Îmi plac oamenii simpli şi care nu au nimic de ascuns atunci când îi întâlnesc. Îmi plac oamenii naturali care nu se fandosesc cu tot felul de bizblitsuri absolut inutile. Îmi plac oamenii care au puterea să îşi recunoască vulnerabilitatea, slăbiciunea, frica, îngrijorarea, frustrarea, fragilitatea, conflictele interioare cu care se confruntă. Îmi plac oamenii de la ţară care se precipită care încotro şi nu stau o clipă. Îmi place simplitatea lor şi felul lor de a fi uneori brutal de sincer. Îmi plac copiii care râd în hohote chiar şi dacă toată planeta s-ar scufunda în neant. Ei nu râd şi nu se bucură cum o facem noi, oamenii mari, mai mult de complezenţă ca nu cumva să deranjăm pe careva. Râsul copiilor nu e unul lumesc şi fals, ci unul autentic care vine din prea plinul inimii lor. Acolo e divinitatea în forma ei cea mai pură. Oamenii mari îşi cenzurează trăirile, îşi cenzurează opiniile, îşi cenzurează felul lor unic de a fi, îşi cenzurează până şi propriul lor zâmbet!. Ce rateu îngrozitor şi câtă chinuială zadarnică!
Mi-e dor de oamenii care ştiu să iubească şi nu se feresc să o mărturisească. Chiar dacă vor fi răniţi, chiar dacă vor suferi în tăcere această iubire tainică a lor! O vor mărturisi chiar cu preţul umilinţii lor. Chiar cu preţul batjocoririi venite din partea unuia sau altuia care nu pot pricepe această iubire. Chiar cu preţul de a rămâne singuri în urma mărturisirii iubirii lor. Dar ce mai contează această singurătate, căci a-ţi ascunde iubirea e ca şi cum te-ai sufoca într-o sinucidere lentă. A-ţi reprima iubirea e ca şi cum te-ai reprima pe tine însuţi, căci tu, omule, chiar de eşti prea mândru şi orgolios ca să o crezi, eşti tot numai iubire!
Îmi plac femeile care îşi dezvăluie această iubire şi nu le e teamă să o mărturisească. Unele ca acestea şi-au înţeles pe deplin menirea lor pe pământ. Îmi plac şi bărbaţii care pot spune un simplu „te iubesc” fără ca să le tremure fundul în pantaloni de frica unei respingeri. Dar ce mai contează această respingere, căci un bărbat care iubeşte şi nu mărturiseşte e mai fricos decât un iepure care fuge la cel mai mic zgomot. Însă un bărbat care iubeşte, nu va suporta să ţină în el acest sentiment, ci îşi va da pe faţă mărturisirea lui. Pentru că ştie de-abia atunci că nu mai are absolut nimic de pierdut, de-abia atunci când simte că orice reprimare îi face mult mai rău decât orice expunere a simplului fapt de “a fi”!
Mi-e dor de oamenii care nu îşi schimbă faţa şi măştile atunci când mă întâlnesc. Şi nu încearcă să îmi arate cât sunt ei de deştepţi, de cunoscători, de altruişti, de spirituali. Dar nu am nevoie de asta oameni buni, prieteni reali sau virtuali! Nu am nevoie de masca ta ca să mă impresionezi cu nimic. Mai bine arată-mi unicitatea ta, arată-mi originalitatea ta, arată-mi sensibilitatea ta! Pentru ce le ascunzi pe acestea şi îmi arăţi mereu doar cine nu eşti? Ce pot face cu o mască decât să o azvârl cu toată puterea în foc? Să ardă în veci şi pururea, pentru că nu am venit aici să ne tot deghizăm la carnavalul deşertăciunilor! Mai bine arată-mi sufletul tău sincer şi curat şi astfel îţi voi arăta şi eu sufletul meu sincer şi curat. Primeşte-mă fără gânduri ascunse în intimitatea ta şi astfel voi şedea alături de tine şi vom cina şi ne vom bucura împreună!
Mi-e dor de oamenii care îmi spun în faţă ceea ce gândesc despre mine. Care nu mă menajează, chiar dacă e foarte dureros ce îmi va fi dat să aud. Dar dacă nu îmi spui adevărul din tine, la ce bun să îmi dai linguşirea ta? Ce să fac cu ea şi cum să mă folosesc de aceasta? Doar spune ceea ce simţi şi astfel te voi crede pe cuvânt, chiar dacă mă va durea. Dar ce mai contează încă o rană în plus, atâta timp cât mesajul tău e doar spre binele meu? Rana se va închide la un moment dat, căci nimic nu durează veşnic aici. Dar cât folos poate aduce sinceritatea, nu-i așa? Efectul nu se vede, dar el se simte cu adevărat când vine de la un om căruia îi pasă de tine. Dar şi sinceritatea e şi ea cu două tăişuri, căci unora le poţi spune în faţă tot ceea ce crezi despre ei la modul cel mai direct, altora însă, mult prea sensibili, e de ajuns o privire sinceră cu care să-i mângâi, decât cuvinte grele pe care nu le-ar putea suporta şi astfel s-ar închide definitiv în faţa ta.
Mi-e dor de oamenii curaţi la suflet, cărora nu le simţi duplicitatea. Care intră în realitatea mea, iar după ce pleacă, lasă în urma lor o amintire frumoasă şi un parfum pe care nu îl mai poţi uita. Dar sunt şi unii care lasă o amintire toxică şi un parfum insuportabil pe care nu mai vrei să-l simţi în jurul tău. Iar oricât ai lăsa de la tine, n-ai încotro decât să-ţi întorci faţa şi să-ţi vezi de drumul tău. Căci unde respect nu e, nimic nu e!
Să priveşti în sufletul unui om, dincolo de aparenţe, dincolo de temperament, dincolo de agitaţia sau calmul lui! Oamenii care apreciază viaţa, se apreciază şi pe ei înşişi, te apreciază şi pe tine însuţi! Dar cei care s-au lăsat înfrânţi de viaţă, pe unii ca aceştia cu mare greutate îi mai poţi urni către bucurie, căci panica şi frica s-au instaurat ca nişte molii în sufletele lor. Dar niciodată nu e prea târziu să te regăseşti iarăşi şi să te bucuri din nou de acest dar, care se numeşte “viaţă”! Nu, nu, nu...niciodată nu e prea târziu!
Mi-e dor de oamenii care, odată cu trecerea anilor, își dau seama cum lucrează universul cu ei, unu la unu. Cum vin oameni spre ei care le arată ce au de vindecat în ei înșiși, doar-doar vor debloca iubirea înăbușită pe care nu știu încă nici să o dăruiască, dar nici să o primească. Da, oamenii fug de iubire, nu o suportă pentru că îi arde, îi copleșește, îi debusolează. Și nu știu cum să gestioneze acest sentiment. Mai ales bărbații fac asta, nu-i așa? Mai bine să fugă decât să iubească. Mai bine să fie lași decât să se surprindă că chiar simt ceva. Bărbații au devenit adevărați maeștri în a găsi subterfugii unde se refugiază ca disperații de frica iubirii. Ce vremuri trăim...
Mi-e dor de oamenii care în ciuda vicisitudinilor vieţii, nu şi-au pierdut frumuseţea interioară şi nu s-au abătut de la drumul lor. Au ales să rămână ei înşişi, chiar dacă asta i-a costat într-un fel sau altul. Dar au rămas pururea credincioşi şi fideli fiinţei lor. Şi chiar dacă toţi din jur i-au părăsit, ei au rămas la fel. Şi chiar dacă toată lumea şi-a întors faţa de la ei, aceştia au rămas la fel. Adică loiali fiinţei lor. Ce e oare mai presus de această loialitate? Nimic, pentru că a-ţi fi loial ţie însuţi, înseamnă o declaraţie de dragoste către fiinţa ta. Te-ai îndrăgostit oare de aceasta, sau încă o mai ai de curtat? Te-ai îndrăgostit oare de tine, sau încă mai ai de cucerit redute care nu vor să fie cucerite? Te iubeşti cu adevărat şi poţi mărturisi asta ochi în ochi şi faţă către faţă?
Mi-e dor de oamenii care se iubesc cu adevărat pe ei înşişi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu