Să încerci să răspunzi la întrebarea asta, e ca şi cum ai încerca
să cobori cerul pe pământ şi să-i numeri stelele. Adică să aduci nemărginirea
în concret şi s-o închizi între două limite, ceea ce e imposibil. Dar să îţi dai cu
presupusul, se poate. Bărbaţii îşi dau cu părerea despre femei, dar părerea lor
e una subiectivă, aşa că nu puneţi mare preţ pe părerea lor. Dacă femeile ar
şti ce vor, nu ar mai fi femei, ci probabil extra-terestre care s-ar simţi de
minune undeva pe Venus, în timp ce bărbaţii ar rămâne să îşi lingă în
continuare rănile undeva pe Marte. Unul pe Venus, celălalt pe Marte, atunci
probabil ar fi raiul pe un pământ ușurat de tot felul de orgolii generatoare de
veşnicele războaie între cele două sexe. Dar pentru că utopia, bat-o vina, ne
ocupă tot timpul, să revenim cu capul din alte planete, înapoi pe pământ.
În acel articol scris
de Tudor Chirilă, el afirma că femeile au nevoie doar de trei lucruri de la un
bărbat: protecţie, tandreţe şi de organul cu
pricina. Nu, nu e vorba de creier. Cum majoritatea bărbaţilor îşi au mintea mai
jos de ombilic, ar fi o blasfemie să facem distincţie între organul generator
de procreere şi cel generator de gânduri. Pentru mulţi dintre ei, de fapt e
unul şi acelaşi. Dar fiecare gândeşte cu ce l-a înzestrat mama natură, ce poţi
cere de la cineva, când nici măcar pentru el însuşi nu are ce-şi da?
Dar să concretizezi
nevoile femeilor doar în aceste trei laturi, ar fi prea insipid. Pentru că
femeile deştepte se vor plictisi rapid într-o relaţie în care se vor învârti
într-un cerc îngust şi strâmt a cărui puncte limită sunt protecţia, tandreţea
şi sexul. Pentru cele deştepte, e mult prea puţin. Pentru cele proaste, încă e mult
prea mult.
Vă mai amintiţi voi
femeilor, cum era bărbatul de lângă voi odinioară? Când îndrăgosteala dădea în
clocot şi el vă punea ca pe un soclu de unde vă privea ca pe o muză? Cum era
atunci şi cum este el acum? Se mai uită el oare la fel la voi după ani şi ani
sau a devenit totul doar amintire? Dacă „săptămâna chioară” ar fi durat toată
viaţa oare cum ar fi fost? Câtă energie, câtă patimă, câtă pasiune se declanşau
atunci? Câtă se mai declanşează acum? Ce a putut opri această emulaţie de
sentimente: grija vieţii, căderea în desuetudine a relaţiei, lipsa interesului, blazarea?
La unii bărbaţi, între
atitudinea pe care o aveau la începutul relaţiei şi cea pe care o manifestă acum,
e o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi-au pierdut interesul, soclul s-a
dărâmat, iar muza lor a căzut în banalitate. Iar de acolo, ei nu mai doresc să
o ridice, căci odată văzuţi cu sacii în căruţă, adică cu patalamaua civilă la
mână, ochii încep să caute un alt vânat mai proaspăt, a cărui sânge fierbinte
să îi facă cumva să se simtă iarăşi marii vânători de odinioară. Ce-i drept, nu
au prea mult de căutat. Femei disponibile, singure, părăsite şi vulnerabile se
află pe toate drumurile reale ori virtuale. Şi ei, marii cuceritori, se simt
nemaipomenit când dau de femei care încep să li se plângă şi care au mare
nevoie de consolare. Multe dintre ele, pe asta mizează, pe prostia şi
slăbiciunea bărbatului măgulit, care nu ar putea spune „nu” în faţa unei vrăji
ce îi pune simţurile în mişcare, iar apoi îi fură într-o clipă şi minţile. Însă
plăcerea-i trecătoare, vraja va trece şi ea la un moment dat. Ce rămâne atunci
după faptul consumat? Dezamăgiri, lacrimi, depresii, frustrare, nervi şi o
inimă frântă de tristeţe. Sau poate că a fost doar un schimb energetic, doar
suntem atât de „spirituali” încât orice experienţă e binevenită!
Dar e frumos oricum.
Uneori oamenii se mai şi îndrăgostesc, face parte din farmecul vieţii şi din
„zadarnicile chinuri ale dragostei”, vorba lui Shakespeare, ştia el ce ştia.
Suntem carne şi sânge până la urmă, nu nişte maşinării goale de simţire. Şi nu
poţi controla asta. Dacă simţi ceva, simţi şi gata, adica te-ai ars deja!
Pe cât e bărbatul de
plat şi de uşor de citit, pe atât e femeia de complicată în interiorul minţii
ei. Am întâlnit femei care nu au citit o carte în toată viaţa lor, dar care te
citesc dintr-o simplă scanare şi-şi dau seama imediat câte parale faci tu ca
bărbat. Pentru un bărbat să facă asta e mult mai greu, dacă nu chiar imposibil,
el mai întâi filozofează, adică debitează vrute şi nevrute, trage de timp, în
timp ce femeia realizează dintr-o privire cum stau lucrurile. Punct ochit,
punct lovit! Probabil din această cauză femei filozoafe nu există, căci ele nu au timp de pierdut,
nu-i aşa?
Dar deşi femeia e
campioană în arta disimulării, nu înţelege cum de bărbatul de lângă ea, la un
moment dat, se duce să-şi facă de cap prin aşternuturi străine. Doar i-a oferit
ea totul şi totuşi el se duce la alta. L-a sufocat cu iubirea ei şi el a
trădat-o. L-a cocoloşit cât se putea mai mult şi totuşi nu a fost îndeajuns.
Păi n-a fost, că a uitat să îi dea şi libertate odată cu cocoloşeala ei. Prin
controlul sufocant asupra lui, femeia îşi taie singură craca de sub picioare.
Sufocă un bărbat prin control şi el se va duce la o alta. Pentru că în acea
relaţie, el nu se simte liber. Iar libertatea pentru el, e vitală. Iar când îi
iei libertatea bărbatului, introducându-l cu forţa într-un ţarc emoţional, el
va face tot posibilul să evadeze de acolo mai devreme sau mai târziu. Căci eternul soţ, fidel, prostuţ şi devreme acasă, e chiar nefericirea întruchipată!
Iar căile de evadare
sunt multiple. Şi când ea se produce, bărbatul intră pe un alt flux care-l face
cumva să uite de sufocanta iubire a consoartei lui. De aceea femeile spun
despre bărbaţi că sunt mincinoşi, curvari şi beţivi. Pentru că intrând pe un
flux de conştiinţă inferior ca vibraţie, ei se defazează practic de sinele lor,
de fiinţa lor interioară, şi încep să se complacă în propria decădere morală,
simţuală, mintală. Atunci ei nu mai sunt ei înşişi, iar până îşi revin s-ar
putea să treacă un timp scurt, lung, sau poate niciodată. Ca să îşi revină din
această defazare, e nevoie ca ceva să le capteze din nou atenţia acolo de unde
au plecat. Însă dacă acolo, odată reîntorşi, vor simţi din nou control, iarăşi
vor fugi. Iarăşi îşi vor crea o lume paralelă, pentru că pur şi simplu
realitatea îi loveşte prea brutal, iar pentru a nu mai simţi durerea
sufletească uneori de nesuportat, bărbaţii îşi creează subterfugii. Iar din
bârlogul lor, nu-i poţi scoate forţat sau printr-o limbă ascuţită. Dacă
procedezi aşa, mai rău faci. Dacă se întoarce, înseamnă că a înţeles ceva, nu
mai e cazul să-i întorci cuţitul în rană. Iar dacă nu se întoarce, lasă-l acolo
în lumea lui. Relaţiile sau căsniciile nu sunt puşcării unde ne legăm cu lanţuri
emoţionale unii de alţii şi nici creşe de crescut oameni nematurizaţi emoţional
la timpul lor. Dacă susţinere reciprocă şi comunicare nu e, nimic nu e. E doar
război şi scrâşnet. Ofuri şi răni. Control şi manipulare. Săbii şi pumnale.
Uneori mă întreb cum
de unele femei inteligente, rafinate şi frumoase, îşi prind inimile în relaţii
cu tot felul de bărbaţi care nu sunt nici măcar la degetul lor cel mic.
Probabil că iubirea nu are nici o treabă cu raţiunea. Am înţeles asta, dar nu
am înţeles cum de rămân prinse în această cursă emoţională chiar şi după ce
„prinţul” îşi dă arama pe faţă şi dintr-un adevărat gentleman, se transformă
într-un bădăran despotic care pune stăpânire totală pe ele. Ce le ţine în acea
relaţie, ce le poate stăpâni atât de mult?
Unele femei suferă
efectiv pentru că bărbatul de lângă ele, nu le mai acordă atenţie, nu mai par
interesaţi de ele. Şi totuşi rămân împreună. Deşi comunicare nu mai e, fiecare
trăieşte într-un univers paralel. Femeia ar vrea ca el să aibă puterea şi
curajul de a spune ceva, pe când el fuge şi tot fuge pentru că se simte
vinovat. Şi atunci nu o mai poate privi faţă-n faţă, ci începe să se ascundă de
ea şi de el însuşi, în acelaşi timp. Dar ăsta e un nivel foarte mic de
conştiinţă. Nivelul impulsurilor de moment, al reacţiilor egocentriste. Al
ţipetelor, al istericalelor, al emoţiilor distructive.
Femeile îşi doresc pe
cineva pe care să mizeze chiar şi după ce se termină cu îndrăgosteala. Cineva
căruia să îi pese. Aşadar ele vor o atenţie prin care să simtă ceva, să se
simtă vii, să simtă că trăiesc viaţă adevărată nu doar un surogat. Indiferenţa
le ucide. Unele sunt dependente de aceasta şi nu mai contează că ajung chiar şi
maltratate, măcar e cineva care le bagă în seamă. Dar asta nu e viaţă, e
nebunie. Însă multe cupluri se desfășoară pe acest tip de relație, stăpân-sclav.
Adică bărbatul ce odată capătă drepturi emoționale asupra femeii, începe să-și
manipuleze „iubita”, știe că ea e atât de subjugată încât nu ar avea puterea
să-l părăsească. Iar dacă între timp au apărut și copiii la interval,
dependența e și mai crâncenă. Dacă ea vrea să îl părăsească, el începe să o
șantajeze că va pleca de una singură, fără copii. Și atunci, femeia rămâne,
rabdă, suportă totul cu stoicism și își duce „crucea”. Un fel de cruce
masochistă a neputinței. Și uite așa trece viața, și nefericirea în ele se
insinuează tot mai mult. Nebunia paradoxală e că în ciuda acestor constatări,
femeia începe să se obișnuiască cu acest fel de viață-surogat. Și începe să își
clădească edificiul sacrificiului pe altarul căruia își va pune inima toată.
Merită oare?
Foarte rar relaţiile aici, între noi, sunt armonioase. Aproape că nici nu vezi aşa ceva. Mă refer la
relaţiile reale şi care au loc pe bune, nu în virtual unde ne iubim
necondiţionat de mama focului. Pe aici toată lumea se iubeşte virtual şi declaraţiile
se fac aşa, la secundă. Din spatele unor ecrane toţi suntem spirituali şi plini
de iubire necondiţionată. Dar dincolo de ecrane, iubirea pare mai mult o utopie.
Dar părerea mea este că, şi în lumea reală şi în lumea virtuală, există aceleaşi
nevoi. Ne căutăm unul pe altul pentru că simţim ceva, acolo în inima noastră. O
atracţie. Un dor. O tânjire.
Aşa că habar nu am ce
îşi doresc femeile de la bărbaţi. Să spun că îşi doresc iubire şi afecţiune, e
necâştigător, pentru că am văzut bărbaţi care îşi iubesc maxim femeile lor, dar
asta nu reuşeşte să îi scoată din inerţie şi pasivitate. Şi nicio femeie cred
că nu îşi doreşte un mameluc inert lângă ea care să-i spună că o iubeşte de
dimineaţa până seara şi doar atât. Dar nici măcar femeile cred că nu ar putea răspunde
punctual ce îşi doresc. A încerca să răspunzi că ar avea nevoie de asta sau de
cealaltă, nu prea stă în picioare. Femeia e un mister chiar și pentru ea
însăși, d-apăi pentru un bărbat. Însă poate tot farmecul lor stă tocmai în
acest mister pe care nimeni nu-l poate descifra. De ce face ea unele alegeri
chiar în detrimentul ei însăși și de ce acceptă situații care o compromit, greu
de răspuns, dacă nu chiar imposibil.
Surprinde femeia și
poate așa îi vei capta atenția. Oferă-i o simțire pe care nu a mai trăit-o și
poate privirea ei se va opri pentru o clipă asupra ta. Doar imprevizibilul
poate ar avea o mică șansă de a o cuceri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu