E greu sa vorbesc despre
iubire fără a cădea în ipocrizie. Pe orice temă aş scrie, oricât m-aş depărta
de iubire, văd că tot la ea mă întorc. Pentru că orice alt subiect cade cădere
jalnică în faţa acestui subiect inepuizabil care este iubirea. Toate, în cer şi
pe pământ, colapsează în faţa iubirii. Toate par doar vânare de vânt în faţa iubirii.
Punându-le pe toate pe un singur taler, iar pe celălalt doar iubirea, balanţa
se va înclina într-o clipă în partea iubirii cu mare putere. Astfel încât,
toate celelalte surogate ale vieţii vor fi efectiv azvârlite care încotro. Pentru
că cea mai puternică energie existentă este, de departe, iubirea. Restul sunt
doar fum, fum, fum...
Şi cum poţi învăţa iubirea? La ce şcoală şi la
ce universitate, la ce curs şi la care seminar ? Cine şi-a dat doctoratul cu
adevărat la şcoala vieţii şi cine poate spune că deţine vreo diplomă sau poate
vreun certificat, prin care i se certifică oficial manifestarea iubirii? Dar
nu, nu există aşa ceva printre pământeni, căci fiecare pământean care încă
suflă suflare de viaţă, merge în continuare la această şcoală a vieţii, atât de
sinceră şi de brutală în acelaşi timp, unde examenele nu se pot lua nici pe ochi
frumoşi, nici pe relaţii sociale sus-puse, nici pe linguşeli şi mironoseli,
nici cu mită, nici cu fiţuici, nici cu copieli, nici cu fandoseli, nici cu
falseturi, nici cu milă, nici cu doamne-ajută!
Omul învaţă multe lucruri în acest peisaj,
atât de divers, atât de colorat. Învaţă arta diplomaţiei, arta ipocriziei, arta
fariseismului, arta duplicităţii, arta reprimării, arta depresiei, arta
descurajării, arta disimulării, arta copy-paste-ului, arta înşelării, arta
idolatriei şi încă mult mai multe arte pe care nu le pot eu enumera pe aici,
căci aş risca pe undeva ca acest articol să nu se mai încheie. Toate acestea se
învaţă din afară şi sunt preluate către interior. Pune societatea, religia,
învăţământul, sănătatea şi toate celelalte sisteme generatoare de frică în
balanţă şi vei avea în faţa ochilor întreaga panoplie a încă unei existenţe
frânte pe pământ.
Căci toate acestea nu te învaţă cum să îţi
manifeşti iubirea. Ci toate aceste sisteme te învaţă cum să îţi manifeşti
frica. Toate aceste sisteme trag de tine, să vii către ele, să intri în ele şi
să cotizezi fără să-ţi pui întrebări, fără să discerni, fără să gândeşti
conştient. Te opui lor? Atunci te opui fricii şi imediat toate figurile
reptiliene care manipulează aceste sisteme, vor scrâşni şi vor spumega în faţa
ta. Şi atunci te întrebi, pentru ce ai venit aici, dacă oricum lucrurile sunt
aşa cum sunt? Le poţi tu schimba, le poţi tu dezactiva, te poţi tu singur lupta
oare împotriva lor? Nicidecum. Nu pentru asta am venit, ca să mă lupt contra,
ci doar să învăţ a-mi activa iubirea, să învăţ a mă manifesta din şi prin
această iubire. Căci în faţa acestei iubiri, totul se transformă fără nici un
efort şi fără nici un chin. Întunericul se disipă şi răutatea se dizolvă.
Nesimţirea slăbeşte şi batjocura năpârleşte. Prostia se evaporă şi ignoranţa se
clatină. Pentru că iubirea nu întreţine nici întunericul, nici răutatea, nici
nesimţirea, nici batjocura, nici prostia şi nici ignoranţa.
Tu eşti iubire, eu sunt iubire şi cu toţii ne
regăsim în această iubire. Dar cu toate că spunem asta şi ne recunoaştem ca
fiind iubire cu raţiunea, nu ne recunoaştem ca fiind iubire şi cu simţirea.
Astfel încât, ceea ce observăm în jur, e mai mult efectul unei răutăţi, a unei
răzvrătiri, a unei rebeliuni împotriva omului, împotriva vieţii. Aşa stau
lucrurile pe pământ, nimeni nu poate schimba asta la nivel general. Însă
fiecare se poate schimba pe el însuşi la nivel individual. Adică fiecare poate
face o alegere. O alegere firească la urma urmei. O alegere care te
propulsează, nu una care te frânge. O alegere spirituală, nu una lumească. O
alegere naturală, nu una forţată. O alegere simplă şi firească. O alegere din
iubire şi nu din frică.
Alegerea naturală este însăşi iubirea,
alegerea forţată este însăşi frica. Te forţezi să fii un altul, să pari
altceva, să suferi şi implicit să te ofensezi pe tine însuţi. Căci suferinţa
are nevoie de sforţare, de încrâncenare, de nefiresc. Iubirea nu se poate
ademeni cu nimic, cu nici o sforţare, cu nici o alterare.
A trăi din firesc, uşor şi simplu, înseamnă a
trăi din iubire. Putem trăi aşa, sau sunt doar metafore, doar cuvinte, doar
amăgiri? Forţa iubirii este infinită, cea a fricii însă o poţi măsura dintr-o
privire în cel ce stă pitit într-un colţ, tremurând de frica vieţii. Iubirea nu
este conflictuală, frica însă e un mare catalizator de emoţii contradictorii.
Iubirea te îndeamnă să trăieşti pe culmile spiritului, frica însă te îndeamnă
să te sinucizi spiritual înainte de vreme. Iubirea înseamnă deschidere, frica
însă te îndeamnă să te închizi în tine şi în faţa celorlalţi. Iubirea înseamnă
comunicare pe faţă, frica însă te îndeamnă să îţi reprimi nevoia de a te
mărturisi şi de a te împărtăşi celorlalţi. Iubirea înseamnă creaţie şi
inspiraţie, frica însă te îndeamnă la blazare, la plictis, la renunţare. Cum e
oare mai frumos şi mai simplu să trăieşti, cu iubirea în suflet sau cu frica legată
de gât?
La drept vorbind, noi nu suntem oameni. Nu
există oameni decât în această formă pur carnală şi pământească. Dar dacă
dezvelim de pe noi acest înveliş, oare cine suntem noi cu adevărat? Fară trup
mai suntem oameni? Suntem doar entităţi. Entităţi de lumină. Şi ele evoluează
permanent, nu doar aici, pe această planetă a dualităţilor şi a conflictelor
mocnite dintre noi. Pentru o vreme, venim în acest trup, iar pentru o altă
vreme, venim cine ştie pe unde şi în ce formă. Evoluăm oricum, în orice formă
am alege să ne manifestăm iubirea. Aceste lucruri nu se pot înţelege pur raţional.
Dar le poţi simţi din lumina ta, de acolo, din partea cea mai de sus a fiinţei
tale.
Aşadar, mă aflu aici
pe pământ şi printre oameni, pentru a învăţa să îmi manifest cu adevărat
iubirea în această formă în care sunt acum. Şi e important. E singurul lucru
important. Să înveţi să îţi manifeşti iubirea, fără să te opui, fără să te
cenzurezi, fără să îţi pui mintea înaintea inimii şi să rămâi veşnicul
prizonier al minţii tale care se tot frământă, dar nu găseşte mai deloc
răspunsuri. Singurul răspuns e iubirea. Iubirea simplă şi curată, ce se arată
şi în cel sărac cu duhul, dar şi în cel bogat în filozofii, şi în cel curat cu
trupul, dar şi în cel măcinat de patimi, şi în cel mândru, dar şi în cel
smerit, şi în cel mic, dar şi in cel mare, şi într-un cerşetor, dar şi într-un
rege, căci cine ar putea spune că iubirea face discriminări şi caută cumva la
faţa omului?
Iubirea de dincolo de cuvinte, e doar tăcere, doar simţire, doar vibraţie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu