Da, viaţa e chiar brutal
de pe bune. Ştii tu, viaţa asta în care trăieşti acum. Nu cea de dinainte dacă
o fi fost şi nici cea următoare dacă va mai urma. Dar dacă vrei să ţeşi la
nesfârşit presupuneri despre karmă şi reîncarnare, eşti liber să o faci, nu te
opreşte nimeni. Presupunerile şi speculaţiile, chiar sunt la modă acum în
spiritualitate: extratereştrii, reptilieni, portaluri, tuneluri nevăzute şi
dimensiuni înalte şi eterice, cât mai sus, cât mai diafan. Interesant,
fascinant chiar. Merită cunoscute şi toate astea. Însă eu îţi vorbesc acum de
viaţa asta a ta, de faptul că eşti aici şi acum, pe pământ, între oameni, chiar
pe bune. Asta nu e o speculaţie, nu e o presupunere.
Eu am impresia că cu
fiecare zi care trece mă deprogramez. Nu învăţ nimic nou, doar mă deprogramez.
De cine mă deprogramez? De prostie, desigur. De ce o fac? Pentru că simt că
aceste programe nu-mi aparţin şi nu mă fac să mă simt bine când le surprind
activate în mine. Şi sunt acolo, cu
duiumul, că religia şi societatea, părinţii şi bunicii, educatorii şi
profesorii, au avut multă grijă de mine. M-au programat şi m-au condiţionat de
numa-numa. M-au luat şi m-au aruncat în cristelniţa lacrimilor şi m-au făcut
creştin ortodox, nevoie mare! Super religie, cea mai „adevărată” dintre toate, singura „mântuitoare”
dintre toate! Mi-au dat de treabă, ce mai, ca să am mai multă ocupaţie acum la
vârsta asta când realizez prostia în toată splendoarea. În loc să fiu creativ,
am de făcut deprogramări şi e nevoie să lucrez cu mine. Ce paradox, ajungi aici, te întrupezi,
porneşti în viaţă, te programezi în fel şi chip cu frica mereu atârnând de gât,
ca după un timp, când faci ochi şi devii cât de cât conştient, să începi lucrul
cu tine însuţi! Un paradox mai mare, nici că se putea!
Dar e de bine oricum, nu
îmi pare rău, nu regret nimic. Măcar şi în ortodoxie cât am stat, am fost
autentic, nu m-am dezis. Ce mai, cuminţenia pământului în toată splendoarea! De
parcă mă şi vedeam pus pe soclu atârnând cu faţa tristă la gazeta de perete şi
oamenii stând gură-cască, dându-şi ochii peste cap şi tot repetând în neştire „vai
ce băiat bun”! Da sigur, bun-bun, dar prost grămadă. Adică, necâştigător! Dar aşa a fost să fie,
dacă nu ar fi fost, probabil că nu s-ar fi povestit pe aici. Aşa că e de bine
oricum, oamenii acum au nevoie de shortcut-uri, adică de scurtături. Asta ca să
ajungă mai repede şi mai accelerat la ei înşişi şi să nu mai piardă atâta
timpul cu metanii, închinăciuni, moaşte, icoane plângăcioase şi „doamne
miluieşte”. Şi poate eu, indirect, le dau această scurtătură, habar n-am. Eu am
trecut pe bune pe acolo şi ştiu cum e. Şi asta nu m-a făcut absolut deloc mai
conştient, ci din contră, mai fricos, mai temător, mai defensiv, mai smerit cu
trupul dar mult mai mândru cu cugetul, mai necreativ, căutând suferinţa peste
tot şi în toate. Dar eu nu sunt un reper pentru nimeni, aşa că dacă tu simţi
nevoia, mergi în continuare la biserică. Nu ai nevoie de nimic altceva decât să
îţi pui o simplă întrebare când ajungi acolo şi anume: De ce am eu nevoie de
acesta, la ce mă ajută, cu ce mă sporeşte?
Pentru că viaţa e pe
bune, nu-i aşa? Decât stând fricos într-un colţ de frică să nu greşeşti, mai
bine ieşi în faţă, expune-te, pune mâna, atinge, simte viaţa la propriu, nu la
figurat! Crezi că interesează pe careva ce băiat cuminte ai fost tu în viaţa
asta, ce mare fidel, ce mare credincios, ce mare altruist? Asta nu interesează
nici acum, cât încă mai sufli suflare de viaţă, nici după plecarea ta când te
vei trezi pe undeva în astral şi îţi vei da seama că toate reprimările tale nu
au contribuit cu absolut nimic în evoluţia sufletului tău. Nu interesează pe
nimeni cuminţenia ta. Nici măcar pe dumnezeul proiectat de mintea ta, pe care-l
vezi cu sabia între dinţi, aşteptându-te la cotitură, să ţi-o tragă exact
atunci când nu te mai aştepţi!
Da, chiar aşa se
întâmplă cu mulţi acum. Vezi că se dau cocoşi, spirituali şi liberi nevoie
mare, împrăştie citate despre sinele divin, despre chanelling-uri, despre
conştiinţă şi energie, dar asta doar cât timp viaţa lor este super roz. Dar
când se surprind că viaţa îi buşeşte la
propriu, că a dat o boală peste ei, i-a părăsit consoarta sau partenerul,
că buzunarele au rămas cam goale între timp, că s-au dus case, maşini şi ce mai aveau ei
pe acolo, iaca atunci parcă uită subit de spiritualitatea diafană, subţire, şi
de toată libertatea cu care cochetau şi se împăunau. Uită de toate acestea şi
aleargă atunci disperaţi tot la doamne-doamne sau la măicuţa. Ar face orice
compromis atunci doar să îşi recapete din nou statutul, imaginea, puterea, sănătatea. Ce
să-i faci, dacă nu au trecut niciodată pe acolo pe bune, încă nu îşi dau seama
că treaba asta cu dumnezeul milei, e doar o altă iluzie, un alt surogat, o altă
amăgire.
Pentru că fraţilor, viaţa e pe
bune! Vorbesc de viaţa asta, unde facem eforturi să trăim, să muncim,
să câştigăm bani, se ne însănătoşim, să ne căutăm rostul şi menirea. Da, e
frumos să vorbeşti despre lumină şi bucurie, dar ce te faci când pici şi în
stări mai puţin plăcute, pe acelea cum le gestionezi, tot alergând cu ochii
larg închişi la doamne-doamne? E frumos să spui că banii nu contează atâta timp
cât îi ai, dar ce te faci când scrie faliment pe fruntea ta, tot la biserică
vei alerga cu lumânări şi acatiste? E fascinant să te amăgeşti că faci tu nunta
spirituală cu sinele divin, dar e mult mai personal şi mai real să faci dragoste
cu o femeie pe bune! Are sens?
Vorbesc de viaţa asta
reală, unde există atingere, unde există emoţie, unde există pasiune reală şi
stări reale. Nu cea de aici din online, unde îţi frecţionezi imaginaţia de
dimineaţa până seara, te amăgeşti că te îndrăgosteşti de unul sau de altul,
vrei neapărat să visezi în imaginaţia ta ceea ce cu partenerul de acasă
nicidecum nu poţi, şi iaca te surprinzi că mai mult trăieşti în vis decât pe
bune. Îţi place visul şi împleteşti acolo scenarii cu nemiluita, căci
imaginaţia nu are limite. E liber la vis şi este chiar moka. Te îndrăgosteşti
de o nălucă virtuală şi îţi imaginezi cum ar fi dacă. Pentru că tu nu ai încă
viaţă la propriu, ci doar la figurat. Stai şi ţeşi, stai şi împleteşti la
năluca ta. Şi-ţi place starea asta care te amorţeşte, care te fascinează şi te
vrăjeşte. Dar, de fapt, doar pierzi timpul, te chinui, te frămânţi, suferi ca
prostul sau ca proasta după năluca ta. Pentru că, de fapt, mintea e total
decentrată şi de aceea imaginaţia o ia razna pe câmpiile elizee tot mereu.
Dar oamenii cât trăiesc,
tot învaţă. Învaţă cel mai mult din propria prostie. Eu învăţ şi din prostia
mea, dar învăţ foarte mult şi din prostia altora. Ce deştept sunt, nu-i aşa,
paradoxal de deştept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu