Tandreţea sufletului

Azi sunt soft, foarte soft. Asta îmi vine mie cel mai bine. Şi se mulează ca o mănuşă pe sufletul meu. Dar totuşi, nu sunt aşa mereu. Nu am doar valenţe de acestea diafane în mine. De fapt, am un suflet tare aricios, ştiu, recunosc, mi-l asum. Dacă îl atingi cum şi unde nu trebuie, îşi scoate ţepii, se strânge, se ghemuieşte, se apără, devine defensiv sau agresiv, depinde. Ce e şi cu sensibiloşenia asta a mea! Uneori îmi face bine, poate fi constructivă. Alteori însă, îmi vine să o smulg din mine şi să o azvârl pe fereastră. Dar nu ştiu cum se face, că ori de câte ori o azvârl, ea mi se întoarce înapoi, nu vrea să iasă, nu vrea să mă lase. Aşa că nu am încotro, am devenit între timp colegi de bancă. Ne privim uneori faţă-n faţă, alteori doar tragem cu urechea sau privirea la celălalt, pe ascuns sau în şoaptă, pentru că e adevărat, simţim ceva unul pentru celălalt şi iaca ne surprindem că pur şi simplu ne pasă...

Da, chiar ne pasă. Ce câştig pentru umanitate! Să ajung să fac pace cu sufletul meu! Să-l recunosc şi să mă apropii, astfel încât, ori de câte ori el se ariceşte la mine, eu să îl mângâi chiar şi mai tandru. Până ce îl domolesc, îl îmblânzesc, îl domesticesc. Pentru că sufletul meu e cam rebel şi cam sălbatec. Nu prea pricepe el de ce se află în acest trup şi printre aceşti oameni. El vrea să fie mistic şi contemplativ non-stop. Iar eu vreau să îl mai umanizez puţin şi să-l fac să nu mai tot viseze el aşa, la nesfârşit. Aşa că îl mai readuc cu picioarele pe pământ, îi fac împământare, îl ancorez cu ancore grele, îl arunc în mocirla vieţii, să se murdărească şi apoi să înveţe să se ridice şi să spele singur. Dacă vrea doar, că de putut, poate sigur!

Da, iubiţilor, sufletul meu are multe valenţe. Aşa e şi al vostru, nu ne diferenţiem foarte mult. Suntem diferiţi, dar totuşi în mare măsură chiar asemănători. Şi mă văd pe mine însumi cum sunt. Uneori accesez anumite laturi, asta se vede aici prin ceea ce scriu. Dar nu mă interesează să accesez mereu doar o singură latură, m-aş plictisi până şi eu să tot bat câmpii despre lumină, frumos şi bucurie. Aşa că uneori accesez şi latura mea mai umbroasă, de ce nu? Cine spune să fugi ca disperatul după lumină? Spiritualitatea de faţadă, poleită şi ipocrită care te tot învaţă să trăieşti minunat, frumos şi bine? Da sigur, nici ea nu crede ce spune! Dar manipulează subtil, căci dacă spui lucruri care vrăjesc, furi inimile oamenilor şi-i cucereşti foarte uşor, nu-i aşa?

Da, aşa e. Sufletul are multe valenţe, iar latura sa predominantă este tandreţea. Nu poate fi altfel, pentru că acest suflet, de fapt, e ceva foarte fin, foarte firav şi gingaş. E o energie care acum se deschide, acum se închide, nu rămâne parcă niciodată la fel. De aici şi multitudinea noastră de simţiri, de trăiri, de stări, uneori fireşti, naturale şi creatoare, alteori nefireşti, tulburate şi alterate. Dar suntem tot noi, nu e cazul să ne judecăm prea aspru pentru ceea ce simţim la un moment dat. Suntem tot noi şi în partea diafană şi subţire a sufletului, dar şi în partea grosieră şi pământească a lui. Doar să facem pace cu noi înşine şi să ne împăcăm cu ceea ce simţim. Iar dacă simţirea noastră ne tulbură sau ne învârtoşează, atunci putem lucra acolo câte puţin, să înţelegem totuşi, care o fi cauza ce generează aceste stări alterate.

Tandreţea sufletului se reflectă în gest, în şoaptă, în mângâiere. În felul de a fi şi în felul de a vorbi. Uneori irită această tandreţe, ştiu. Bărbaţii nu suportă asta. Au fost învăţaţi că bărbatul e puternic, stoic, luptător şi că el nu plânge niciodată. Dar e o mare reprimare acolo, o mare frică, o mare fugă de partea tandră şi subţire a sufletului lor. Ce luptă zadarnică împotriva ta însuţi! De cine fugi oare, tu bărbatule, şi pe cine vrei să cucereşti? Ziduri, cetăţi şi care de luptă? Femei care îşi vor da ochii peste cap când vor admira luptătorul neînfricat care abia aşteaptă să fie adulat? Şi cui îi foloseşte aceasta? Spune-mi şi mie că eu chiar nu pricep. Tu tot fugi luptătorule după ceea ce nu îţi foloseşte. Adică să învingi exteriorul şi să-l supui, să-l domini, să fii mereu stăpân pe situaţie. Dar cu interiorul tău, oare cum stai? Nu mai e chiar nimic acolo care se vrea vindecat?

Căci sufletul e asemenea unui copil. Acesta e copilul meu interior. Adeseori mult prea angoasat, prea temător, prea clătinat aşa de vântul vieţii care îl apleacă dintr-o parte într-alta. Cu acest fel de copilaş, nu mă pot purta brutal. E prea fragil pentru bruscări inopinate. Dar dacă vrei să îl căleşti şi să-l arunci în focul vieţii, ai grijă să nu îl laşi prea mult acolo dacă nu suportă vâlvătaia prea mult. Cheamă-l înapoi, răcoreşte-l, îmbrăţişează-l, fă dragoste cu el! Uneşte-te cu el şi lasă-l să zămislească creaţia ce se vrea materializată! Căci el se poartă tandru cu tine şi te seduce permanent doar-doar te va face pe tine, cel care deţii liberul arbitru, să îţi laşi sufletul să fie creativ şi viu, nu inert, visător şi mameluc!

Tandreţea e în noi, adeseori mult prea puţin accesată. Ne e frică şi oarecum ne e ruşine să fim tandri, părem aşa, prea vulnerabili, prea labili. Adică ne pasă tare mult de gura lumii. Şi pentru gura lumii accesăm partea noastră puternică, rece, indiferentă, integră, demnă, luminoasă, mereu cu zâmbetul pe chip. Să ne vadă lumea că suntem super ok şi că nu avem nici o problemă, nici o frământare. Ce tâmpenie! Dar în cămăruţa ta, între cei patru pereţi, tot aşa eşti, puternic, rece, indiferent? Oare atunci masca nu mai este, s-a dizolvat aşa ca prin farmec? De ce te lupţi cu morile de vânt contra sufletului tău şi a tandreţii ascunse din el însuşi?

Tandreţea nu e moliciune, nu e uşurătate, nu e sirop. Ea e un firesc al tău, al meu, al tuturor. Dar viaţa ne-a pus adeseori la pământ şi nu mai e aşa multă disponibilitate şi pentru tandreţe. Oamenii şi ei, ne-au tot rănit de-a lungul vieţii, cu greu ne mai putem deschide inimile în faţa lor. Dezamăgiri, înfrângeri, lacrimi. Dar toate fac parte din viaţă, de ce să fugim de unele, doar ca să punem mâna pe celelalte? Lasă şi dezamăgirile, şi înfrângerile, şi lacrimile să curgă atunci când ele se revarsă din prea plinul tandreţei din sufletul tău. Sunt şi astfel de momente în viaţă, nu e doar lumină, nu e doar bucurie, nu e doar lapte şi miere pe aici. Nu te îmbălmăsa inutil cu spiritualitatea luminoasă când viaţa e de toate, şi lumină şi întuneric, şi diafan şi grosier, şi câmpie, dar şi mocirlă!

Aşadar, eu dau mult credit acestei tandreţi din mine însumi. Pentru că, să vă spun un mare secret şi aşa nu ne aude nimeni pe aici: eu îmi iubesc tare mult sufletul meu! Am grijă de el ca de un copil. Îl cresc, îl învăţ, îi vorbesc, îl mustru uneori sau îl mângîi adeseori cu vârful degetelor când e aşa mai cuminţel, alteori cu nuieluşa când se obrăzniceşte. 

Ştiţi voi ce fel de nuieluşă... nuieluşa iubirii!