Scrisoarea unui bărbat conştient

Draga mea,

Aş vrea să îţi mărturisesc de la început: nu sunt perfect. Nici nu caut perfecţiunea. Nu sunt bărbatul perfect. Cum nici tu nu eşti femeia perfectă. Nu caut nici relaţia perfectă. Şi nici nu ştiu dacă mai caut ceva în afara mea însumi. Dar ştiu că încă sunt aici, printre oameni vii şi printre suflete dornice de viaţă. Văd mulţi oameni cum trec pe lângă mine, unii mă privesc direct în ochi, admir aceşti oameni. Alţii îşi pleacă privirea şi parcă s-au resemnat cu chinul vieţii lor. Dar nu pot să condamn pe nimeni, pentru că eu nu sunt perfect. Sunt om. Sunt simplu. Sunt trup, carne şi sânge, care uneori ard de dorinţă. Sunt suflet care arde şi el după cunoaştere, după adevăr, după frumosul din viaţă şi din oameni. Sunt şi minte care încearcă uneori să despoaie viaţa de incertitudini. Dar îţi mai fac o mărturisire: nu am nici un răspuns la toate frământările mele. Doar sunt  aici. Sunt viu. Sunt lângă tine.

Acum încerc să las raţiunea deoparte, dar nu e chiar uşor când toată viaţa m-am ghidat după ea. Şi asta pentru că mi-a fost frică de iubire. Nu am ştiut cum să o dărui, simplu, firesc, curat. Nu am ştiut nici să o primesc cu braţele deschise, era prea copleşitor pentru mine. Mai bine primeam o critică, o sfidare,  o batjocură sau chiar o palmă, decât să primesc iubire. Lupta mă îndârjea, mă provoca, mă întărea. Vroiam să fiu acolo, pe câmpul de luptă, să-mi dau viaţa pentru adevăr, pentru o cauză nobilă. Şi fugeam de iubire, deşi ea permanent mă urmărea. Şi când am văzut eu că nu e niciun chip de a scăpa, mi-am clădit un turn înalt cu ziduri groase, acolo m-am refugiat de frica iubirii. De ce oare am făcut asta, de ce oare mi-a fost atât de frică?

Pentru că eu, bărbatul, am fost tare laş. Imediat cum femeia se apropia din iubire, eu mă închideam din frică. Imediat cum ea se apropia şi mă îmbrăţişa cu dragoste, eu îmi scoteam ţepii mei aricioşi, mă apăram, mă protejam, mă închideam, doar ca să nu simt iubirea cum mă arde şi cum nu o pot eu controla. Pentru că eu vroiam să controlez totul, inclusiv iubirea, inclusiv viaţa. Până am realizat că frica mea mă sufocă, mă sugrumă şi mă îngroapă de viu. Atunci, te-am lăsat pe tine, femeie, să intri în viaţa mea. Tu te-ai apropiat de zidurile mele, ai stat acolo, nu ai insistat. Ai aşteptat şi ai avut mare răbdare cu un asemenea specimen. Uneori mai băteai la poarta acestui turn, uneori îţi răspundeam, dar nu pentru mult timp, căci iarăşi fugeam, iarăşi mă închideam. Eu nu vroiam iubire, ci doar egoismul şi trufia mea, pe acestea le căutam.

Ştiu draga mea, te-am dezamăgit de zeci de mii de ori. Sunt sigur că te voi mai dezamăgi încă. Dar sunt aici, lângă tine, priveşte-mă, atinge-mă, sărută-mă, sunt viu. Învăţ de la tine să fiu bărbat. Învăţ şi de la oameni să fiu om şi să ies din abstract. Învăţ şi de la viaţă, de la natură, de la flori, de la râuri, de la toate. Căci totul este iubire, nu-i aşa? Astfel încât, m-am hotărât să nu mai fug degeaba de mine însumi. Tu ai intrat, mi-ai pus inima ta la picioarele mele. Eu m-am retras puţin, dar totuşi am rămas. Cum să ating eu această inimă şi cum să o mângîi fără ca s-o rănesc? O priveam, o contemplam, dar încă nu mă apropiam. Şi am văzut eu acolo, în ea, cum pulsează iubirea. Atunci eu m-am apropiat, am învelit inima ta cu inima mea şi am purtat-o cu mine de atunci în sufletul meu.  

Însă nu vreau să te vrăjesc cu cuvintele, draga mea. Mi-ar fi atât de uşor să o fac. Vreau să ne privim şi doar să îţi vorbesc. Iar dacă vei simţi că încerc să te vrăjesc, scutură-mă şi adu-mă iarăşi cu picioarele pe pământ. Căci e atât de bine când simţi pământul sub picioarele tale. Aşa că nu mă lăsa să zbor, nu mă lăsa să mă ridic, nu mă lăsa să te privesc de sus. Hai să ne privim faţă-n faţă de la egal la egal, ce zici, nu e mai bine aşa?

Chiar dacă suntem atât de diferiţi, eu bărbat, tu femeie, asta nu înseamnă că e nevoie să ne luptăm între noi. Căci din diferenţele noastre învăţăm iubirea. Uneori ne împleticim, ne împiedicăm, cădem, reacţionăm, ne enervăm. Facem greşeli, care, totuşi, eu nu le mai pot numi greşeli. Pentru că un bărbat conştient şi o femeie trezită nu fac greşeli. Ei doar experimentează iubirea în toate formele ei, dincolo de etichete, de şabloane, de fasoane.  Aşa 

că suntem liberi dincolo de toate aceste etichete.

Suntem liberi ca spirit. Să ne lăsăm această libertate unul altuia, ce zici? Căci fără ea, doar ne vom controla unul pe altul, fără nici un sens. Nu e nevoie să fii nici posesivă, nici geloasă, nici isterică. Nu încerca să mă controlezi, căci nu vei reuşi. Cum nici eu însumi nu aş putea să te controlez cu nimic. Căci tu nu eşti nici sclavă, nici slujitoare, nici supusa mea. Tu eşti femeie, doar fi! Nu e nevoie de nimic mai mult şi nici mai puţin. Nu e nevoie să mă impresionezi cu formele tale sau cu senzualitatea ta doar ca să rămân lângă tine. Căci patima trupului urlă în bărbat până la o vreme. Apoi această patimă sălbatecă, uşor-uşor se dizolvă, nu ţine prea mult. Şi ce oare mai rămâne atunci, dacă am fost doar trupuri, doar patimă?

Nu suport nicidecum să mi se îngrădească libertatea. Sunt sigur că nici tu, ca femeie, nu suporţi să ţi se îngrădească libertatea. De aceea, nu am de gând să te domin sau să te posed. Nu putem fi geloşi pentru că iubirea, draga mea, nu e nicidecum geloasă, ci ea ne dă şi mai mult voie să fim. Între noi nu e o luptă a ego-urilor exacerbate de care pe care. Dar dacă răbufnim, atunci să nu ne dăm cu tifla-n cap de pomană că uneori suntem atât de compulsivi, fără discernământ. Eu nu îţi aparţin ţie, deci nu poţi fi geloasă pe mine. Tu nu îmi aparţii mie, deci nu pot fi gelos pe tine. Înţelegi tu, draga mea, ce spun eu aici?

Aşadar, să ne dăm voie să fim. Nu vorbesc de lucruri înalte, ci de simplitatea vieţii. Acolo încă avem multe de învăţat, de remediat, de centrat. Acolo, când ne privim dimineaţa, uneori încercănaţi de prea mult nesomn. Acolo, când copilul ne pune în situaţii dificile şi uneori nu ştim cum să le gestionăm. Acolo, când facem dragoste şi ne căutăm trupurile, în îmbrăţişare, în mângâiere, în sărut, în şoaptă. În nevoile vieţii de zi cu zi. Căci nu trăim în abstract şi nici într-o bulă idealistă fără niciun fundament. Trăim aici, pe pământ, cu trupul şi sufletul, în acelaşi timp.

Şi chiar de încă îmi mai este frică, draga mea, nu te speria. Nu am măşti şi nici etichete pe care să le schimb mereu în faţa unei alte femei pe care o întâlnesc. Nu încerc să par mai mult decât sunt, chiar dacă nu sunt încă aşa cum ai vrea tu să fiu deja. Ipocrizia mă ucide, aşa că mai bine să o ucid eu pe ea. Sinceritatea e la mare preţ şi eu chiar pun mare preţ pe ea. Sunt slab, sunt vulnerabil, sunt labil adeseori, poate mai mult decât aş vrea. Dar ştiu că tu, femeie, mă poţi ridica şi din cea mai întunecată noapte a minţii şi a sufletului. Tu ai puterea asta. Pentru că inima ta e puternică şi, înţeleg, nu vrei raţiunea, ci tot inima mea.

Nu e vorba de a ne salva unul pe altul, ci doar de a ne susţine, de a ne întări, de a ne îndemna să ajungem la cea mai bună variantă a noastră. Şi să ne respectăm în diferenţele şi alegerile noastre. Altfel, fără respect, iubirea se tulbură, se ofileşte. Şi ea are nevoie de multă atenţie, compasiune, susţinere, din partea noastră. Ca bărbat, eu nu am nicio altă datorie decât să fiu conştient, cât mai conştient. Şi toate celelalte mi se vor adăuga mie. Ca femeie trezită, nu ai nevoie de nimic altceva decât doar să te trezeşti la viaţă, mai mult şi mai mult. Şi toate celelalte ţi se vor adăuga ţie.      

Iar dacă viaţa va fi brutală cu noi şi ne va dăltui ea în formele de care avem atâta nevoie, atunci ne vom interpune unul în faţa celuilalt, ca durerea resimţită de loviturile acestei dălţi să fie înjumătăţită. Căci ne sculptăm unul pe altul, odată cu viaţa. Şi ne căutăm forma noastră cea mai reprezentativă şi care ar putea grăi pentru noi dincolo de cuvinte.

Nu suntem aici, împreună, întâmplător, draga mea. Există un rost în toate acestea. Există un sens şi o menire. Dar rostul, sensul şi menirea, se reduc cu toate într-un singur punct, acela de a învăţa să manifestăm iubirea!

Cu drag,

Un bărbat conştient.