Viaţa de la un capăt la altul e formată din ironii mai mici sau mai mari, din paradoxuri care te lasă uimit pentru că nu le poţi pricepe, din jocuri şi înţepături, din cuceriri şi înfrângeri, din şicanări, atracţii şi repulsii. Peste toate acestea, rămân pururea stăpâni pe pământ, bărbatul şi femeia. Ei sunt cei doi maeştri care fac jocurile şi care îşi împart cărţile unul altuia, atenţi şi vigilenţi la fiecare mişcare, gest sau cuvânt care l-ar trăda chiar şi pentru o clipă, pe cel sau cea din faţa lor. Bărbatul amestecă cărţile şi le tot amestecă, până ce într-un final se hotărăşte ca totuşi să le mai şi împartă. Femeia îl priveşte cu condescendenţă, aşteptând răbdătoare ca amestecul să ia în cele din urmă sfârşit şi bărbatul să ia o decizie: aceea de a juca cu cărţile pe masă!
Acesta e jocul vieţii în jurul căruia se desfăşoară toate dramele, dar şi toate bucuriile noastre. Viaţa e ca o masă rotundă de joc, în jurul căreia stau bărbaţi şi femei care îşi împart cărţile, stau, gândesc, reflectează, se uită direct faţă în faţă sau indirect cu coada ochiului, zâmbesc, râd, se scanează din priviri, îşi dau coate unul altuia, se mai joacă şi cu picioarele pe sub masă, se mai prind de mână uneori, îşi oferă propriile scaune ca nişte adevăraţi gentlemani, uneori flirtează, alteori se îmbufnează, uneori se ridică câte doi şi pentru un timp ies de la masa de joc după care iarăşi revin, alteori rămân inerţi aşteptând pe cineva ce nu se mai hotărăşte să vină. Toate acestea înseamnă viaţă. Nu una trăită imaginar, ci chiar una trăită în realitate, unde balanţa vieţii are de o parte şi de cealaltă, două talere. Pe una stă bărbatul aprig cu sabia gata scoasă şi gata de vânătoare. Pe cealaltă, stă femeia tot întrebându-se cu nonşalanţă: „oglinjoară, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară”?
Pe această planetă lucrurile îşi au cursul lor. Oamenii parcurg ţări şi mări ca să le fie mai bine, se refugiază dintr-o ţară în alta, fug de războaie, fug de tulburare, fug de disconfort. Anotimpurile se derulează şi ele mereu între cald şi rece, copiii cresc, învaţă şi se maturizează. Oamenii spirituali vor tot vorbi despre conştiinţă, despre energie, despre minte şi despre suflet. Oamenii religioşi se vor ciondăni în continuare în infantilismul lor pueril, pe veşnica temă „care religie e cea mai cea dintre toate”? Micile ironii ale vieţii fac parte din acest peisaj, atât de divers, de colorat şi de plăcut la urma urmei, nu-i aşa? Căci în ciuda acestor diferenţe şi acestor provocări care tot vin şi pleacă, este cineva care ar vrea să părăsească definitiv acest joc? Este cineva care ar vrea să se ridice de la masă şi să vrea să plece? Mă îndoiesc, căci oricât ar vrea viaţa să ne pună la pământ, oamenii aleg să trăiască. De ce aleg să trăiască? Pur şi simplu pentru că iubesc viaţa şi implicit iubesc acest joc. Oricât ar părea oamenii de slabi, ei sunt eroi, ei sunt puternici, căci atâta timp cât suflă suflare de viaţă, oamenii îşi caută menirea şi rostul lor, unii conştient, alţii inconştient.
Dar totuşi ce tronează peste toate acestea şi cine e stăpânul lor? Iubirea dintre un bărbat şi femeie! Ea eclipsează toate cele descrise mai sus într-o clipită. Pentru că ea e mai puternică decât toate acestea la un loc. Când un om iubeşte un alt om, pământul poate să se întoarcă de pe o parte pe alta, soarele poate sta în loc, planetele se pot alinia în linie, şi toate acestea nu vor face prea mulţi bani în mintea celui ce iubeşte un alt om. Căci legătura care se formează între un bărbat şi o femeie e atât de măreaţă încât orice alte chiţibuşăreli din peisaj, par simple efemeride cu totul neatractive!
Când bărbatul simte ceva pentru o femeie, e imposibil să ţină acest sentiment doar pentru el. Aşa că, va afla şi ea, vor afla şi prietenii şi într-un final va afla toată lumea. Când femeia simte ceva pentru un bărbat, se poate să nu afle chiar nimeni niciodată. Ea va rămâne tăcută şi răbdătoare, aşteptând totuşi în inima ei, ca cel iubit să vină spre ea, să facă pasul, adică să fie curajos. Bărbatul e slab la capitolul ăsta, nu poate ţine în el, el va face tot felul de demersuri încoace şi încolo pentru a afla cât mai multe despre atracţia lui, ce va putea face pentru a o cuceri pe ea, pe toată lumea va întreba. Pe când femeia, nu va întreba decât pe cel sau cea în care are totală încredere, neputând risca să-şi dea pe faţă sentimentele ascunse care sunt mult prea intime pentru ea.
Micile ironii ale vieţii întăresc sau slăbesc legătura dintre cei doi. Dar tot farmecul vieţii constă tocmai în aceste ironii. Sunt cupluri care se înţeapă reciproc în permanenţă, dar totuşi rămân împreună, căci aceste înţepături hrănesc practic relaţia şi o fac mai puternică. Sunt cupluri a căror parteneri nu se înţeapă, pentru că fiecare a evadat în lumea lui şi nu prea le mai pasă unul de altul. Sunt cupluri care se tot ceartă şi se tot împac, pentru că fiecare dintre cei doi vrea să deţină controlul asupra celuilalt. Femeia geloasă, veşnic cu mâna pe telefon, tot sunându-l şi întrebându-l ce face, ca nu cumva să îl scape prin aşternuturi străine. Bărbatul fugitiv, pleacă dimineaţa, umblă cine ştie pe unde şi vine seara sau cine mai ştie când. Nu-i aşa? O singură femeie ştie cu adevărat unde se află bărbatul ei, doar văduva!
Bărbatul nu știe să se apropie, dar învață din mers. Mintea nu îl ajută la capitolul ăsta. Ea doar se opune. Caută subterfugii, caută oportunități care să îi justifice lașitatea lui. Iar în cazul în care își ia inima în dinți și se apropie dar este respins, se simte apoi lezat în micuțul său ego, că el totuși a încercat, deci nu a fost chiar laș. Multora bărbați le convine să fie respinși, tocmai pentru a nu-și asuma nimic și astfel să se întoarcă iar la inerția lor și la mamelucul ascuns din ei înșiși. Dar ăsta e un nou rateu, să fugi de ceea ce se vrea revendicat din partea ta ca bărbat. Fugi de ceea ce e cu adevărat important, adică relația de suflet pe care o poți sau nu cultiva în această viață. Restul, par lucruri importante, dar e mai mult vânare de vânt.
Iar femeia, ea știe să se apropie fără să își folosească mintea, asta pe ea nu o prea ajută. Ea vine cu inima la înaintare, dar dacă dă de un prostănac care nu știe să aprecieze inima ei, va face stânga-mprejur rapid, ea nu are timp de pierdut ca să crească vreun bărbat dominat tot sub fusta mamei. Ea dorește doar atenția și timpul bărbatului, restul e floare la ureche pentru ea. Pentru că femeia e artistă și cameleonică în același timp. Știe să joace pe mai multe fronturi și adeseori chiar se descurcă. Și în casă, și la cratiță, și cu copiii, și cu soțul, și cu amantul, deopotrivă. E pe culmi, atât timp cât bărbatul din inima ei e prezent cu sufletul pentru ea. Când nu mai e, atunci începe ofilirea, dacă nu se deșteaptă repede și nu-l înlocuiește pe bărbatul absent din inima ei. Sigur, generalizez, sunt și femei cărora nu le mai trebuie bărbați pentru că aceștia nu au știut decât să le traumatizeze psihic mai ales. Dar nu spune niciodată, niciodată. Pentru că viața e paradoxală, surprinzătoare, abisală în tainele ei!
Se spune că bărbatul se foloseşte de afectivitate ca să ajungă la sex, iar femeia se foloseşte de sex pentru a ajunge la afectivitate. E adevărat? Deci fiecare își caută interesul mai pe față, mai pe ascuns. Dar oricum există un interes în toate. Fiecare cam vrea să obțină ceva de la celălalt. Să primească cât mai mult, dar să dăruiască cât mai puțin. Bărbatul și femeia sunt două universuri paralele, aparent doar. Când acestea se intersectează, ori ies scântei cu săbiile scoase din teacă, ori apare acea fuziune sufletească dincolo de trup și dincolo de simțuri. E ca o dizolvare, ca o recunoaștere, ca armonizare.Te recunoști în celălalt pentru că ești tot tu în el și el în tine. Îți recunoști vibrația și rămâi pe acel flux, căci e tare bine acolo, în poala acelei vibrații recunoscute, nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu