Îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...

De ce am avea nevoie să lucrăm cu noi înșine? De ce am avea nevoie să evoluăm? De ce simțim nevoia să experimentăm cât mai mult? De ce am avea nevoie să ne purificăm? Pentru că avem multe de învăţat aici, dar avem şi multe de dezvăţat, în acelaşi timp. Făcând asta, tu capeți o formă din ce în ce mai definită. Ca un sculptor minunat care își dăltuiește propria materie amorfă. Uneori el dăltuiește foarte fin, alteori e nevoie să lovească cu toată puterea sa pentru a străpunge rezistența materiei. Materia se opune, dar într-un final ea se lasă modelată după atingerea sculptorului. Așa face și viața cu noi înșine. Viața e sculptorul magnific care ne lovește cu iubire din toate părțile și din toate unghiurile, până ce noi înșine, ca oameni, începem să căpătăm o formă spirituală. Dar dacă vom opune mereu rezistență şi ne vom împotrivi mereu vieţii, nu vom căpăta forma definită pe care spiritul nostru vrea să ne-o dea.

Și am spus „da” vieții de multe ori. Dar, în același timp, i-am întors spatele și am spus „nu”, poate de și mai multe ori. A fost bine atunci când am spus „da” și oare a fost rău atunci când am spus „nu”? Cine poate ști? Doar divinitatea, doar universul, doar însăși viața! Dar și atunci când am spus „da” și atunci când am opus rezistență, spunând un „nu” categoric, tot eu am fost, tot eu eram și într-o alegere și în cealaltă. Așa că pentru alegerile mele nu este absolut nimeni vinovat, nici măcar eu însumi. Și pentru toate alegerile pe care le-am făcut în viață de la un capăt la altul, nu pot spune decât atât: îmi multumesc, mă iert și mă iubesc...

Am întâlnit oameni care au venit spre mine cu scopul de a mă învăța fiecare în parte câte o lecție. Pe unele mi le-am asumat, pe altele nu. În sufletele anumitor oameni am citit ca într-o carte deschisă, pe alte suflete însă, nu am avut nici măcar curiozitatea să le deschid. Unii oameni m-au iubit, altora le-am fost mult prea antipatic. Pe unii i-am iubit la rândul meu, pe alții însă i-am repudiat din realitatea mea. Unii m-au susținut, alții mi-au pus piedici. Pe unii i-am încurajat la rândul meu, altora le-am întors eu cu nonșalanță spatele. Unii oameni m-au lingușit pe față, dar m-au bărfit în ascuns. Dar chiar și eu am făcut asta cu unii oameni, din prea multă răutate, din prea multă patimă. Unii m-au sedus și m-au rănit prin fățărnicia lor. Pe unii însă, eu i-am sedus și i-am rănit prin fățărnicia mea. Unii m-au îmbrățișat și m-au sărutat cu sărutare sfântă, alții însă mi-au înfipt pe la spate cuțitele ascuțite ale disprețului și aroganței lor. Tuturor celor care au intrat și ieșit din realitatea mea, nu le pot spune acum decât doar atât: le mulțumesc, îi iert și îi iubesc...

Am experimentat și m-am lăsat experimentat. Uneori am fugit cu frică, alteori am ieșit eu în întâmpinarea experiențelor care se îndreptau spre mine. M-am deschis cât de mult am putut în fața unor experiențe, dar m-am și închis de multe ori în fața altora. Trecând prin unele, m-am cunoscut și mai mult și astfel am sporit în cunoașterea de sine. Trecând prin altele, m-am rănit, am căzut și m-a durut. Dar iarăși m-am ridicat și iarăși am realizat că tocmai din căderi și înfrângeri, cel mai mult am de învățat. Toate experiențele s-au acumulat și s-au adunat în rucsacul trecutului meu. El aduce mărturie despre cine sunt și cine am devenit acum în prezent. Toate experiențele trecute se unesc cu toate în „aici și acum”. Dar nu voi lăsa acest trecut să mă împovăreze, nici măcar un minut, nici măcar o secundă. Acestui trecut care m-a adus la omul care sunt în prezent, nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulțumesc, îl iert și îl iubesc...

Am venit aici cu un trup perfect şi-i sunt recunoscător divinităţii pentru asta. Uneori am ţinut seamă de nevoile trupului, alteori nu. Trupul tânjeşte după mişcare, căci el prin mişcare îşi întreţine energia. Tânjeşte după apă, căci apa e sursa vieţii. Dar de multe ori nu i-am dat trupului ce îşi dorea el, ci doar ceea ce îmi doream eu. Adică eu, cel egocentric. Am crezut de multe ori că trupul nu e important şi că nu e bine să-i dau întâietate. Dar, totuşi el are un rol esenţial. Trupul este vehicolul sufletului şi este îndemnat de suflet să meargă într-o parte sau alta, să facă un lucru sau altul. Bolile trupului sunt de fapt efectele palpabile ale conflictelor sufleteşti. Trupul însă, rămâne creatorul material, dincolo de îndemnul neobosit al spiritului. Acestui trup magnific nu-i pot spune decât atât: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…

Am venit aici cu o minte sclipitoare, acolo unde se ţes ideile ca într-un laborator al creaţiei. Aici, în acest laborator creativ, poate fi pace şi armonie, dar în acelaşi timp pot fi adevărate lupte şi dueluri. Raiul sau iadul e chiar în mintea noastră. Când omul este liniştit şi împăcat, mintea lui este în pace. Când el este însă tulburat, mintea lui este în război. Gândurile luminoase dau putere sufletului, iar cele întunecate îl sufocă. Templul creaţiei este mintea. Acesta este instrumentul măreţ cu care am fost înzestraţi. Dacă o folosim într-un mod creativ, atunci ea se va ascuţi şi mai mult. Dacă nu, va începe să ruginească şi să se tocească. Acestei minţi generatoare de gânduri creative nu am decât trei lucruri să-i spun: îi mulţumesc, o iert şi o iubesc…

Am venit aici cu un suflet care ne ghidează permanent şi ne vorbeşte mereu prin ceea ce simţim. Iar simţirea noastră e chiar reperul nostru cel mai important care nu ne minte. Sufletul este vehicolul spiritului. Spiritul conduce sufletul şi-l îndeamnă permanent să experimenteze şi să creeze câte ceva. Spiritul nu are timp de pierdut şi nici nu are nevoie de clipe de repaus, căci el este dincolo de timp, dincolo de simţuri. El şi-a ales această întrupare tocmai pentru a experimenta cât mai mult în această zonă de lumini şi umbre. Spiritul nu cunoaşte frica. Sufletul uneori reprimă acest îndemn spre bucurie, pentru că primeşte non-stop provocările minţii. Iar o minte nelucrată este sabotoarea sufletului şi implicit a spiritului care nu-şi poate împlini menirea, întâmpinând atât de multă rezistenţă din partea minţii. Acestui suflet care uneori se deschide, alteori se închide, îi fac acum o sinceră mărturisire şi-i spun doar ceea ce el ştie deja: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…

Ascultă-mă iubite cititorule şi păstrează aceste simple cuvinte în comoara sufletului tău. Îţi mulţumesc pentru răbdarea ta, tu cel care cauţi răspunsuri şi-ţi pui întrebări. Îţi mulţumesc pentru susţinerea ta şi pentru îndemnul tău de a nu mă opri. Îţi mulţumesc şi pentru criticile aduse care au fost tot în folosul meu. Îţi mulţumesc şi pentru că uneori m-ai iubit şi că uneori poate m-ai dispreţuit. Îţi mulţumesc pentru că ai avut destul de mult tact şi nu m-ai judecat prea aspru. Îţi mulţumesc pentru puţinul tău respect şi-mi mulţumesc şi mie pentru respectul pe care ţi l-am oferit. Îţi mulţumesc şi pentru că ai avut destul discernământ în a nu reacţiona impulsiv atunci când cuvintele mele au atins corzi prea sensibile din sufletul tău.
Pentru toate acestea şi pentru mult mai multe chiar, nu am decât trei lucruri să îţi spun: îţi mulţumesc, te iert şi te iubesc…