Să simți că toate pe lumea asta sunt doar efemeride și că absolut nimic nu rămâne veșnic în picioare, nu e o constatare prea euforică. Dar e un adevăr. Poate chiar singurul adevăr care nu poate fi combătut și care nu e doar speculație. Toate vin și toate pleacă. E ca un du-te vino neîncetat, fără oprire și fără final. Nu există niciun început și niciun sfârșit. Nu există nici trecut și nici viitor. Deși oamenii fac de mii de ani apologii nesfârșite despre ce a fost odată ca niciodată și despre ce va fi când noi nu vom mai fi copii.
Oamenii se agață de aceste efemeride ca și cum ar apuca luna de pe cer. E important să se agațe de ceva, chiar și de o iluzie. Dar numai să fie acolo, un atașament care să îi țină vii, să existe un motiv de a se da jos din pat dimineața. Și parcă mereu e la fel. Aceeași dinamică a inconștienței. Aceeași suferință a nimicului. Aceeași așteptare că se va întâmpla ceva și viața ta va lua o nouă turnură proaspătă. Poate va apărea un om de care te vei îndrăgosti subit și toată lumea va fi la picioarele tale. Poate va apărea un salvator care îți va aduce bunăstare cu desaga în spinare. Poate va veni dumnezeul cel mult așteptat pe norii cerului și te va salva într-o clipă din suferința ta.
Și oamenii se agață, țes credințe în mintea lor și așteaptă o eliberare care nu mai vine. Dar nu există nicio credință eliberatoare în fond. Când începi să crezi în ceva te-ai și îngrădit și imediat ceva sau cineva ți-a pus căpăstru de gâtul sufletului. Și apoi imediat intri în turmă. Credința și turma merg mână în mână. Inconștiența vrea spirit de turmă. Dar acesta nu e spiritul tău. E spiritul altcuiva care te conduce pe tine de mânuță fără discernământ. Pentru că efemeridele, aici pe pământ, au mare putere. Ele vrăjesc și te lasă fără energie. Dar nu îți dai seama de asta, căci ele îți dau euforia de moment și începi să simți că plutești alături de iubitul tău, de salvatorul tău, de dumnezeul tău...
De ce oamenii suferă? Pentru că sunt masochiști, spiritual vorbind. Și se identifică cu ego-ul de dimineața până seara. Noroc că vine noaptea și somnul îi scoate din acest torment chinuitor. Dacă nu ar fi somnul, oamenii ar înnebuni de atâta chin în zadar care se desfășoară cu mare brio în imaginația lor. Ei au mari remușcări pentru ce a fost ieri, acum un an, acum zeci de ani în urmă. De parcă nu au fost ei acolo în acele alegeri. Oare a ales altcineva pentru ei? Nicidecum. Și atunci de ce să ai regrete, pentru că ai ales ceva ce nu ar fi trebuit să alegi? Dar cum îți dai seama de cum trebuie sau cum nu trebuie să alegi? Există un trebuie neapărat?
Dar ego-ul suferă cumplit pe tema asta al regretului căci pentru el, trecutul e la mare preț. La fel ca și viitorul. Întrebări fără răspuns asupra zilei de mânie. Ce va fi cu noi peste o lună, peste un an, peste zeci de ani? Și când întrebările acestea se învârt ca niște vulturi în căpușorul tău, apare îngrijorarea, apare angoasa, apare frica. Au și vulturii energetici nevoie de hrana lor, nu-i așa? Între trecut și viitor se desfășoară toate efemeridele și toate agațamentele care ne fac să suferim. Oamenii pierd ceea ce au azi și mâine încep să sufere. Își pierd iubitul, încep să sufere. Își pierd afacerea, încep să sufere. Își pierd casa, încep să sufere. Își pierd mașina, încep să sufere. Își pierd banii, imediat încep să sufere. Și stai puțin și te gândești la toate astea. Un moment de luciditate, atâta trebuie. Nu mai mult. Doar un singur moment de luciditate, ca să realizezi cum efemeridele lumescului îți întrețin suferința. Oare chiar îți aparține ceva sau cineva pe lumea asta?
Și cum iesi din toată această nebunie? Doar centrându-te pe prezent. În prezent nimeni nu suferă, cel mult poate spune că îl doare ceva fizic. Dar aceea nu e suferință, e doar durere temporară. Iar suferința, adeseori, pentru mulți oameni, e chiar pentru toată viața. Majoritatea trăiesc pe pilot automat, în fiecare zi la fel. Și suferă ca niște martiri. Martirii inconștienței și a lecțiilor care nu se vor niciodată învățate. Iar prezentul e dincolo de suferință, dincolo de angoasă, dincolo de regret și dincolo de îngrijorări.
Și cum te centrezi pe prezent? Doar prin muncă și conștientizare. Când muncești cu brațele, cu mintea sau cu spiritul, te readuni în tine însuți, te reîntregești, devii puternic, devii luminos, devii divin. Pentru că munca e divină, e darul ce ni s-a dat tocmai pentru a crea din sinele nostru. Fără muncă conștientă rămâi agățat de efemeridele nostalgiei din trecut și de nesfârșita îngrijorare din viitor. Când rămâi ancorat doar în trecut sau viitor, visezi la cai verzi pe pereți non-stop. Adică suferi. Pentru că reveria și nostalgia te scurg de energie și te vlăguiesc. Și apoi te lasă așa, ca o frunză-n vânt. Iar când devii așa, nu mai poți fi fericit, doar trăiești din exaltări euforice de moment și în emoții distructive. Are sens?
Pentru mine, oamenii cu adevărat conștienți sunt cei care muncesc. Pentru că ei sunt atenți la ceea ce fac, se focusează acolo pe treaba lor. Asta nu înseamnă muncă de salahor dând cu târnăcopul toată ziua. Pentru că mulți devin roboți atunci când își folosesc doar brațele fără să gândească. Sunt muți roboți umani pe pământ. Dar e doar alegerea lor. Au ales să își frângă spiritul pentru a supraviețuire. Au ales să își dea tot timpul pentru doi bani. Dar se poate mult mai mult decât supraviețuire pe lumea asta. Doar să vrei. Iar atunci când vrei, cu siguranță că și poți. Dar până la „a vrea” e cale lungă când spiritul ți-e frânt și devii tot mai resemnat în fața vieții.
Și e atât de simplu. Să îți găsești menirea și să o cultivi și să o cizelezi fără oprire. Doar așa poți exila efemeridele și suferința din realitatea ta. Prin muncă și conștientizare. Poate fi o muncă spirituală. Chiar și faptul de a respira conștient și doar de a-ți observa gândurile care vin și pleacă e o muncă. Și încă ce muncă! Pentru că fără liniștea minții nu poți da randament în nimic. Așa că cucerește-ți mintea mai întâi și reglează-ți respirația. Nu te agăța de gândurile care vin și pleacă fără nicio noimă. Centrează-te pe respirație, controleaz-o fluent și apoi de-abia apucă-te de munca ta!
Momentul prezent e viu și puternic. Pentru că îl alegi tu pe el, nu el pe tine. Alegi să fii ceea ce ești și accesezi cea mai bună variantă a ta. Doar în prezent poți fi conștient de toate efemeridele lumescului. Iar în momentul în care devii conștient de ele, acestea se dizolvă de la sine. Iluziile nu pot avea putere în ele însele, decât numai cea pe care le-o dă atenția ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu