Te-ai lăsat vreodată purtat pe aripile vântului? I-ai simțit vreodată adierea cum îți mângâie fața, ochii, mâinile, trupul, inima, sufletul? Te-ai opus sau te-ai lăsat în voia lui să plutești? Ți-a fost frică să te lași purtat de el spre locuri neumblate, acolo unde nu ai mai călcat până acum? Sau ai întâmpinat cu bucurie aventura ta care te provoca permanent spre ceea ce nu credeai că poți accesa? Ai fost vreodată una cu vântul?
Dar despre ce vânt crezi că îți povestesc eu aici? Despre cel care îți bate în piept sau care îți vâjîie pe la urechi? Nu, nicidecum. Eu îți povestesc despre vântul iubirii. Știi tu, acela care ori bate cu putere, ori doar adie foarte suav în inima ta. Căci inima nu e doar un organ fizic, asta e doar ceea ce se vede. Ea este energie, pulsație, vibrație și este toată numai iubire. Dar aceasta nu se vede. Însă se simte cum te învăluie, cum te acoperă, cum te copleșește. Căci toată viața ta e vibrație și ea pulsează de iubire în inima ta.
Și nu vorbesc de iubirea impură, a cărei impuritate o dezvoltă mintea care nu face altceva decât să frângă iubirea. Scoate mintea, ca să îți vorbească însăși iubirea! Scoate și rațiunea, ca să nu mai fi în control! Ce ar fi dacă măcar pentru o singură zi nu ai mai deține controlul? Știi tu, controlul ăla care crezi tu că îți dă siguranță și care creează doar tulburare în sufletul tău. Cum ar fi dacă pentru o singură zi măcar nu ai mai fi atât de defensiv, șovăielnic și fricos? Ce ai pierde cu adevărat, ce ai câștiga cu adevărat?
Ai pierde multe, o infinitate de progrămele care ți s-ar dezactiva de la sine, dacă ai reuși să îți câștigi singurul lucru pe care l-ai putea câștiga ca om, ca ființă, ca entitate personală, divină și luminoasă care ești. Și singurul lucru pe care îl poți câștiga este iubirea. Nu puterea, nu cunoașterea, nu răceala, nu indiferența, nu dispețul, nu trufia, nu aroganța. Cu acestea nu ai ce face. Le poți aduna pe toate și le poți arunca direct în foc. Dar despre care foc crezi că îți vorbesc? Despre focul fizic care te arde și de care nu te poți apropia?
Nicidecum. Eu îți vorbesc de focul iubirii. Care arde dar nu te mistuie. Așadar, aruncă în acest foc toate răutățile tale una câte una: frica, ura, invidia, gelozia, mândria, viclenia, fățărnicia, idolatria, gândul ascuns și toate cele care pleacă din acestea. Ele sunt doar carii care sfâșâie iubirea. Sunt doar viermi energetici în care viclenia nu doarme și frica nu se stinge. Poți trăi cu toate acestea care doar te scurg, care doar te sfâșâie, care doar te slăbesc? Ia-le una câte una și aruncă-le în focul iubiri, astfel încât, să se dizolve orice necurăție și orice patimă care te lucrează în ascuns. Și după ce au ars cu toate, aruncă-te și pe tine însuți în focul iubirii ca să ieși de acolo făptură pură, nouă, luminoasă!
Căci fără iubire nu poți nici simți, nici trăi, nici făptui din întreg. Par doar niște cuvinte mari, nu-i așa? Dar dacă sunt doar cuvinte pentru tine, acum nu vorbește iubirea din tine, ci doar frica și rațiunea care îți pun nenumărate piedici, subtile, aproape imperceptibile. Poate aceste vorbe îți stârnesc zâmbetul, râsul, sfidarea, ironia. Nu-i nimic, focul iubirii e tot acolo în tine, chiar dacă nu îl dibui din cauza gândirii compulsive. Nu ai obosit de tot atâta gândit?
Nu te-ai epuizat încă să tot cauți soluții cu mintea și să tot dai deoparte soluțiile care îți vin din inima ta? Mai poți, mai sufli, mai te rabzi? Până când o vei tot duce așa, până ce vei ajunge la orizontală, nemaiputându-te ridica din somnul rațiunii? Cum vor urla oare atunci regretele în inima ta pentru că nu ai avut curajul de a trăi viața din iubire? Ai adunat multe într-o viață de om, multă materie care ți s-a scurs printre degete imediat ce ai pus mâna pe ea. Și la ce ți-au folosit toate aceste efemeride străine de sufletul tău, de divinitatea ta? Le vei lua cu tine după plecare ta de aici și te vei lăuda cu ele pe unde vei ajunge? Cine te va asculta oare și cui îi va mai păsa de toate efemeridele tale? Ai adunat și multă cunoaștere și încă mai aduni. Citești, analizezi, descoperi. Dar ce fel de cunoaștere asimilezi tu aici, una profană din minte sau una divină din iubire?
Dar nu scrâșni din dinți împotriva mea. Și eu sunt tot așa ca și tine, temător, pătimaș, prea multă minte și prea puțină iubire. Dar am obosit să mă mai agăț de ceea ce nu contează în acești puțini ani de viață pe pământ. Am obosit să mă mai lupt contra mea însumi crezând despre mine că poate nu am ajuns încă la varianta mea cea mai bună. Și dacă aș avea zeci de mii de defecte ce ar mai conta și cui oare i-ar păsa? Doar iubirii din mine însumi care nu mă lasă să mă chinui în zadar cu morile de vânt din mintea mea. Da, acolo sunt multe mori de vânt, și în mine și în tine și în noi toți. Morile suferinței care se învârt în zadar din pricina necazurilor închipuite din imaginația ta.
Pe aripile iubirii nu există suferință. Pentru că acest vânt bate continuu, uneori în rafale și în vârtejuri, alteori lin, tandru, diafan. Vrei să te opintești împotriva lui? De ce să te opintești când poți să plutești fără sforțări inutile? Adună-te în tine însuți și lasă mintea să coboare în inima ta. Deschide acel locaș pur pe care nimeni nu ți-l poate fura. Deschide inima ta și doar simte energia iubirii cum arde ca o flacără care uneori te încălzește, alteori te răcorește. Deschide chakra inimii și apoi lasă această energie să urce tot mai sus, până ce iubirea te unește fără de separare. Căci tu nu ești separat de nimeni și de nimic. Doar ai impresia asta. Reunește-te și rămâi acolo, în iubirea cea pură!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu