Iluzia suferinței

Da, ne place să suferim, să ne victimizăm, să ne autocompătimim, să ne plângem de milă. Transmitem milă și vrem și mai multă milă la schimb. Generăm suferință către ceilalți și așteptăm ca cei care o primesc să sufere și ei, la rândul lor, tot din cauza noastră. Adică, știți voi, în teorie viața e super minunată și te agăți de clișeul ultra-spiritual „a trăi frumos, ușor și bine”. În practică însă, adică între micile ironii ale vieții de zi cu zi, dăm dovadă de mare prostie. De ce? Pentru că suferim ca proștii și ne complacem în prostia noastră. Și chiar mai mult, întreținem suferința, o cizelăm, o șlefuim, o aranjăm, o punem la loc de cinste pe soclu și apoi o admirăm și idolatrizăm permanent, ca pe un bibelou.

Suferința noastră e bibeloul nostru, cel de mult preț, agațamentul nostru la care apelăm ori de câte ori masochismul prostiei din noi înșine se activează iarăși și iarăși. Ce brutal sună, dar totuși e atât de adevărat! Parcă avem în noi un fel de virus care, cum apare o situație prolifică de a se activa, imediat acesta începe să ne invadeze ființa și să își facă de cap prin mintea noastră. Și asta se întâmplă pentru că, culmea, în ciuda accelerării noastre spre  habar nu am ce, în ciuda cunoașterii noastre la minut, în ciuda așa zisei noastre ascensionări spirituale, am devenit tot mai slabi, mai molateci, mai distrași, mai inerți, mai mameluci. 

Dar nu uităm de suferință cu nici un chip. Ce ne mai place să suferim, ce ne mai place să sufere și alții când ne văd așa prostănaci! Pentru că da, suferința, pentru mine măcar, e cea mai mare dovadă de prostie umană posibilă. Adică să îți faci rău de unul singur, îți trebuie mult curaj pentru asta, ce mai! Devii un fel de martir de serviciu al umanității, care scormonește după suferință cu ochii în patru, nu cumva să îți scape ceva și să pierzi re-activarea suferinței tale la care ții atât de mult. Și asta se întâmplă pentru că nu suntem liberi, orice am crede noi, nu suntem liberi. De ce? Pentru că nu avem libertate în noi  înșine, în mintea noastră, în sufletul și inima noastră. 

Și cum îți dai seama că nu ești liber și că doar te amăgești? Nu trebuie să citești nu știu ce fel de filozofii pentru asta, nu trebuie să participi la nu știu ce seminarii mega-spirituale, nu trebuie mult efort ca să înțelegi că nu ești liber. Fii atent doar la ce simți în interiorul tău. Ia-o pe rând, cu răbdare, uite așa, ușor și soft, foarte soft. Atinge-ți sufletul ca să vezi unde te doare mai mult. Te doare frica? Nu ești liber. Te doare invidia? Nu ești liber. Te doare gelozia? Nu ești liber. Te doare disprețul celorlalți? Nu ești liber. Te doare faptul că se găsește vreunul care să îți spună adevărul despre tine față-n față? Sigur nu ești liber. Te doare bârfa, calomnia, minciunile care ți se spun în față sau pe ascuns? Iarăși nu ești liber. Te doare și reacționezi impulsiv, compulsiv și nebunește, ori de câte ori ceva te scoate din zona ta de confort? Ești foarte departe de libertatea ta. Te înfurii, te frămânți, te scurgi de energie ori de câte ori ceva neprevăzut are loc în viața ta? Iarăși, ești tare departe de libertatea ta. Fii sincer cu tine și lasă ipocrizia măcar un moment deoparte!

Stai liniștit, nici eu nu sunt mai breaz decât tine. Nu te învăț pe tine nimic, tot pe mine mă învăț. Pentru că tare nu îmi plac stările alterate. Putem vorbi despre ascensionări spirituale și despre portaluri de lumină cât dorești, dar știi ceva? Să îți spun un mic secret și așa nu ne aude nimeni. Poți să cunoști tu câte în lună, în stele și pe pământ, toate ale universului de le-ai cuprinde în mintea ta, dar dacă încă ești nefericit, poți arunca pe foc toată cunoașterea ta. Dacă încă te chinui și suferi ca un martir, cunoașterea ta e zero barat și ea nu te-a eliberat nicidecum!

Așa că despre ce să vorbim, despre ceea ce e impersonal și abstract? Nu mă interesează abstractul, dragul meu. Nu mă fascinează teoria iubirii necondiționate, draga mea. Mă interesează doar ceea ce e pe bune, aici, în acest trup, carne și sânge. Mă interesează ceea ce simt în interior, acolo, unde se duc adeseori războaie și conflicte interioare care nu știu exact de unde vin și încotro se duc. Sigur, nu sunt doar carne și sânge. Dar nu sunt nici numai spirit, nici numai suflet, nici doar minte și atât. Sunt toate acestea la un loc, sunt un tot și nu mă pot dezice de trup, cum nu mă pot dezice nici de suflet. Are sens?

Da, eu îți vorbesc despre suferință și am curajul ăsta să ți-o spun. Pentru că am fost un adevărat as în a scormoni după suferință prin toate ungherele și colțurile vieții. Mi-a plăcut arta asta la nebunie. Mi-a plăcut să țes suferința ca un cocoon în jurul sufletului meu.  Dar nu mă întreba de ce am făcut-o, că nici eu nu știu ce să îți spun. Pare o muncă în zadar. Dar cine știe, poate toate aceste zădărnicii prin care trecem, au și ele un efect dincolo de aparențe. Căci totul are ecou în eternitate. Adică nimic nu se pierde, toate experiențele se câștigă. Dar asta doar când faci ochi spirituali și devii conștient. Până atunci însă, doar suferi și reacționezi, te zbați și te chinui, te sufoci și nu înțelegi rostul acestei zbateri inutile. 

A trebuit, cu siguranță, să devin un maestru al suferinței ca să îți spun acum, sincer până în măduva sufletului, că toate, dar absolut toate suferințele din viața mea nu au fost pe bune, nu au fost reale, nu au fost adevărate. Ele au fost doar necazuri închipuite din mintea și imaginația mea. S-a meritat oare acest joc grotesc al absurdului? Nu pot spune nici da, nu pot spune nici ba. Eu îți pot spune țipând din toți rărunchii, că suferința e doar iluzie și nimic mai mult. Dar mă vei și crede oare atâta timp cât nu e și experiența ta? Până nu simți tu, ca om, ca epidermă pe epidermă, că toată această suferință e doar iluzie, acestea vor fi doar cuvinte și teorii seci pentru tine. Dar dacă ești îndeajuns de deștept sa înțelegi ce vreau eu să îți spun, cu inima, nicidecum cu mintea, poate că toate aceste teorii pe care le tot  scriu eu pe aici, vor depăși stadiul unor cuvinte seci.

Paradoxul e că suferim pe bune, asta nu e iluzie. Dar suferința noastră nu e justificată nicidecum. Doar credem că se justifică atunci când ne raportăm la programele sociale care ne-au tot virusat de-a lungul vieții. De la programul dumnezeu până la programul de supraviețuire, de la programul de fidelitate și până la cel al posesivității și geloziei, de la programul „viața e o cruce” până la programul „avem karme grele de dus”, toate acestea și încă mult mai multe, sunt toți doar viruși care generează suferința. Iar toți acești viruși ne-au frânt, ne-au manipulat, ne-au subjugat, astfel încât, trăim și totuși nu trăim. Pentru că nu facem alegeri conștiente cel mai ades. Nu spunem ce simțim, nu recunoaștem când ne simțim sufocați sau când vrem o schimbare din temelii în viața noastră. Nu spunem nimănui asta, pentru că ne e frică.

Ne e frică de partenerul nostru și de reacțiile lui. El ne controlează intimitatea, ne manipulează după bunul său plac, ne controlează telefonul, ne controlează întâlnirile sau relațiile, pentru că asta și caută, nu-i așa, încă un agațament care să îi producă suferință! Şi tocmai de la partenerul sau partenera noastră primim aceste lovituri, el care culmea culmilor, tare mult ne mai iubeşte, dar nu pregetă sub nici un chip să ne controleze intimitatea! Doar i se cuvine, nu-i aşa? Când vom depăși toate aceste paradigme false și expirate care cauzeaza suferință pe pilot automat? Noi spunem tare nonșalant că ne iubim de mama focului, dar oare iubire mea înseamnă și manipulare, control, viclenie, gând ascuns? Dacă iubesc o femeie oare o  voi ține disperat pe lângă mine să fie doar a mea când poate ea simte cu totul altceva? Dacă tu femeie, iubești un bărbat, îl vei controla pe acesta, disperată că vrei să fie numai și numai al tău? Când vei fi cu adevărat liberă, tu femeie?  Când vei fi cu adevărat liber, tu bărbatule?   

Oare vom fi cu adevărat liberi de toate aceste false prejudecăți în viața asta? Oare vom fi cu adevărat liberi de ceea ce ne înlănțuie, de ceea ce ne îngrădește, de ceea ce ne face nefericiți? Oare vom fi cu adevărat vreodată liberi de iluzia suferinței noastre?