E acea tânjire. Cu toții o simțim. Uneori mai acut, alteori mai puțin. Dar în sinea noastră, există un mare dor către acest ceva numit libertate. Am vrea să zburăm dacă am avea aripi. Am dori să străpungem cerul cu zborul nostru, cât mai sus, cât mai înalt, cât mai departe. Să lăsăm în urmă pământul, trupul, lumea și toate cele ale ei. Nu ne regăsim în nimic din cele lumești, pentru că sufletul nostru, în esența lui, nu este lumesc, nu e de aici.
Libertatea spirituală e ceea ce se întrevede acum mai mult ca niciodată. Pare că nimic nu te face fericit aici pe pământ, decât doar libertatea pură. Fără ea, restul sunt doar frânturi, amăgiri de fericire, care vin pentru o clipă și dispar imediat la prima adiere. Ne căutăm fericirea în tot felul de surogate și în toate nimicurile posibile și imposibile.
Ne căutăm fericirea într-o relație și vrem neapărat să existe acel unul sau una în viața noastră pe care să îl punem pe soclu și să îl idolatrizăm. Și reducem totul la o persoană. Și începem să credem că fericirea noastră stă într-un bărbat sau într-o femeie. Ne căsătorim, facem promisiuni de fidelitate, jurăminte de iubire necondiționată pentru toată viața. Dar asta la momentul acum, nu mai înseamnă nicidecum iubire necondiționată, ci chiar nebunie necondiționată. Ne căsătorim și ne legăm cu lanțuri unul de altul. Ne manipulăm și ne controlăm reciproc. Ne furăm energia unul altuia și căutăm frângerea celuilalt și dominarea lui. Ne suspectăm, ne isterizăm, scrâșnim din dinți când celălalt nu îndeplinește condițiile impuse de căsătoria noastră. Oameni care se controlează cu telefonul permanent deschis atunci când nu sunt lângă partenerul sau partenera lor. Uneori se mai și ating, căci nu-i așa, oamenii căsătoriți se presupune că ar trebui să facă dragoste, nu sex. Dar atingerea devine un fel de viol și relația un fel de prostituție legalizată. Doi oameni care se războiesc și se controlează reciproc toată ziua, se regăsesc seara în așternutul nebuniei necondiționate și acolo „se iubesc” de nu mai pot.
Ne căutăm feiricirea într-un job care nu ne provoacă absolut deloc. Dar mergem acolo, pentru că, orice ar fi, „trebuie” să supraviețuim cumva. Așteptăm să treacă timpul cât mai repede, dacă s-ar putea să treacă imediat, într-o secundă, am simți că plutim. Doar să ajungem, să semnăm condica și imediat să plecăm. Și acele ore petrecute acolo sunt multe. Uneori chiar toată ziua suntem prinși acolo, în nefericirea noastră. Pentru că omul necreativ nu e fericit, devine un ramolit psihic care tot fuge de el însuși și de libertatea spirituală care tot strigă din interiorul lui.
Ne căutăm fericirea privind la un ecran și ce se mai întâmplă în lumea asta mare. Ce atentate au mai fost, ce cutremure, ce dezastre, ce divorțuri, ce scandaluri. Ne hrănim cu negativitate, așa am fost învățați, și noi chiar am crezut că altfel nu se poate trăi. Decât numai cu ochii într-un ecran, martori la viața altora, dar parcă niciodată martori direcți ai vieții noastre. Și nu numai că privim, dar chiar reacționăm. Ne impacientăm, ne precipităm auzind știrile apocaliptice care se vor abate asupra noastră și ne vor rade cu totul. Dacă e ceva de bine, de frumos, acel ceva nu ne atrage, nu are impactul unor dezastre care urmează să vină. Și căutăm senzaționalul prin toate cotloanele. Minuni, reptilieni, extratereștrii, oare nu mai aterizează odată pe aici să ne vindece de atâta prostie?
Ne căutăm fericirea în dumnezeul imaginar din mintea noastră. Ne agățăm de acesta ca de o entitate care dacă tot ne-a creat, are și dreptul divin asupra noastră de a ne manipula după bunul său plac. Îl căutăm pe acest dumnezeu peste tot, mergem la biserică, ne prosternăm, dăm acatiste și lumânărele pentru fericirea noastră. Doar-doar, viața noastră se va schimba subit și minunile se vor revărsa asupra noastră. Și vom fi noi în relația perfectă, unde e numai iubire, lapte și miere. Vom ajunge la sănătatea perfectă unde nu mai e nici întristare, nici durere, nici suspin. Și bineînțeles, vom pune mâna pe mulți bani, așa fără muncă și fără efort. Da, dumnezeul minunilor e în imaginația noastră, veșnic viu, veșnic prezent. El e acolo și noi ne agățăm cu disperare de sutana lui.
Da, oamenii și agațamentele lor. Se sufocă cu bună știință, se complac în negativitate și în văicăreală non-stop, și apoi se întreabă cum de se simt atât de rău, ei care sunt niște oameni deosebiți care nu au făcut rău la nimeni niciodată în viața lor. Dar au uitat de răul care și-l fac împotriva lor înșiși. Au uitat de acesta pentru că au ținut prea mult de imaginea lor și de gura lumii. Iar lumea îi va păstra în memorie ca niște oameni buni, altruiști, săritori, nu-i așa? Salvatorii de serviciu ai umanității. Ei salvează lumea de la înec, dar numai pe ei înșiși nu se mai salvează. Nu au timp de ei înșiși, au mereu timp de alții. Doctore vindecă-te pe tine însuți, mai înainte de a vindeca umanitatea de boala ei!
Libertatea spirituală e paradigma care se înfiripă acum în conștiința noastră. Pentru că și spiritele noastre probabil că s-au săturat de atâta condiționare și îngrădire fără niciun sens. Nu mai stau în picioare toate aceste programe ale absurdului care ne fac atât de nefericiți, de inerți, de defensivi, de posesivi, de geloși, de fricoși. Spiritul nu se poate recunoaște în toate acestea stări contradictorii, pentru că el e libertate, creativitate, deschidere, lumină!
Și da, eu simt că mulți din noi suntem pregătiți pentru acest val al libertății în conștiință. Nu e doar metaforă, devine adevăr cu fiecare zi care trece. Toate programele moralității de fațadă se dizolvă și nu mai au nicio putere acum. Se înfiripă altceva, ceva mult mai armonios și mai luminos. Fără impuneri, fără jurăminte false, fără condiționări, fără încrâncenare, fără gânduri ascunse. Mulți simt asta, dar nu toți, pentru că virusarea care ne-a defazat atât demult de libertatea noastră și-a pus amprenta adânc, foarte adânc pe sufletele noastre. Nu e patetism, doar constatare a ceea ce a devenit omul între timp și cum i-a frânt spiritul libertății, societatea, religia și celelalte programe implementate în subconștient.
Libertatea spirituală e cea după care tânjim cu toții, chit că ne dăm seama de asta sau nu. Încă nu am ajuns să punem mâna pe ea, decât poate într-o mică măsură. Dar contribuim cu toții la asta, vrând nevrând, mai mult sau mai puțin. Ceva ne îndeamnă să înaintăm spre libertatea noastră. Să ne-o redobândim, să ne-o revendicăm și să ne-o asumăm așadar, căci ea aparține tuturor spiritelor libere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu