Există două feluri de sincerităţi, fiecare cu nuanţele ei. Una apropie, cealaltă desparte. Una mângâie, cealalată răneşte. Una învârtoşează inimile, cealaltă le topeşte. Una deschide sufletul, cealaltă îl închide. Căci sufletele sunt ca nişte flori care se deschid sau se închid la cea mai mică adiere a unui gest, a unui zâmbet, a unei şoapte. Fragilitatea sufletelor, cine oare ar putea-o întrepătrunde, cine oare ar putea-o cântări şi oare pe ce fel de taler ar putea-o face?
Când doi oameni se iubesc şi se apropie unul de altul, sufletele lor tânjesc, se recunosc şi se oglindesc unul în celălalt. După asta tânjeşte orice om de pe faţa pământului. După un suflet în care el însuşi să se oglindească şi el însuşi să fie oglinda celuilalt suflet. Iar cu cât iubirea va urca mai sus, pe un nivel superior de conştiinţă, această oglindire nu se mai poate limita la a oglindi doar un singur suflet, ci în el se vor regăsi din ce în ce mai multe chipuri de suflete.
Căci acolo unde iubirea creşte, egoismul descreşte. Şi verbul „a fi” nu mai e unul restrictiv gramatical, ci unul care depăşeşte conjugările sale limitative. Astfel încât, „eu sunt”, se regăseşte şi în „tu eşti”, „el este”, „noi suntem”. Cum aş putea spune doar „eu sunt”, fără ca să mă separ de „tu eşti”? Şi când apare această separare între mine şi tine, între om şi om, între suflet şi suflet? Doar atunci când încep să mă etichetez şi să etichetez celelalte chipuri de suflete cu care interferez. Ceea ce urmează după verbul „a fi” înseamnă doar cultul personalităţii, mai mult sau mai puţin în exces. Şi aici, pe pământ, nu putem trăi altfel deocamdată, decât privind unul către altul din perspectiva personalităţii. Însă această doamnă îşi cere mereu drepturile ei de pământeancă: uneori e tăcută, alteori guralivă, uneori detaşată, alteori posesivă, uneori indiferentă, alteori mult prea geloasă.
Ceea ce uneşte şi nu desparte e puritatea iubirii dintre două suflete. Puritatea conştiinţei dintre două suflete. Puritatea gândului care pleacă de la unul către celălalt. Puritatea sincerităţii care învăluie, apropie şi cucereşte doar prin prezenţă. Însă când toate acestea se murdăresc de îndoieli, de bănuieli şi de gânduri ascunse, sinceritatea nu mai apropie, ci doar răneşte. Dar sinceritatea care răneşte nu mai poate fi numită nicidecum ca fiind sinceritate. Ci aceasta se transformă în interes, în manipulare, în control, în dominare.
Sufletele tânjesc după perechile lor. Şi totuşi câţi ar putea spune că ei trăiesc alături de sufletul lor pereche? Există aşa ceva sau e doar o metaforă? Câţi ar putea să se recunoască în celălalt ca fiind el însuşi? Câţi ar putea să se mărturisească fără frică în faţa sufletului iubitului lor? Sau e doar teatru absurdului jucat de dimineaţa până seara între doi oameni legalizaţi la starea civilă, dar care se controlează unul pe altul ca nu cumva să fie lezaţi în amorul propriu? Aici nu e iubire, nu e sinceritate, ci doar control indirect, doar rană. Am mai spus-o şi o repet, iubirea nu poate fi nici posesivă, nici geloasă, nici manipulativă. Când devii aşa, nu mai eşti pe fluxul iubirii, ci pe fluxul fricii care te scurge de energie.
Sinceritatea care răneşte e cea care este azvârlită cu răutate către celălalt. Sinceritatea care apropie este cea care îl mângâie pe celălalt. De multe ori ne amăgim că-i vrem binele celui de lângă noi şi atunci devenim brutali de sinceri. Dar această atitudine răutăcioasă nu foloseşte la nimic. Aruncăm aceste răutăţi înspre patimile celorlalţi, pentru că noi nu mai suportăm patimile din noi înşine. Şi fugim de ele, folosindu-ne de slăbiciunile altora, doar-doar vom mai uita pentru câte clipe de noi înşine şi de insuportabila goliciune a fiinţei noastre.
Oamenii, în esența lor, ar vrea să fie sinceri și să se deschidă și mai mult spre ceilalți oameni. Însă nu o fac decât arareori. Și doar atunci când sunt siguri că nu vor fi răniți. Până atunci, stau așa în expectativă, analizează, întreabă și se întreabă. Pentru că nu au încredere deloc să se deschidă. Nu au încredere nici în cei cu care trăiesc, dar nici încredere în ei înșiși. Și atunci oamenii fug de sinceritate, fug de ea, căci e prea dureroasă pentru sufletul lor. Și fug spre surogatele care îi fac să uite de ei înșiși și de iubirea după care tânjesc atât de mult. Ei vor să dăruie iubirea din ei înșiși, dar nu au cui. Pentru că au așteptări, vor ca iubirea lor să fie un troc, un schimb, o negociere.
Sufletele caută să își reverse sinceritatea simțirii lor. Nu suntem roboți sau mașinării care doar suflă suflare de viață. Nu putem juca teatru la nesfârșit cu schimbarea măștilor una după alta. Te saturi și de prostia asta.Vezi că îți trece viața pe bune și tu tot închistat rămâi în norme, canoane și fasoane. De parcă ești și tu făcut la normă.Te naști și intri în turmă fără niciun discernământ. Și rămâi cu turma și cu frica de a ieși din ea. Și la ce ți-a folosit cumințenia ta? La absolut nimic. Încă un suflet care a venit la întrupare, dar care nu a avut nici măcar un cuvânt de spus. Și asta pentru că i-a fost frică de gura lumii și de judecata ei. Dar dacă ți-e frică de gura lumii și de judecata ei, nu meriți să trăiești. Pentru că nu îți aduci aportul cu nimic. Spui doar ce au spus alții înaintea ta, trăiești după normele impuse de alții, suferi de mama focului că ai fost învățat că viața e tare grea sau te bucuri doar când și când în anumite condiții.
A spune lucrurilor pe nume, e și asta o formă de sinceritate. Sigur, poate fi prea brutal, prea acid, prea dur, prea tăios. Dar uneori simți că nu poți altfel. Pentru că efectiv simți multă ipocrizie mascată și asta e mai dureroasă decât orice durere. Falsitatea sufletească e mai dureroasă ca orice. Acolo nu poți sta, e o mocirlă care te scufundă și te învăluie cu totul. Iar dacă îți lași sufletul cuprins de această mocirlă, el se va ofili de atâta suferință și iarăși va aștepta o altă întrupare, un nou început. Căci suferința l-a sedus iarăși pe pământ, oare pentru a câta oară?
Sinceritatea care mângâie e cea care generează iubire. Și acolo nu e nevoie de multe cuvinte. O tăcere e, adeseori, mult mai grăitoare. O privire, o atingere, o îmbrățișare, un sărut, fac mai mult decât toate cuvintele la un loc. Tandrețea sufletelor e dincolo de cuvinte și ea se reflectă în atingere. E ca o contopire energetică prin vibrații. Două suflete care vibrează la unison simt că se contopesc și se reunesc, ori de câte ori își focalizează atenția unul către altul. Dar pentru asta e nevoie de sinceritate și de deschidere. Să ieși din minte, din ego, din personalitate. Și să rămâi acolo, în inimă, în simțire, în prezență...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu