luni, 17 octombrie 2016

Când viaţa îţi devine maestru



Până când nu ai senzaţia aceasta, că viaţa ţi-a devenit propriul tău maestru, încă pleci urechea la ce ar mai avea de spus x sau ce ar mai putea să te înveţe y. Iar până la un punct, e ok să fii interesat de ce fac sau spun anumiţi oameni care au avut un rol de susţinere în viaţa ta şi cu care pentru un timp, mai lung sau mai scurt, ai rezonat afectiv. Pentru o perioadă, aceşti oameni te-au ţinut în braţe, iar tu te-ai lăsat cocoloşit la sânul lor. Dar totul e trecător atunci când trenul vieţii tale fuge de mănâncă pământul dintr-o staţie în alta. Atunci persoanele cu pricina devin doar amintire. Nu mai simţi nevoia nici să fii susţinut, nici să mai stai pe lângă ei. Şi e firesc. Dar mai nefiresc e să rămâi în acelaşi ţarc o viaţă. Adică te legi afectiv de un om şi rămâi ca un bebeluş care tot vrea să sugă la sânul cunoaşterii acelui maestru. Chiar şi bebeluşii cresc, chiar şi ei învaţă să meargă, chiar şi ei la un moment dat pleacă de lângă mama lor. Iar mama le dă şi ea drumul din ţarc la un moment dat, că doar nu e nebună să-i ţină toată viaţa pe lângă ea şi să îi castreze spiritual.

Însă viaţa însăşi te învaţă infinit mai mult decât oricine de pe lumea asta. Iar dacă te deschizi ei, ea îţi devine cu adevărat maestru. Dar unul care nu are interese mai mult sau mai puţin în favoarea lui, ci unul care are interes doar în creşterea ta spirituală. Şi îţi va oferi acest desăvârşit maestru, multe şi nenumărate oportunităţi de a te cunoaşte şi de a te autodepăşi.

Aşadar, viaţa îți va indica unde eşti puternic dar şi unde eşti slab. Şi îţi va arăta asta, iarăşi şi iarăşi, până vei prinde ideea. Unii o prind imediat, alţii niciodată. Unii zboară din pisc în pisc, alţii de-abia se târâie cu aceleaşi lecţii neînvăţate care atârnă greu în urma lor ca nişte poveri care se măresc de la o zi la alta. Dar şi unii şi alţii, trăiesc şi experimentează, aşa cum cred ei de cuviinţă.

Şi viaţa te va învăţa multe. Te va urca pe culmi când nu te aştepţi, dar te va coborî şi în noaptea neagră a sufletului, atunci când întrebările fără răspuns se înfiripă în tine. Şi te va coborî tot spre folosul tău. Şi îţi va preda o lecţie pe care nimeni nu ţi-o poate preda. Căci prin aceste urcuşuri şi coborâşuri ea te învaţă răbdarea prin care te căleşti şi sporeşti.Te învaţă statornicia de a nu te preda, atâta timp cât nimeni nu ţi-a pus pistolul la tâmplă. Cui vrei să te predai de fapt, suferinţei? Fă-o dacă simţi nevoia, dar apoi nu veni şi plânge în pumni pentru că ai făcut o alegere greşită. Bună sau rea, a fost alegerea ta. Învaţă din alegerea ta şi mergi cu tărie tot mai departe!

Viaţa ca un adevărat maestru care îţi vrea doar binele, te va învăţa discernământul. Acesta e imposibil să îl înveţi pe la cursuri sau de prin cărţi. Dacă eşti atent la ce simţi şi ce se întâmplă în urma unor alegeri făcute, discernământul va creşte în tine. Şi dintr-o frunză bătută-n vânt, te transformi în propriul tău far călăuzitor. Dar dacă nu eşti atent, pierzi darul, pierzi plata. Mergi, învaţă, testează-te şi în solitudine, dar şi între oameni. Nu fugi de oameni, dar nici nu te ataşa de ei. Pentru că iubirea nu e disperată să nu îşi piardă cumva vreun prieten şi nici nu ţine cu dinţii de vreun iubit. Ea nu vrea nici să posede, nici să stăpânească. Nici să domine, nici să se trufească. Nici să controleze, nici să se gelozească. Iubirea de sine, e dincolo de aşa-zisa iubire pentru un „iubit”, care azi te seduce, dar mâine îţi dă cu flit!

Viaţa îţi va arăta exact cum stau lucrurile cu această doamnă versată care se numeşte „suferinţa”.Tu te naşti în sânul divinităţii şi trăieşti în poala sa toată viaţa. Eşti ca într-o cameră în care ai de toate, dar cel mai important e că acolo ai multă bucurie, adică eşti în firesc. Dar din când în când, la uşa ta bate această doamnă care vrea să te prindă în mrejele ei, să te ia cu ea şi să te răpească din bucuria ta. Iar fără discernământ fiind, tu îi deschizi, ea vine, te îmbrăţişează, îţi creează o poftă, adică un ataşament, după care te ia de mânuţă şi te poartă pe unde vrea ea. Iar tu crezi că e normal ce ţi se întâmplă. Şi mergi pe drumuri pustii şi neumblate, te răneşti şi dacă nu te întorci repede de unde ai plecat, începi să te obişnuieşti cu suferinţa care e ca o amantă dulce în aparenţă, dar în realitate mai otrăvitoare decât o viperă. Şi ea nu ştie de glumă, dacă te-a prins în cursă, te va juca pe degete, aşa cum vrea ea. De fapt, atunci când deschizi uşa către suferinţă, starea ta firească se alterează. Şi începi să decazi spiritual, pentru că dacă înainte zburai pe aripile bucuriei, acum te târâi la braţ cu suferinţa. Dar nici măcar pentru o clipă nu uita: a fost doar alegerea ta!

Dar viaţa m-a învăţat cum să mă apăr când cei din jur vor să-mi facă neapărat cunoştinţă cu versata doamnă. M-a învăţat cum să identific starea alterată care vrea uneori cu orice preţ să se insinueze în mine. M-a învăţat că oamenii sunt mai schimbători decât vremea şi mai alunecoşi decât şerpii a căror urmă dispare instantaneu. M-a învăţat să nu disper când totul pare înceţoşat, ci să am încredere că soarele va răsări iarăşi în bucuria mea. M-a învăţat să nu am aşteptări de la nimeni, căci carnea şi sângele sunt pline de toane în aceste trupuri temporare. M-a învăţat că, chiar şi atunci când lumina de la capăt nu se mai vede, eu să străbat fără teamă acel culoar până dibui limanul cel luminos. M-a învăţat să nu trag concluzii pripite faţă de o situaţie sau alta, faţă de un om sau altul, ci mai bine să las ca timpul să decidă ce e de fapt cu acea situaţie sau cu acel om.
M-a învăţat cât de amăgitoare sunt cele din afară, oricât de strălucitoare ar părea ele.

Și cine este Viața, de fapt? Nu este vreo entitate. Nu este vreun dumnezeu. Nu este vreo forță care să judece după aparențe morale lumești. Este acest Tot în care ne învârtim de dimineața până seara. Este această conștiință colectivă pe care o dinamizăm cu toții într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin. Fiecare în felul său și în funcție de propria sa conștiință. Suntem ca niște picături de conștiință individuală care ne dizolvăm în oceanul conștiinței colective. Și contribuim cu toții, chiar dacă ne dăm sau nu seama de asta. 

Și Viața m-a învăţat cât de adevărate sunt cele din lăuntru care nu ştiu să mintă. M-a învăţat să descopăr căile din mine care mă susţin, în loc de a căuta susţinere la cei care vor neapărat să pară ceva în faţa mea. M-a învăţat simplitatea care nici nu se înfoaie cu mândrie, dar nici nu se umileşte prosteşte cu ochii mereu în pământ. M-a învăţat să-mi curm egoismul, dându-mi viaţa pentru cel ce sunt acum şi scoţând din mine necunoscutul ale cărui lanţuri le-am rupt şi le-am azvârlit la groapa de gunoi a penibilului. M-a învățat că, chiar și pe marginea prăpastiei fiind, să nu privesc în urma mea cu mânie, ci să îmi înalț mereu privirea dincolo de temeri, dincolo de nori, dincolo de neguri...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu