Spiritualitatea la ora actuală e plină de mituri. Cel mai
puternic mit al spiritualităţii este, de departe, cel al iubirii
necondiţionate. E foarte frumos şi atrăgător să tot baţi câmpii în stânga
şi în dreapta, să amăgeşti şi să te autoamăgeşti că iubeşti sau că te iubeşti
necondiţionat. Deocamdată n-am văzut pe nimeni, dar pe absolut nimeni, care să
nu pună condiţii mai mult sau mai puţin subtile, mai pe faţă sau mai pe dos,
vis-a-vis de propriile lui relaţii cu ceilalţi şi chiar faţă de propria sa
viaţă şi persoană, implicit. Se practică şi în real şi în virtual punerea
condiţiilor, noi toţi o facem chiar dacă ne vine atât de greu să o şi
recunoaştem.
Iubirea necondiţionată sună bine în auzul celor ce doar
se fac că aderă la o formă de spiritualitate, dar în realitate, majoritatea
dintre aceştia se rezumă doar la vorbe, cuvinte, clişee sau paradigme. Frumoase
ce-i drept, dar ca s-o spun cât mai direct şi fără ocolişuri, până la a simţi
această iubire necondiţionată la propriu şi nu doar la figurat, mai avem cu
toţii multă mămăligă spirituală de mâncat. Nimic rău sau de condamnat în toate
acestea, până la urmă mămăliga e încă fierbinte şi aşteaptă să fie mâncată
într-un final, altfel se răceşte şi apoi nu mai e bună de nimic. Dar deocamdată,
ne învârtim pe lângă ea, doar teoretizând iubirea.
Dacă e să fim cu adevărat sinceri şi să nu mai jucăm atât
de finuţ rolul ipocriziei de zi cu zi, am recunoaşte imediat că punem condiţii
cu duiumul în relaţia cu aproapele şi cu noi înşine. Sigur că ne vine tare greu
să recunoştem ipocrizia din noi înşine, vrem să fim cât mai bine şi mai
spirituali văzuţi de către ceilalţi, de parcă cu părerea lor trăim, cu părerea
lor respirăm, cu părerea lor ne culcăm, ne sculăm şi tot cu părerea lor facem
chiar şi dragoste. E o nebunie, nu-i aşa? Şi totuşi e o nebunie dulce care pe
foarte mulţi îi seduce încă. Imaginea de sine, ţinem la ea cu toţi dinţii
sufletului, iar dacă cineva ar îndrăzni să ne lezeze cumva această imagine,
reacţionăm, răbufnim şi ne aricim, de începe să tremure „iubirea
necondiţionată” pe noi înşine de numa-numa!
Pentru mine, iubirea necondiţionată e necâştigătoare şi e
doar o metaforă, nimic mai mult. Mă gândesc că încă mai am de lucrat la mine
însumi câte ceva, mai am de eliminat o frică sau chiar mai multe, mai am de
rezolvat vreun conflict sau vreo amintire, mai am de învins vreo patimă care mă
subjugă, mai am de învăţat mult prea multe ca să mă păcălesc singur că iaca am
ajuns pe soclul iubirii necondiţionate, de unde privesc în jos, cu sfidare şi
dispreţ, la muritorii de rând. Cu iubire necondiţionată sau fără, e mare
lucru să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi, să vezi ce îţi poate capul şi
pielea în situaţiile limită de viaţă şi câte parale spirituale faci atunci când
totul nu mai e chiar aşa roz în viaţa ta.
De-abia atunci, în noaptea neagră a sufletului, începi să
te cunoşti. Până atunci te învârţi între clişee şi printre metafore, pentru că
ele îţi mângâie mai mult sau mai puţin orgoliul şi tare bine te mai simţi. Mai
citeşti o carte, mai priveşti un documentar, mai participi la un seminar unde
iubirea necondiţionată e atât de densă de îţi vine să o tai cu cuţitul ca să
poţi întrepătrunde cu privirea dincolo de această ceaţă. Toate bune şi
frumoase, dar viaţa reală bate ipocrizia iubirii necondiţionate la fund,
oricând şi la orice oră din zi şi din noapte. Ăsta e adevărul gol-goluţ,
dincolo de orice fel de aparenţe.
Şi pentru că e gol-goluţ să recunoaştem măcar nouă înşine
că ne place să punem condiţii. Faţă de copil punem condiţii, „dacă nu faci
asta, nu-ţi iau cealaltă”! Faţă de partener la fel, „dacă nu stai toată ziua pe
lângă mine, înseamnă că nu mă iubeşti”! Faţă de părinţi, de prieteni, de
cunoscuţi sau de necunoscuţi, de vecini sau de străini punem condiţii, iar dacă
acestea nu ne sunt satisfăcute, atunci schimbăm foaia şi purtarea noastră faţă
de aceştia se schimbă subit. Şi atunci cum rămâne cu iubirea
necondiţionată, e prezentă la propriu sau doar la figurat?
Am observat că cei care folosesc acest clişeu de „iubire
necondiţionată”, îl folosesc şi pe cel de „iubire condiţionată” ca fiind
oarecum antagonice. Stau şi mă întreb ce e aceea „iubire condiţionată”, există
aşa ceva pe bune sau doar în închipuirea unora? Pentru că atunci când pui
condiţii, începi pur şi simplu să manipulezi, prin cuvânt, prin atitudine, prin
agresivitate, prin milă, prin tăcere chiar. Şi câte căi şi câte metode sunt de
a manipula, nu ne-ar ajunge timpul şi spaţiul ca să le tot enumerăm. Are
iubirea legătură cu aşa ceva? Nicidecum, căci atunci nu s-ar mai putea numi
iubire, ci cu totul altceva precum: manipulare, viclenie, gelozie, făţărnicie,
fariseism!
Deci iubirea, e neapărat una singură, fără accentuări
necondiţionate. Însă noi încă nu am ajuns la ea atâta timp cât ne manifestăm
reactiv şi impulsiv, iarăşi şi iarăşi pe pilot automat. Încă ne e frică că avem
de pierdut una-alta şi de aceea reacţionăm aşa. Orice ne scoate din zona de
confort, ne aruncă în reacţii necontrolate. Şi atunci, decât să îţi baţi
capul cu iubirea necondiţionată, mai bine încearcă să depistezi sursa ce
generează aceste conflicte interioare. Vindecă-te mai întâi pe tine însuţi şi
apoi vei da de această iubire indirect, căci ea e în tine, dar peste ea s-au
tot depus frici, traume, abuzuri care nu mai lasă această iubire să se
manifeste.
Un alt mit foarte puternic este cel cu iubirea de sine.
Oamenii caută neapărat să-i convingă pe ceilalţi cât de mult se iubesc pe ei
înşişi, mult mai mult decât simt asta înlăuntrul lor. Şi caută să ajungă la
iubirea de sine cu ardoare, cu râvnă. Când afirm „eu mă iubesc pe mine însumi”,
apare implicit starea de dualitate și separare. Iubirea are nevoie de 2
persoane sau de 2 entități. Una se tot străduie să o iubească pe cealaltă care
nu se lasă așa ușor cucerită. Și există o strădanie aici, un efort, un
angajament care mai devreme sau mai târziu duce tot la dezamăgire. Pentru că
iubire cu forța sau cu angajamentul nu se poate, e contra firii, adică e
nefirească. Eul se tot codește să își iubească sinele, iar acesta din urmă, tot
așteaptă să fie băgat și el în seamă. De fapt, ce urmărim când încercăm să ne
tot convingem că avem nevoie de iubirea de sine? În primul rând, să ne simțim
bine și astfel să ne recăpătăm bucuria interioară, ca astfel să ne manifestăm
din întreg, nu din separare, nu? A îți recăpăta bucuria copilului interior nu o
poți face tot bolborosind în oglindă cu gura până la urechi că te iubești
necondiționat de nu mai poți. Chiar crezi că aceste afirmații repetate la
nesfârșit îți rezolvă conflictele și traumele emoționale sau mentale? Lucrurile
sunt mult mai complexe decât o simplă afirmație pe care o spui azi, iar mâine
cazi iarăși în depresie. Nu are nici o putere acea afirmație spusă doar mental.
Când îți recapeți bucuria, te reîntorci la sinele tău și începi să creezi.
Orice om simte că i se ridică vibrația și se încarcă energetic atunci când
creează din sine cu bucurie, acolo nu mai obosești niciodată. Dacă însă s-a
instaurat goliciunea lăuntrică, e nevoie de săpat mult mai adânc până iarăși se
redescoperă copilul interior uitat și sufocat de traume sau frici.
Când oamenii se îndrăgostesc,
ei devin nebuni. Încep să dea totul la o parte pentru îndrăgosteala lor. Pentru
că starea aceea e ca un drog, o cauţi şi o tot cauţi, de la o femeie la alta,
de la un bărbat la altul. Dar starea asta e atât de efemeră, încât azi este,
mâine ia-o de unde nu-i. Imaginaţia creează
câte o nălucă de asta, de ai impresia că năluca ta imaginară e super magnifică,
dar aceea nu e reală decât în căpuşorul tău, nicăieri altundeva. Şi starea asta
condiţionează, generează control, posesivitate, gelozie, gânduri ascunse! Numai
de iubire necondiţionată nu poate fi vorba aici.
Cine este cel care se
iubeşte pe sine, de fapt? Cel care lucrează cu el însuşi neîncetat şi devine
din ce în ce mai conştient, doar acela se iubeşte cu adevărat pe el însuşi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu