Pământul e tocmai şcoala sufletului. Lumea e chiar mulţimea de suflete ce a venit pe aici să mai înveţe câte ceva. Oamenii la rândul lor, bărbaţi şi femei în toată splendoarea, relaţionează, se prind emoţional unul de altul, se domină unul pe altul, se subjugă, se înlănţuie, se urmăresc şi se tot războiesc, fiecare sporind în abilitatea de a-l controla pe celălalt chiar prin punctele lui mai sensibile. Bărbaţii şi femeile se controlează unul pe altul şi scrâşnesc din dinţii furioşi ai egocentrismului, atunci când partenerul lor de viaţă le lezează cumva, mai mult sau mai puţin, liberatea sau libertinajul.
Femeile şi-o iau cel mai des, de la însăşi relaţia în care se află. Ele acolo investesc totul, în relaţie. Energie, patimă, control, posesivitate, manipulare, scenarii care mai de care mai supra-realiste care se desfăşoară de cele mai multe ori doar în mintea lor. Gelozia şi posesivitatea le sugrumă şi aşează peste fiinţa lor un fel de mantie a nefericirii cu care le place la nebunie să se identifice. Dacă nu suferă, iarăşi parcă nu se simt bine. Puţin masochism spiritual nu strică, aşa că trebuie să fie ceva de care să se agaţe pentru ca gelozia lor să rămână veşnic vie în sufletul lor. O vorbă poate, un cuvânt, un zâmbet, o atenţie puţin mai intensă şi gata, gelozia începe să îşi ceară drepturile, să creeze scenarii şi labirinturi mentale!
Bărbaţii în schimb, cel mai des, îşi iau porţia de lecţii predate, în domeniul în care lucrează sau în jurul afacerii de care se ocupă. Adică punctul lor mai sensibil e legat de puterea socială. Nu le place să eşueze, nu le place să fie întrecuţi de unul sau de altul, nu suportă combaterea, nu pot accepta decât cu mare greutate sfaturi, nu suportă nicidecum umilinţa. Şi chiar dacă prostia lor e dată pe faţă adeseori în faţa lumii, de-a lungul timpului învaţă ca nişte adevăraţi profesionişti să tergiverseze lucrurile în favoarea lor. Ei ştiu că ceva scârţâie adeseori în realitatea lor, dar le place să se lase amăgiţi de aceste păcăleli, cine ştie, poate totuşi nu se va prinde nimeni de duplicitatea lor. Masculul se înfoaie când cineva pune degetul pe rana sa, nu suportă să se arate vulnerabil, dar nici nu vrea să primească tratament pentru bolile sale lăuntrice.
Mereu se întâmplă la fel pe pământ. Bărbaţii şi femeile se întrupează şi relaţionează. Ei se îndrăgostesc, fac dragoste, se doresc unul pe altul, se descoperă împreună, se apropie sau se despart, construiesc sau dezbină. Nimic nou sub soare. Aceleaşi lecţii de învăţat, aceeaşi fugă în faţa realităţii de nesuportat. Aceleaşi războaie casnice ascunse de ochii lumii, aceiaşi parteneri geloşi sau duplicitari. Universuri paralele care se ţin de mână, plimbându-se prin hăţişurile nesfârşite ale egocentrismului uman. El e încă la putere pe aici. Nu poţi renunţa la el, aşa cu una cu două, sau cu zeci de mii de parteneri sau partenere. Mereu un altul, sau o alta, dar parcă mereu aceaşi persoană revine pe care o tot cauţi şi care să nu cumva să îndrăznească să te scoată pe tine din zona ta de confort, ci doar să îţi întreţină iluzia că există cineva undeva, căruia chiar îi pasă de tine.
Ce paradox! Să ajungi de dinaintea întrupării la un consesns cu un alt suflet pentru ceea ce vei experimenta împreună cu el pe pământ, după care să te dezici de această înţelegere, pentru că nu îţi prea convin lecţiile ce ţi se tot predau de la partenerul tău. Sau poate că lui nu-i mai convine felul cum tu îi predai lecţiile de care el însuşi are nevoie. Şi atunci, iarăşi fugim, iarăşi suferim, iarăşi ne ascundem şi ne lingem rănile singurătăţii noastre, şezând iarăşi pe oliţa milei de sine şi a senzaţiei cumplite de „nimeni nu mă iubeşte”!
Da, sigur, nimeni nu mă iubeşte, mai ales atunci când eu încep să mă consider cineva, un mare „evoluat”, un mare „maestru”, un mare „spiritual”. Eu încep să mă consider cineva, dar îi desconsider pe toţi ceilalţi care vor să mă iubească nu într-un sens mistic, ci chiar într-un sens pur uman. Căci între timp, eu nu mai sunt om, ci am ajuns deja în dimensiunile superioare ale conştiinţei, acolo unde curge doar lapte şi miere spirituală, unde bărbaţii şi femeile nu mai au dorinţe, nu se mai ating, ci doar se contemplă! Ce paradis şi ce binecuvântare!
Da sigur, nimeni nu mă mai iubeşte, atunci când eu îmi caut ca partener de viaţă pe cineva care să îmi mângâie doar ego-ul meu nemărginit, şi nicidecum să sporesc cu sufletul lângă un partener ce are tupeul să mă zgâlţâie şi să mă scoată din amorţeala şi prosteala mea. Unul ca acesta ar putea fi numit drept maestru-partener de viaţă, nu unul care mă lasă în „dolce far niente”. Atunci da, se merită să tot înveţi lecţii şi să fii tot mai atent la ceea ce ţi se predă. Uneori femeia zgâlţâie, bărbatul se lasă zgâlţâit. Alteori bărbatul buşeşte, iar femeia se lasă buşită, metaforic vorbind. Mângăierile pe burtică nu prea folosesc la nimic, ele duc tot la depresii, goliciune şi prostituţie spirituală. Ne amăgim că trăim împreună, dar de fapt, nu e o relaţie constructivă, ci una sinucigaşă, mai ales atunci când nici unul din parteneri nu îşi asumă rolul său autentic de bărbat sau femeie. Şi atunci şi relaţia în sine nu e autentică, ci doar un surogat clădit pe un munte de frustrări, suspiciuni şi nemulţumiri.
Femeia e încă dominată de gelozie şi nu degeaba a venit într-un trup de femeie. Atâta timp cât nu îşi va transcende gelozia şi posesivitatea, va suferi încontinuu ca o adevărată martiră pe altarul iubirii pasionale. Se poate depăşi acest fel de gelozie ca femeie? Habar n-am. Am întâlnit şi femei care nu ar recunoaşte că sunt geloase, nici să le picuri cu trandafiri înmiresmaţi. Dar de cele mai multe ori, gelozia le sabotează aproape permanent în mintea lor. Nu o recunosc pe faţă, dar o simt în toate celulele fiinţei lor. Însă o femeie deşteaptă, nu poate accepta chinul prostesc al geloziei. Căci gelozia, nu e un firesc, ci doar o alegere prostească generată tot de frică.
Iar bărbatul, el e încă dominat de frica de a-şi recunoaşte pe deplin puterea din el. Ştie de ce e în stare dar încă fuge, încă aruncă responsabilitatea pe aiurea, încă mai caută vinovaţi. Şi nu degeaba a venit şi el în acest trup de bărbat. Aceasta e marea lui provocare, să îşi depăşească indolenţa, lenea, ignoranţa, patimile carnale, agresivitatea. Să îşi transforme laşitatea din el ca un adevărat alchimist. Dacă transformă toate aceste energii distructive în favoarea sa, iese un adevărat diamant pur din sufletul lui!
Nu degeaba suntem împreună cu un anume partener de viaţă. Amnezia întrupării ne joacă feste şi uităm rapid menirea noastră aici, încă de când aterizăm în peisajul lumesc. Însă sufletul ştie el ce ştie, de tot ne îndeamnă să nu fugim, să nu renunţăm, să nu abdicăm dintr-o relaţie, deşi poate nu-i putem întrezări rostul dincolo de simţuri. Şi iarăşi, nu degeaba suntem chiar singuri la un moment dat, deşi tare mult ne mai dorim un partener lângă noi. Dar singurătatea are rostul ei şi chiar şi ea, poate fi un mare dar. Şi singurătatea poate fi un maestru care îţi predă lecţii de viaţă zilnic.
Doar să le observi, doar să le înţelegi, căci nimeni nu va veni pe norii cerului să îţi toarne ţie forţat prin creştet, deşteptăciune şi înţelepciune cu linguriţa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu