentru un timp, sunt adevăraţii eroi coborâţi din planul extazului în planul limitărilor umane și a unui trup de carne. 

Respect, demnitate, reverență, pentru toate sufletele care vin la întrupare în această dimensiune, atât de provocativă!

duminică, 25 septembrie 2016

Iadul dezvoltării personale



Da, există acest iad. Unii îl trăiesc la propriu, alţii doar la figurat. Adică unii sunt implicaţi pe bune şi chiar suferă în acest torment, alţii se prind doar când şi când în acest vârtej. Şi mai e o categorie care persiflează de pe margine, fără să facă nimic, decât să ia în râs şi batjocură teoriile spirituale sau de dezvoltare personală care fascinează ochiul şi privirea celor  fără discernământ. 


Nu doar în religie există o turmă şi un păstor. Există şi în spiritualitate. Dar aici nu îi mai spune turmă, ci un fel de mişcare, de iniţiere, de cale către evoluţie. Iar păstorul nu se mai numeşte aşa, ci maestru, guru, iluminat. Şi oamenii nu sunt duşi cu zăhărelul doar în biserica jălaniei, ci şi în mişcările spirituale combinate cu dezvoltare personală, ştiţi voi,  acolo unde e multă veselie combinată cu un fel de prostie amestecată şi cu schizofrenie, în acelaşi timp. Acolo vei observa oameni de toate culorile, şi mai deştepţi şi mai prostuţi, care vor să se agaţe de ceva ce le-ar schimba viaţa la minut. Aşa că vor aplica ei o tehnică, un focus, o anumită meditaţie şi cât ai bate din palme, boala, singurătatea, prostia şi sărăcia se vor dizolva ca prin farmec.  


Probabil nu ai încotro, decât să treci prin cât mai multe ameţeli de genul ăsta, ca să realizezi în final marea dezamăgire, observând că viaţa ta, de fapt, nu s-a schimbat nici măcar cu o centimă. Din contra chiar. E ca un boomerang care odată azvârlit tot împotriva ta se întoarce. De ce? Pentru că oamenii vor să se iniţieze în toate nimicurile, dar fără să devină mai conştienţi. Adică ei aplică, încearcă, se lasă vrăjiţi, dar după un timp, se surprind, iarăşi şi iarăşi, tot la fel de faliţi, tot la fel de bolnavi şi tot la fel de singuri. 


Pentru că marea dramă e că nu există absolut niciun fel de tehnică care să îţi bage ţie bani în buzunar fără niciun efort. Doar munca, pe bune. Nu există niciun fel de focus care să îţi aducă ţie partenerul ideal direct în braţe. Doar deschiderea ta. Şi nu există nici un fel de hocus-pocus care să îţi înlăture ţie boala. Doar conştientizarea ta interioară. Deci, pentru mine cel puţin, lucrurile au devenit foarte simple între timp. E vorba de energie. Câtă energie sunt dispus să investesc în mine însumi, în munca mea, în sănătatea mea, în realaţia mea? 


Dacă generez inerţie, primesc doar inerţie în schimb, logic. Pentru că în inerţie şi în aşteptarea marelui nimic, nu există niciun fel de transfer de energie. Deci inert fiind, nu am ce aşteptări să am de la viaţă. Ştiţi voi, locul acela unde niciodată nu se întâmplă nimic. Dar, de fapt, se întâmplă ceva chiar şi acolo. Acolo, în inerţie, există un fel de ramolire psihică, fizică, mentală, emoţională, spirituală. Oamenii de genul ăsta par mai mult morţi decât vii. Când iei contact cu ei, te simţi naşpa, ca şi cum ceva te sufocă. Ofilirea sufletului lor, li se citeşte pe chip, nu mai e nevoie de cuvinte. Şi ei transmit vibraţie foarte joasă, se plâng şi caută vinovaţii fără vină ai inerţei lor. E ca o paragină sufletească care le-a invadat fiinţa şi care pe măsura trecerii timpului, le părăgineşte şi viaţa exterioară, indirect. Sigur, e alegerea lor, căci au ales inerţia. Nu sunt dispuşi să genereze energie, ci vor doar să o primească sub forma de victimă. Dar, nu o primesc pentru că viaţa şi universul nu investesc niciodată în mamelucii de serviciu ai umanităţii.


Deci totul se reduce la energie. Unii au multă energie, dar dacă nu devin mai conştienţi,  şi-o canalizează tot către vibraţia joasă, către suferinţă, către frică, către sexualitate, către supravieţuire şi luptă. Adică investesc energie tot în nimic, astfel încât, nu sporesc decât tot în nimic. Alţii vin cu mai puţină energie aici, în acest trup. Dar şi aceasta se poate cultiva. Iarăşi e doar chestie de alegere. Dacă eu cred că am venit cu foarte puţină energie şi sufăr ca prostul că viaţa mea e un dezastru, oare ce voi face, voi rămâne în această credinţă falimentară la nesfârşit, crezând că nu am drept divin de a fi fericit şi de a mă bucura cum vreau de viaţă?


Iadul dezvoltării personale e o stare. O surprinzi atunci când, în ciuda cunoaşterii, devii tot mai bulversat, tot mai stresat şi mai angoasat. Pentru că ai acumulat doar cunoaştere teoretică care fascinează, dar nu îţi foloseşte la nimic în viaţa ta care se desfăşoară pe bune, ştiţi voi, acolo între micile şicane ale vieţii, unde sunt şi nervi, şi traume, şi frustrări, şi multe facturi de plătit. Deci acolo, în viaţa reală e testul tău care are loc pe bune, nu în sălile de cursuri spirituale care te entuziasmează pe moment, dar după ce ai ieşit pe uşă, iarăşi te surprinzi că te apucă depresia subit.


E multă frică în peisaj. Mereu doar frică peste tot, parcă trăim pe planeta fricoşilor care doresc cu toată râvna să îşi cultive frica prin toate căile posibile. Frica e căutată peste tot. Libertatea însă, o doresc foarte puţini. Pentru că nici nu o cunosc. Cum să o cunoşti când ţi-e frică de nu mai poţi de dumnezeul tău, de mântuitorul tău, de şeful tău, de colegul tău, de femeia sau de bărbatul tău, de copilul tău, de incertitudinea ta, de îndoiala ta, de posesivitatea şi gelozia ta? 


Dacă dezvoltarea personală nu te duce către libertate, ea e doar iad, adică doar un alt fel de condiţionare, una ce-i drept, mai poleită şi aparent mai frumoasă. Şi acest iad te pârjoleşte cu stres, cu încrâncenare, cu aşteptări. Există multe porţi care se vor deschise pentru evadarea din acest iad. Până la a te dezvolta personal şi spiritual, mai e multă mămăligă de mâncat şi de conştientizat. Pentru că cu toţii suntem bombardaţi prin stres, prin ameninţări, prin apocalipse. Religia generează stres şi frică. Societatea, stres şi frică. Sistemul de învăţământ, stres şi frică. Sistemul de sănătate, stres şi frică. Chiar şi căsătoria generează subtil tot stres şi frică. Pentru că soţii nu au devenit prieteni, ci un fel de inamici care se ameninţă, se urmăresc şi se condiţionează reciproc. E o luptă în toate acestea, lupta sub drapelul fricii!


Sigur, iadul poate deveni rai într-o clipă. Iarăşi e chestie de alegere. Alegerea care generează energia creaţiei, a frumosului, a asumării fiinţei tale cu tot ce înseamnă ea, trup, minte, suflet! Alegerea care îţi ridică vibraţia şi te scoate din tenebrele dezvoltării personale. Nu ai nevoie nici de tehnici şi nici de surogate care te vrăjesc şi te lasă apoi doar cu mâinile goale. Fii tu însuţi, fii puternic, fii creativ! Munceşte, deschide-te şi conştientizează! 

     
  

   

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Totul e doar poveste!



 

Şi de ce nu aş crede până la urmă că totul e doar poveste? Adevăruri, dogme, sisteme, credinţe, religii, spiritualităţi, toate sunt doar poveşti. Şi oamenii creează tot felul de poveşti, pentru că au nevoie de naraţiune, de personaje, de mituri, de legende, de eroi, de misticisme. Omul e atras şi fascinat de ceea ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul, dar nu se poate desluşi decât doar cu spiritul. Omului îi place vraja, o caută şi apoi se lasă vrăjit.

Când te agăţi cu înverşunare de adevărul tău, pierzi farmecul poveştii. Pierzi euforia care dă adevărata bucurie fiinţei tale interioare. Pentru că dacă există un adevăr care nu îmi aduce o mare bucurie, pur şi simplu nu îl pot recunoaşte. Câţi oameni, atâtea adevăruri, câte obiceiuri, atâtea credinţe, câte vieţi de trăit, atâtea poveşti de povestit! Fiecare om îşi expune povestea sa, pe care el o numeşte cu mare seriozitate ca fiind adevăr. „Singurul adevăr este acesta...”, vor spune minţile blocate în melo-drama vieţii! „Singurul adevăr este acela...”, vor mărturisi martirii care sunt gata să îşi sacrifice trupul în încrâncenarea lor! „Singurul adevăr este cel pe care doar noi îl urmăm...”, vor striga în cor cei care se identifică doar cu dogma lor şi au uitat că au de trăit chiar la propriu o singură viaţă!


Singurul adevăr pentru tine, este povestea ta de viaţă şi rolul jucat de tine în această poveste. Dar poate că nu vei putea accepta ideea de poveste a vieţii tale şi vei scrâşni din dinţi împotrivă, spunând că e multă suferinţă în viaţa ta şi de unde să mai fie atâta loc de poveste? Dar eu îţi spun că ceea ce trăieşti tu, indiferent ce, indiferent cum şi indiferent unde, este numai şi numai poveste! Una tristă sau una veselă, e doar alegerea ta!


De ce oare copilaşilor le place atât de mult să asculte poveşti, basme şi legende la nesfârşit? Pentru că mintea lor încă nu se identifică cu iluziile melo-dramei, aşa cum fac adulţii şi „înţelepţii” acestui veac. Aceştia au uitat de poveşti, pentru că şi-au uitat inocenţa şi nu-şi mai recunosc copilul interior. Au uitat să mai zâmbească, pentru că grijile le-au furat identitatea. Au uitat să mai râdă din toată inima, pentru că au uitat că sunt aici ca şi cum ar fi într-un tărâm de basm, unde zânele, piticii, faunii, gnomii, şi toate spiritele naturii ţes aceste poveşti pentru oamenii mari.


Oamenii au uitat de poveşti, căci în sinea lor cred că au depăşit vârsta acestora, iar acum nu mai e loc pentru astfel de „prostii”. Dar toate aceste „prostii” sunt tocmai poveştile create de oameni pentru a fi transmise către alţi oameni. Nu crezi asta? Bine, atunci spune-mi adevărul tău şi descrie-mi teoria lui cu toată seriozitatea de care eşti capabil. Spune-mi despre viaţa ta, câte ai pătimit, cât ai suferit, prin câte ai trecut, cât ai răbdat şi câţi te-au înşelat, cât ai fugit şi cât din ea ţi-ai asumat, cât din viaţa ta ţi-ai refuzat şi cât ai experimentat! Ai fost martor la naşterea unora şi ai fost martor la moartea altora. Ai râs într-o zi şi ai plâns într-alta. Într-o zi erai pe culmi, într-alta erai ca prăbuşit la pământ. Într-o zi poate adulat, într-alta aproape ca exilat. Spune-mi despre spiritualitatea ta, despre realizarea sinelui, despre religia ta, despre cabala ta, despre ezoterismul tău în care crezi cu atâta putere! Oare ai putea crede în acest adevăr de acum, pentru toată viaţa? Spune-mi despre iubitul tău sau despre iubita ta, te îndârjești să îl sau să o iubești pentru toată viața? Așa te condiționează căsătoria, cu iubirea pentru toată viața și la bine și la rău? Dar tu știi oare exact ce vei simţi peste un an, peste o lună, peste o zi sau peste 5 minute? În ce credeai oare acum 10 ani, acum o lună sau acum o zi? Erai oare exact tot tu la fel ca cel de acum? Ce spuneai, simțeai sau credeai cu ani în urmă, ți mai potrivește pe nivelul de conștiință la care te afli acum? Nu-mi răspunde mie, răspunde-ți doar ție, dar fii sincer măcar tu cu tine însuți.


Acum dai de un adevăr şi ţi se pare că ai făcut o mare gaură în cer. Dar nu trece mult şi dai de altul, şi apoi de altul şi tot aşa. Şi aceste adevăruri trecătoare, care tot vin şi pleacă, sunt doar efemeridele care ţes poveşti în jurul lor. Dar oamenii nu vor să trăiască în poveste, ci vor neapărat să îşi dea viaţa pentru adevărul lor. Şi vor neapărat să fie văzuţi de întreaga umanitate cum se luptă ei din răsputeri cu morile de vânt. Viaţa "trebuie" neapărat să fie o luptă, altfel nimeni nu se va uita la tine dacă iei viaţa doar ca o joacă. "Trebuie" neapărat să fie multă suferinţă în peisaj, doar aşa poate va mai avea acces câte unul în calendarul sfinţilor, acolo unde bocetul şi jălania e la foarte mare preţ! Chiar oare de ce nu au fost canonizaţi şi oameni simpli care s-au bucurat de viaţă fără să îşi dea mereu cu tifla-n cap precum că sunt doar "robi, păcătoşi şi nevrednici"? Dar când e vorba de sfinţenie şi de dumnezeu, lucrurile trec imediat din poveste în dramă şi devin serioase foarte, nu-i așa? Aici nu mai e de joacă, de unde atâta bucurie, de unde atâta poveste? Doar plâns, suferinţă şi neapărat identificarea cu personajul numit "drama queen"!!!


Între poveştile pentru copii şi cele trăite de către cei mari, nu e absolut nici o diferenţă. Decât doar că primii se bucură când le aud, în timp ce ceilalţi îşi scot săbiile din teaca egocentrismului pentru a-şi apăra cu înverşunare crezul lor. Oamenii mari şi serioşi se duelează în contra-argumente, unele mai filozofice ca altele, unele mai abstracte ca celelalte. Pentru că au uitat de inocenţa copilului lor interior. Încă nu au înţeles că aici pe pământ, fiecare îşi are de creat şi de trăit propria sa poveste. Cine oare te împiedică să fii tu însuţi, personajul central din povestea creată chiar de tine? Frica de a fi diferit faţă de ceilalţi, teama de penibil, gura lumii sau ipocrizia umană?



Oamenii se agață încă de lucrurile grele, complexe, pentru că acestea încă le seduce mintea. Simplitatea și firescul nu seduc, deși ele sunt cele autentice, de fapt. Încă scormonim după suferință pentru că așa am fost setați în a tot merge cu spiritul de turmă, fără a avea niciun cuvânt de spus. Toate acestea scormoniri mi se par acum doar vânare de vânt, sunt efectiv expirate și nu se mai potrivesc deloc în conștiința actuală, oricât ne-am mai dori noi să trăim ca pe vremea bunicii de când era ea fată mare. Dar singura ta bucurie în viața asta e cea pe care o creezi și o întreții tu, tocmai în povestea ta de viață, nicidecum în a altora. Are sens?

Oamenii sunt diferiţi şi poveştile lor de viaţă sunt atât de diferite. Oamenii sunt unici, cum şi poveştile lor de viaţă sunt irepetabile. Oamenii sunt autentici, aşa şi poveştile lor de viaţă sunt autentice. Oamenii sunt atât de minunaţi, pentru că însăşi poveştile lor de viaţă sunt atât de minunate...

vineri, 23 septembrie 2016

Nepătrunsele provocări ale vieţii



Dacă nu am fi venit aici, nu am fi cunoscut stările emoţionale prin care ne e dat să trecem de-a lungul vieţii. Dacă nu am fi ales să venim, am fi rămas doar în lumina vibraţiei de sus, experimentând la nivel de spirit doar iubirea de dincolo. Însă în acel tărâm al luminii pure, nu avem experienţa lucrurilor care se opun. Şi astfel am venit experimentând viaţa de om, aflată mereu între opoziţiile dintre lumini şi umbre.


Dar odată aflându-ne aici, printre pământeni, să ne reamintim că am ales cu bună ştiinţă să venim şi să trecem prin zonele de vibraţie mai joase şi mai dense, care poate că doar pe pământ pot fi trăite. Iar aceste experienţe trăite aici, sunt extrem de bogate în vitamine spirituale. Absolut orice alegem e un câştig mai mic sau mai mare din care avem ceva de învăţat. Iar odată aflat aici, nu ai cum să nu înveţi câte ceva, pentru că viaţa însăşi te provoacă în fiecare clipă să te cunoşti şi mai mult.


Unii aleg să vină cu un corp mai sensibil. Nu degeaba şi l-au ales aşa. Aici ei au de învăţat că această carcasă temporară care se numeşte „trup”, adăposteşte în chip minunat, ceea ce nu este temporar, ceea ce nici nu vine şi nici nu pleacă. Iar oricât de sensibil va fi acest corp, oricât de senzual, de frumos sau mai puţin plăcut ar fi, spiritul adăpostit în el, are puterea de a-l transcende, adică de a-l stăpâni, de a-l conduce în mod conştient. Acest corp însă, are şi el nevoie de atenţia cuvenită şi-şi cere şi el drepturile fiind îndemnat de către spirit la mişcare şi efort fizic. Când corpul se află în mişcare, sângele circulă altfel, iar spiritul parcă şi el se trezeşte din amorţire la viaţă. Trupul nu se vrea idolatrizat, dar nici nu se vrea a fi bătaia de joc a unei personalităţi exacerbate.


Unii aleg să vină cu o minte iute şi sclipitoare, alţii cu una care se mişcă mai greu decât melcul. Dar şi unii şi alţii, au multe lecţii de învăţat. Cei mai deştepţi de felul lor, au în primul rând de învăţat lecţia compasiunii şi a non-judecativităţii celor mai puţin înzestraţi decât ei. Lor li se cere mai multă răbdare şi mai mult tact, pentru că vor intra adeseori în contact cu cei mai săraci cu duhul. Dar în acelaşi timp au de înmulţit darul pe care singuri şi l-au făcut, acela de a veni cu o minte mai ageră. Aşa că ei sunt provocaţi la creaţie, la depăşirea indolenţei, a indiferenţei, a sfidării, a nepăsării. Ei se împlinesc prin creaţie, dacă aleg să nu îşi reprime inspiraţia lăuntrică. Ceilalţi, cu o inteligenţă mai greoaie, au venit aici în primul rând pentru a învăţa lecţia umilinţei de care au nevoie, dar în acelaşi timp pentru a le acorda şi celor de lângă ei, şansa de a se apleca cu compasiune şi răbdare asupra lor.


Unii au ales să vină cu mai multă energie, alţii cu mai puţină. Cei cu mai puţină energie, sunt provocaţi permanent să îşi depăşească propria lene şi tendinţa de contemplare, căci lor le place tare mult să viseze misticisme şi cai verzi pe pereţi. Se simt ok aşa, dar provocarea lor e să îşi asume în acelaşi timp şi latura pragmatică şi umană din ei. Iar pe cei ajunşi aici cu mai multă energie, îi vezi mereu că sunt în mişcare, ei nu au niciodată odihnă, fac şi tot fac câte ceva cu mâinile, se agită, vorbesc mult chiar dacă nu spun nimic, pe facebook îi ard degetele dacă nu intră la alte postări ca să îi „corecteze” pe ceilalţi în văzul lumii, pe scurt, au venit cu un ego puţin mai umflat. Provocarea lor e să îşi tempereze cât de cât nevoia irezistibilă de a se băga în seamă mai mult decât e cazul şi să îşi canalizeze resursele către a susţine şi mai puţin spre a critica.


Unii au venit pentru a experimenta sărăcia materială acută chiar. Acestea sunt spirite extrem de puternice, deşi în aparenţă par oameni slabi. Ei sunt ca nişte repere. Pe aceştia nu-i vei vedea niciodată căzând în depresie, nici măcar atunci când nu mai au ce mânca. Pe când mulţi din cei bogaţi material, se confruntă foarte des cu depresia, fiind spirite mai slabe. Însă şi unii şi alţii au de învăţat lecţii şi predau lecţii celorlalţi prin însăşi viaţa lor. Provocarea săracului ar putea fi transcenderea tipului de mentalitate „săracul de mine”, adică depăşirea resemnării şi a milei de sine. Provocarea bogatului, ar putea fi renunţarea la egoism, la înfumurare, la frica de a pierde ceea ce doar i se pare că are.


Unele spirite au ales un trup de femeie pentru a experimenta viaţa la acest nivel. De fapt, ele vin pentru a-şi exprima afectivitatea prin susţinere şi nu într-un mod distructiv. O femeie care se cunoaşte şi e de partea ei întru totul, luminează spaţiul în care intră. Având multă iubire de oferit, ea are nevoie în acelaşi timp şi de raţiune şi de discernământ, fără acestea va avea mult de suferit. Altfel, aceste emoții atât de intens simțite se transformă în adevărate boomerang-uri care pleacă glonț și se întorc laser înapoi. Şi ca femeie ai multe provocări, dar probabil că cea mai mare e să nu faci din propriul trup, din propria senzualitate şi din propria frumuseţe, un idol.


Iar cei care şi-au ales un trup de bărbat, nu întâmplător au venit în această formă. Bărbatul prin natura lui poate fi măreţ dacă începe să se cunoască spiritual, dar în acelaşi timp poate fi extrem de josnic atunci când alege minciuna, duplicitatea, făţărnicia. Lor li se cere să îşi descopere puterea din ei, să nu se complexeze că totuşi sunt bărbaţi responsabili, să nu îşi reprime această putere din frică, ci să înveţe mai ales să şi-o canalizeze într-un mod constructiv şi nu unul tiranic. Aceasta e marea provocare a bărbatului.


Iar alţii au venit cu tendinţe spre ezoterism, misticism, ocultism, sau alte forme de spiritualitate, mai mult sau mai puţin luminoase. De exemplu, unul vine şi experimentează pentru o perioadă, formele mai oculte şi mai întunecate din spiritualitate, poate prin muzică sau alte căi de care sufletul lui se simte atras. Apoi îşi face „mea culpa”, se aruncă trup şi suflet în religie, experimentează acolo tot ce se poate, iar după ce a ras şi ultima fărâmă, iese de acolo fără păreri de rău şi fără a mai privi cu mânie înapoi. Şi se îndreaptă firesc către spiritualitatea mai luminoasă, căci cea întunecată a experimentat-o deja. Dar când realizează ce talmeş-balmeş se află în această zonă, cât de multă credulitate, schizofrenie, prostie, interes şi manipulare există şi aici, îşi dă seama că de fapt religia chiar şi în forma ei oarecum primitivă a avut un mare rol benefic în viaţa lui. El ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo de unde a plecat, dar înţelege perfect că discernământul şi l-a câştigat într-o anumită măsură din religie. Provocările lui ar fi să nu îşi reprime nevoia şi setea de cunoaștere și evoluție, să nu se oprească din drumul său, să nu rămână cantonat în vreun sistem spiritual, să dea credit tuturor, dar să nu se lase influenţat de nimeni, să urce şi să tot urce acolo unde spiritul său îl îndeamnă. Unul ca acesta a venit mai ales pentru a învăţa curajul şi a-şi da pe faţă eroul ascuns din el însuşi aflat într-o continuă autodepăşire.


Putem spune că noi am ales dinaintea întrupării toate înzestrările noastre sufleteşti de acum sau putem crede că vieţile anterioare ne-au adus în acest punct. Fiecare e liber să creadă ceva. Cert e că venim aici şi cu multe daruri, dar şi cu multe poveri nerezolvate. Darurile ne provoacă tot mai mult să le cultivăm continuu. Poverile ne îndeamnă şi ele ca să le rezolvăm. Acolo unde există o fugă şi apare o frică, o tendinţă de a nu te confrunta faţă-n faţă cu o anumită situaţie, acolo există o traumă nerezolvată care generează stres, dar care te va urmări toată viaţa până ce vei accepta să te apleci într-un fel sau altul şi asupra ei. Fuga nu e nicidecum o soluţie, ci doar o amânare.


Cele trei mari provocări cu care suntem ademeniţi ca oameni ar fi cea din partea trupului, a minţii şi a ego-ului. Când ne defazăm de sinele nostru, adică uităm cumva cine suntem, avem de înfruntat aceşti trei sabotori, care deşi ne pot fi prieteni loiali, se pot transforma în adevăraţi stăpâni despotici, dacă nu reuşim să îi stăpânim noi pe ei. Însă pentru unii nu e chiar floare la ureche. Temperamentul, sensibilitatea, ataşamentele, frica şi credinţele limitative, toate astea îţi pot juca nenumărate feste. Uneori e foarte copleşitor, dar tocmai aici e marea provocare, de a nu te opri, de a nu renunţa. De fapt, chiar pentru asta ai şi hotărât ca spirit să vii aici, pentru a duce stindardul misiunii tale mai departe, oricât de greu ţi s-ar părea.


La început, poate că viaţa nu are o formă prea bine definită, dar cu toate uneltele cu care suntem înzestraţi (mintea, intuiţia, imaginaţia, simţirea), le putem folosi pentru a ne dăltui viaţa în forma pe care ne-o dorim şi care ni se potriveşte. Înţelegând că oamenii din jur, au un rol bine stabilit în viaţa noastră. Acceptând că facem parte dintr-un grup de suflete care conlucrează unele cu altele doar spre folosul şi nu în detrimentul lor. Nici măcar faptul că citeşti acum aceste rânduri nu e pur întâmplător. Poate din multitudinea de cuvinte, găseşti măcar o frază cu care rezonezi. Aceea a fost scrisă chiar pentru tine. Nu o dispreţui, ci adăposteşte-o în sufletul tău, poate undeva- cândva, îţi va folosi.
Nimeni nu ne stă împotrivă, doar noi înşine. Universul a fost, este şi va fi mereu de partea noastră, dar oare noi înșine…de partea cui suntem?

joi, 22 septembrie 2016

Învaţă să gândeşti cu mintea ta!




Cum adică să înveţi să gândeşti cu mintea ta? Oare lucrul acesta se învaţă sau este de la sine înţeles că fiecare gândeşte doar cu mintea lui? Şi cine te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta? Dacă cineva te-ar învăţa asta, înseamnă că nu ai mai gândi cu mintea ta, ci cu mintea lui! Aşa că la urma urmei, nimeni, absolut nimeni, nu te-ar putea învăţa să gândeşti cu mintea ta. Dar sunt unii oameni care ţi-ar putea mărturisi acest lucru, că încă nu ai ajuns să gândeşti cu mintea ta! Ei nu te vor învăţa niciodată cum să ajungi la tine, ci doar îţi vor indica faptul că încă eşti departe de autenticitatea ta. 


Şi când te surprinzi că te afli departe de tine şi de autenticitatea ta? Atunci când vine clipa, şi acum este, când intrând măcar pentru un moment în tine însuţi, te vei surprinde ca agăţat în iluzia timpului. Corpul tău trăieşte în prezent şi conştiinţa ta nu poate înlocui clipa prezentă cu nimic, căci doar acest prezent dizolvă iluzia timpului, doar în „aici şi acum” starea ta rămâne în puritate, rămâne în bucurie, rămâne în creativitate. Imediat ce ai ieşit din „aici şi acum”, starea ta naturală, începe să se altereze, să se întunece, să se disocieze. Şi cine se separă, cine se disociază, cine începe să sufere?


Uneori ai impresia că locuiesc doi în tine însuţi, nu-i aşa? Unul tot face lucruri, trece prin tot felul de stări, îşi bate capul cum să mai răzbată el în lumea asta, cum să facă una, cum să o rezolve pe cealaltă. Celălalt doar asistă la tot acest demers şi pare spectatorul din umbră care consemnează toate aceste fapte, gânduri şi emoţii. Le consemnează şi le pune în balanţă, dar nu într-un mod judecativ, căci acest spectator e dincolo de bine şi dincolo de rău. Spectatorul observă aceste gânduri, observă aceste emoţii care vin şi care pleacă, dar pare că el în esenţa lui, rămâne permanent acelaşi. Aşadar, unul din tine rămâne mereu la fel, celălalt se agaţă în gânduri, în emoţii, în iluzii. Unul îşi păstrează esenţa de observator, celălalt pare mai mereu sedus de ceea ce se perindă prin faţa ochilor săi. Iar oamenii seduşi, încep să nu mai gândească cu mintea lor. Încep să investească energie în ceva ce nu le aparţine, dar de la care în schimb, au mari aşteptări.
 

Unii se agaţă de funcţia socială şi ţin cu dinţii sufletului de ea, căci fără ea, ei nu mai sunt nimic. Şi ei nu se pot identifica cu nimicul, ei vor ca toată lumea să îi identifice ca fiind „cineva”. Nu pot da drumul la acest agaţament, căci sub ei, se află hăul, se află neantul, se află judecata lumii care-i va arăta cu degetul, precum că nu fac parte din marea turmă.

Unii rămân agăţaţi de câte o persoană, pe care ei cred că o iubesc de nu mai pot. O iubesc aşa de mult, încât o urmăresc permanent. Ei ştiu totul despre persoana lor iubită, unde se află, cu cine se întâlneşte, ce va face azi şi ce va face mâine. Şi ştiu toate aceste lucruri, pentru că, între timp, „iubirea necondiţionată” din ei înşişi a reuşit să acapareze total libertatea celuilalt. Astfel încât, de aici şi până la manipulare nu mai e decât un singur pas. Tu doar dă-mi libertatea ta, iar eu îţi ofer pe tavă „iubirea mea necondiţionată”! Şi asta pentru că mi-e frică că te voi pierde, mi-e frică că altcineva te va putea fura de lângă singurătatea mea! Iar eu nu vreau sub nici o formă să rămân singur, căci încă nu ştiu să gândesc cu mintea mea! 


Alţii rămân agăţaţi în religii, în mântuitori sau în dumnezei care mai de care mai promiţători care te vor primi în poala promisiunii lor, imediat ce „dai colţul” şi ultima suflare. Atunci va fi mare nuntă în ceruri, toţi te vor primi cu mare bucurie în împărăţia cerurilor lor, doar dacă îi alegi pe ei şi nu cumva îi alegi pe alţii! Însă până atunci, mai e o cruce de dus, mai e o vale a plângerii de parcurs, mai e o karmă plină de remuşcări de dedus! Şi astfel oamenii sunt prinşi în acest agaţament al religiilor timpului, inventate de unii şi preluate de alţii. Nici aceştia nu îşi doresc să gândească cu mintea lor, au mereu nevoie de binecuvântări tainice şi harice pentru orice alegere a vieţii lor. Mereu prea păcătoşi, prea nevrednici, prea înrobiţi pentru o minunăţie atât de vastă, la care însăşi viaţa lor îi provoacă! Ei nu pot să-şi dea drumul din poala dumnezeului lor, căci sub acest dumnezeu, se află alt hău şi alt neant. Mintea lor e subjugată de acest iad care nu vrea să cunoască nicidecum libertatea. Ei au nevoie de dogme, de ritualuri, de canoane, de porunci, căci nici aceştia nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor!


Alţii rămân agăţaţi de maeştri, de profeţi, de guruşi, de învăţători care mai de care mai eliberatori. Unul îl venerează pe Isus şi ar vrea să se pună în locul lui pe cruce. Altul îi aduce ofrande lui Budha şi caută starea de non-dualitate încă de aici, de pe pământ. Unul îl vrea pe Mahomed, altul îl alege pe Krishna. Unul îl admiră pe Osho, altul se prosternează pe la picioarele lui Mooji. Unul mai sărac cu duhul vrea creştinism şi preia totul la literă, altul mai deştept se identifică cu cabala, încercând să descopere sensuri mistice dincolo de cuvinte. Calea devoţională pare mai seducătoare decât toate, dar e tot un agaţament, tot un ataşament care nu îţi dă voie să scoţi la iveală autenticitatea ta! Căci nici cei ce îşi lipesc inima de religii, de spiritualităţi sau maeştri, nu au învăţat încă să gândească cu mintea lor. Multă lume, oameni puţini!   


Oamenii caută adevărul şi par tare sinceri în căutarea lor. Bărbaţii îl caută cu raţiunea, femeile îl caută cu simţirea. Şi caută în dreapta, caută în stânga, înaintea sau în spatele lor, deasupra sau dedesubtul picioarelor lor! Întreabă pe toată lumea, ce cale ar fi mai potrivită pentru ei, ce maestru să urmeze, la ce seminar să mai participe, ce fel de chanelling să mai absoarbă  ca neapărat să simtă că plutesc şi ascensionează, ce carte să mai citească şi la ce fel de spiritualitate să mai privească! Căci saturaţia, s-a transformat în suprasaturaţie şi astfel nimic nu pare să-i mai hrănească! Fiecare pare dispus la orice sacrificiu, doar-doar se vor agăţa de vreun concept, de vreo religie, de vreun maestru! Dar de religia unicităţii din tine însuţi, când vei fi dispus să te agăţi? Pe maestrul tău interior, când vei avea destul curaj şi îl vei asculta? Şi oare când vei începe să gândeşti doar cu mintea ta? 


Există un drum care totuși nu e drum și există o cale care totuși nu este cale. Este starea numită „eu sunt”. E o stare și nu o cale. Ea îți dă voie să fii și ea îți dă voie să îi lași pe ceilalți să fie. Din această stare nu judeci și nu te judeci. Ce ai avea oare de judecat? Ți-ai putea judeca simțirea ta, gândirea ta, felul tău unic de a fi? Vrei neapărat să te raportezi la iluminații din imaginația ta? La ce bun să faci asta, îți folosește la ceva? Doar fii și este îndeajuns. Doar dă-ți voie să simți ceea ce simți fără să te judeci. Păstrează energia, amplific-o, rămâi puternic acolo, în tine însuți. Nu te risipi în zadar în subterfugii idolatre care te consumă, doar ca să rămâi mereu cu mâinile goale și cu sufletul și mai pustiit.

Ai putea să te agăţi oricând de cele enumerate mai sus şi să priveşti fără teamă în tine însuţi, fără să îţi fie groază că dacă îţi vei da drumul în gol, vei găsi destul de multă susţinere în fiinţa ta? Ai putea renunța la toți maeștrii și toți dumnezeii din imaginația ta, doar ca să rămâi tu, cel autentic și nu cel încorsetat de condiționări și atașamente? Ai putea renunța la mintea altora, ca să ajungi într-un final să gândești cu mintea ta?

miercuri, 21 septembrie 2016

Bărbaţii şi femeile din spatele aparenţelor



Aparenţele sunt înşelătoare, iar oamenii, adeseori se lasă înşelaţi de măştile aparenţelor. Fiecare dintre noi are o parte văzută și una nevăzută. O față afișabilă și o alta secretă. Ne afișăm de multe ori doar așa, cum vrem să părem în ochii celorlalți și mai puțin cum suntem în realitate. Bărbații se afișează în fața femeilor cât mai plini de sine și cât mai macho, doar-doar s-o agăța careva în momeala lor. Femeile își joacă și ele rolul de frumuseți intangibile, doar-doar vor lăsa în urma lor câteva priviri arzânde. Și unii și alții fug de partea lor acunsă care de multe ori le vădește falsitatea, căutând în schimb să atragă măcar o cât de mică apreciere, măcar o cât de mică confirmare a personalității lor care nu poate străluci decât ieșind din anonimatul solitudinii.


Îmi plac oamenii care au curajul să se arate lumii aşa cum sunt: uneori slabi, alteori puternici, uneori timizi, alteori curajoşi, uneori deprimaţi, alteori bucuroşi, uneori defensivi, alteori luând viața-n piept tocmai atunci când nu te aştepţi. Îmi plac oamenii a căror viață a fost mai puțin îngăduitoare cu ei, dar care nu s-au lăsat atinși de vicisitudinile vieții. Și-au păstrat seninătatea și zâmbetul chiar și atunci când zâmbetul ar fi putut să înghețe pe fețele lor. Dar nu s-a întâmplat asta. Ci au mers mai departe, apreciind viața și apropiindu-se de oameni și mai mult. Oamenii simpli a căror fețe au fost marcate de vânturile vieții, dar a căror suflet a devenit în timp și mai călit, și mai luminos, și mai puternic.


Îmi plac bărbaţii care nu îşi tot reprimă puterea din ei, ci au reuşit cu timpul să îşi cizeleze această putere uriaşă cu care au fost înzestraţi. Şi au început să lucreze cu această magnifică putere în favoarea lor şi a celor care trăiesc în proxima lor realitate. Şi au reuşit să strunească acest taur năvalnic din ei înşişi, fără să se mai izbească în zadar de toate frumuseţile înşelătoare care se perindă prin faţa lor. Şi au reuşit cu timpul să nu mai fugă de viaţă, ştiind însă foarte bine că nu ar avea unde să fugă de ea. Acolo unde ei vor fi, viaţa îi va urmări. Aşa că la ce bun să încerci să te smulgi de cei de lângă tine care au să îţi predea încă multe lecţii? La ce bun să încerci să evadezi din „închisoarea” conştiinţei tale, a cărei gratii este formată doar din iluziile fricii? Unde vei fugi omule şi oare unde vei ajunge?


Îmi plac femeile care nu îşi reprimă feminitatea din ele. Îmi plac şi cele care uneori sunt nevoite să tragă toată familia lor după ele, atunci când bărbatul e prea preocupat să îşi lingă rănile frustrărilor de unul singur, undeva unde e doar el cu el însuși, undeva unde să nu îl vadă absolut nimeni. Bărbatul fuge, dar femeia rămâne. Ea rabdă şi tot rabdă în speranţa că el îşi va reveni. Unii îşi revin, alţii însă se pierd rătăciţi prin neantul deşertăciunilor. Bărbatul vulnerabil face tot ce poate să nu se arate în faţa unei femei tocmai aşa. Simte toată răspunderea pe umerii săi şi nu vrea să pară doar un simplu om de rând care uneori e slab şi alteori e vulnerabil. El nu se poate confesa şi nu se poate dezvălui în faţa femeii, pentru că nu vrea să pară un firav puișor, când întreaga umanitate vrea să îl privească ca pe un destoinic cocoşel. Aşa că face el ce face şi revine iarăși pe soclu. Femeia atunci îl va privi cu condescendenţă şi îl va mai ierta încă odată. Îl va privi atunci îngăduitoare, zâmbind imperceptibil ca nu cumva el să se simtă şi mai umilit decât este. Poate data viitoare nu va mai dura atât de mult până ce el îşi va reveni. Poate data viitoare va fi mai scurtă veșnica vânătoare a fantomelor din pădurea amăgirilor...


Dar nu îmi plac mironosiţele care se tot prosternează, acoperite din cap până-n picioare, încercând din răsputeri să facă abstracţie de adevărata lor natură. De frumuseţea lor. De trupul lor. De sexualitatea lor. Ele fug, dar trupul le urmează. Nu pot scăpa de el. Deşi în aparenţă fac abstracţie şi îşi reprimă orice nevoie pe linie sexuală. Vor doar să pară niște ființe asexuate, dar nu reușesc. Vor să coboare abstractul în inimi de carne. Nimeni nu poate face asta aici și nici nu e cazul. Căci atingerea e una din seducțiile spiritului care a acceptat astfel să mai facă o călătorie scurtă printre oameni. Însă nu se poate vorbi despre asta decât eventual în șoaptă. E doar un subiect tabu. Iar ceea ce spun oamenii „de bine” că ar fi tabu, se vrea cu orice preţ evitat. Să nu vorbim despre sexualitate, doar să ne-o imaginăm în ascuns, feriți de ochii neaveniților, ca nu cumva să fim daţi de gol de carnala noastră natură umană. Ca nu cumva să ni se râdă pe sub nas de nevoile noastre trupeşti. Acestea sunt declarate ca fiind slăbiciuni şi ispite de cei cărora le tremură fundul şi sutanele pe ei, atunci când privesc la o femeie. E mai uşor să condamni, dar mult mai greu să pricepi că nu am venit aici tocmai ca să ne luptăm împotriva naturii noastre umane.


Bărbații prea agresivi și femeile care urmăresc doar ademenirea în cursele trupului, devin cazuri de studiat în psihologia clasică. Iar bărbații defensivi în fața vieții și femeile care își reprimă feminitatea din ele, devin și acestea la rândul lor, cazuri extrem de sugestive privind înfrânările și lupta contra naturii umane. Ambii fug de ei înșiși încercând să își făurească castele de nisip în care să se adăpostească de ochii lumii. De ceea ce fugi nu poți însă scăpa. Cu cât mai mult fugi cu atât mai mult acea umbră te va urma.

Bărbatul fuge după putere și o caută până la capătul pământului. Femeia fuge după iubire și caută să o simtă prin bărbatul pe care vrea să-l pună pe tronul inimii sale. Ea îi așează coroana pe cap doar aceluia care are destul curaj de a se recunoaște a fi împărat. El îi oferă mâna doar celei ce are destul curaj de a fi declarată împărăteasă. Rațiunea stă pe tron, iar acesteia i s-a oferit în dar, coroana iubirii.


Există atracții și atracții, însă lumea le tratează pe acestea la un nivel foarte superficial, în alb și negru: asta e bine sau rău, asta e permis sau interzis. Atracția trupului e văzută ca o ciumă cu care omul „trebuie” să se lupte și să o învingă. Oare cine spune asta, tot cei cu fețe triste și ofilite a căror viață suferindă și neîmpăcată, aduce mărturii tocmai împotriva acestor prejudecăți care fac parte dintr-o așa-zisă moralitate? Lumea judecă și condamnă, vede și reacționează. Etichetează cu mare ușurătate ca fiind ceva moral sau imoral.


În spatele aparențelor, acolo ne aflăm cu toții. Privim de acolo, tragem cu ochiul, dorim una, ne reprimăm alta, înaintăm sau ne refugiem, în funcție de feedback-ul pe care îl primim de la ceilalți. Dacă primim aplauze și ovații, înaintăm, prindem curaj. Dacă primim critici și batjocoriri, dăm înapoi și suferim în ego-ul nostru. Așteptăm laudele și aprecierile pentru că asta ne conferă încredere. Avem nevoie de confirmări exterioare prin care să evoluăm în interior. Dar sufletul nu are nevoie doar de mângâieri. El are nevoie și de bușeli uneori, și de înfrângeri, și de critici, de sfidări, de duritate chiar. Altfel devine prea molatec și inert. Dar bușelile îl pot revigora și readuce la viață. Însă pe unii, bușelile vieții reușesc să îi pună de tot la pământ. Pentru că nu au evoluat în conștiință, ci doar în ego. Trist, dar atât de adevărat.

Relațiile de acum, depășesc efectiv orice formă de fidelitate impusă sau auto-impusă. Nu mai poate exista doar unul sau doar una, pentru că fiecare om, bărbat sau femeie pe care îl întâlnești, îți spune ceva sufletului tău, minții tale sau trupului tău. Oamenii geloși și posesivi, vor avea cel mai mult de suferit și vor fi extrem de nefericiți atârnând cu fidelitatea lor de gât. Pur și simplu această paradigmă nu mai stă în picioare la vremea actuală. Pentru că simți nevoia să vorbești cu o multitudine de oameni și de suflete, nu doar cu unul. Asta dacă îți dai voie să fii liber, dacă nu, vei suferi în continuare și atât. Doar te-ai obișnuit tare mult cu suferința, nu-i așa?     

Dar ce putem spune despre conștiința noastră? Oare nu acesta e chiar singurul reper la care merită cu adevărat să ne raportăm? Impecabilitatea față de noi înșine, acesta rămâne singurul criteriu care poate sta cu adevărat în picioare pentru fiecare dintre noi!

marți, 20 septembrie 2016

Sinceritatea care apropie şi cea care răneşte



Există două feluri de sincerităţi, fiecare cu nuanţele ei. Una apropie, cealaltă desparte. Una mângâie, cealalată răneşte. Una învârtoşează inimile, cealaltă le topeşte. Una deschide sufletul, cealaltă îl închide. Căci sufletele sunt ca nişte flori care se deschid sau se închid la cea mai mică adiere a unui gest, a unui zâmbet, a unei şoapte. Fragilitatea sufletelor, cine oare ar putea-o întrepătrunde, cine oare ar putea-o cântări şi oare pe ce fel de taler ar putea-o face?

Când doi oameni se iubesc şi se apropie unul de altul, sufletele lor tânjesc, se recunosc şi se oglindesc unul în celălalt. După asta tânjeşte orice om de pe faţa pământului. După un suflet în care el însuşi să se oglindească şi el însuşi să fie oglinda celuilalt suflet. Iar cu cât iubirea va urca mai sus, pe un nivel superior de conştiinţă, această oglindire nu se mai poate limita la a oglindi doar un singur suflet, ci în el se vor regăsi din ce în ce mai multe chipuri de suflete.

Căci acolo unde iubirea creşte, egoismul descreşte. Şi verbul „a fi” nu mai e unul restrictiv gramatical, ci unul care depăşeşte conjugările sale limitative. Astfel încât, „eu sunt”, se regăseşte şi în „tu eşti”, „el este”, „noi suntem”. Cum aş putea spune doar „eu sunt”, fără ca să mă separ de „tu eşti”? Şi când apare această separare între mine şi tine, între om şi om, între suflet şi suflet? Doar atunci când încep să mă etichetez şi să etichetez celelalte chipuri de suflete cu care interferez. Ceea ce urmează după verbul „a fi” înseamnă doar cultul personalităţii, mai mult sau mai puţin în exces. Şi aici, pe pământ, nu putem trăi altfel deocamdată, decât privind unul către altul din perspectiva personalităţii. Însă această doamnă îşi cere mereu drepturile ei de pământeancă: uneori e tăcută, alteori guralivă, uneori detaşată, alteori posesivă, uneori indiferentă, alteori mult prea geloasă.

Ceea ce uneşte şi nu desparte e puritatea iubirii dintre două suflete. Puritatea conştiinţei dintre două suflete. Puritatea gândului care pleacă de la unul către celălalt. Puritatea sincerităţii care învăluie, apropie şi cucereşte doar prin prezenţă. Însă când toate acestea se murdăresc de îndoieli, de bănuieli şi de gânduri ascunse, sinceritatea nu mai apropie, ci doar răneşte. Dar sinceritatea care răneşte nu mai poate fi numită nicidecum ca fiind sinceritate. Ci aceasta se transformă în interes, în manipulare, în control, în dominare.

Sufletele tânjesc după perechile lor. Şi totuşi câţi ar putea spune că ei trăiesc alături de sufletul lor pereche? Există aşa ceva sau e doar o metaforă? Câţi ar putea să se recunoască în celălalt ca fiind el însuşi? Câţi ar putea să se mărturisească fără frică în faţa sufletului iubitului lor? Sau e doar teatru absurdului jucat de dimineaţa până seara între doi oameni legalizaţi la starea civilă, dar care se controlează unul pe altul ca nu cumva să fie lezaţi în amorul propriu? Aici nu e iubire, nu e sinceritate, ci doar control indirect, doar rană. Am mai spus-o şi o repet, iubirea nu poate fi nici posesivă, nici geloasă, nici manipulativă. Când devii aşa, nu mai eşti pe fluxul iubirii, ci pe fluxul fricii care te scurge de energie.

Sinceritatea care răneşte e cea care este azvârlită cu răutate către celălalt. Sinceritatea care apropie este cea care îl mângâie pe celălalt. De multe ori ne amăgim că-i vrem binele celui de lângă noi şi atunci devenim brutali de sinceri. Dar această atitudine răutăcioasă nu foloseşte la nimic. Aruncăm aceste răutăţi înspre patimile celorlalţi, pentru că noi nu mai suportăm patimile din noi înşine. Şi fugim de ele, folosindu-ne de slăbiciunile altora, doar-doar vom mai uita pentru câte clipe de noi înşine şi de insuportabila goliciune a fiinţei noastre.

Oamenii, în esența lor, ar vrea să fie sinceri și să se deschidă și mai mult spre ceilalți oameni. Însă nu o fac decât arareori. Și doar atunci când sunt siguri că nu vor fi răniți. Până atunci, stau așa în expectativă, analizează, întreabă și se întreabă. Pentru că nu au încredere deloc să se deschidă. Nu au încredere nici în cei cu care trăiesc, dar nici încredere în ei înșiși. Și atunci oamenii fug de sinceritate, fug de ea, căci e prea dureroasă pentru sufletul lor. Și fug spre surogatele care îi fac să uite de ei înșiși și de iubirea după care tânjesc atât de mult. Ei vor să dăruie iubirea din ei înșiși, dar nu au cui. Pentru că au așteptări, vor ca iubirea lor să fie un troc, un schimb, o negociere.

Sufletele caută să își reverse sinceritatea simțirii lor. Nu suntem roboți sau mașinării care doar suflă suflare de viață. Nu putem juca teatru la nesfârșit cu schimbarea măștilor una după alta. Te saturi și de prostia asta.Vezi că îți trece viața pe bune și tu tot închistat rămâi în norme, canoane și fasoane. De parcă ești și tu făcut la normă.Te naști și intri în turmă fără niciun discernământ. Și rămâi cu turma și cu frica de a ieși din ea. Și la ce ți-a folosit cumințenia ta? La absolut nimic. Încă un suflet care a venit la întrupare, dar care nu a avut nici măcar un cuvânt de spus. Și asta pentru că i-a fost frică de gura lumii și de judecata ei. Dar dacă ți-e frică de gura lumii și de judecata ei, nu meriți să trăiești. Pentru că nu îți aduci aportul cu nimic. Spui doar ce au spus alții înaintea ta, trăiești după normele impuse de alții, suferi de mama focului că ai fost învățat că viața e tare grea sau te bucuri doar când și când în anumite condiții.

A spune lucrurilor pe nume, e și asta o formă de sinceritate. Sigur, poate fi prea brutal, prea acid, prea dur, prea tăios. Dar uneori simți că nu poți altfel. Pentru că efectiv simți multă ipocrizie mascată și asta e mai dureroasă decât orice durere. Falsitatea sufletească e mai dureroasă ca orice. Acolo nu poți sta, e o mocirlă care te scufundă și te învăluie cu totul. Iar dacă îți lași sufletul cuprins de această mocirlă, el se va ofili de atâta suferință și iarăși va aștepta o altă întrupare, un nou început. Căci suferința l-a sedus iarăși pe pământ, oare pentru a câta oară?

Sinceritatea care mângâie e cea care generează iubire. Și acolo nu e nevoie de multe cuvinte. O tăcere e, adeseori, mult mai grăitoare. O privire, o atingere, o îmbrățișare, un sărut, fac mai mult decât toate cuvintele la un loc. Tandrețea sufletelor e dincolo de cuvinte și ea se reflectă în atingere. E ca o contopire energetică prin vibrații. Două suflete care vibrează la unison simt că se contopesc și se reunesc, ori de câte ori își focalizează atenția unul către altul. Dar pentru asta e nevoie de sinceritate și de deschidere. Să ieși din minte, din ego, din personalitate. Și să rămâi acolo, în inimă, în simțire, în prezență...