Rugăciunea adevărată e cea care vine din suflet. Simţirea contează, nu cuvintele. Simţirea e de fapt ca un fulger care străbate corpul şi îl uneşte pe om cu divinitatea. Dar dacă e doar o scânteie firavă acolo, implicit nu există nici o putere de unire. Omul bolboreseşte cuvinte şi rugăciuni care mai de care mai meşteşugite, citite de prin cărţi, dar acestea nu sunt rugăciuni adevărate, ci sunt un fel de lamentări jalnice care doar umplu văzduhul de cuvinte. Când vrei să te rogi, uită de toate acestea, căci simpla bolborosire de rugăciuni frumoase la arătare, dar goale de orice conţinut, nu te unesc cu divinul, ci mai mult de despart de El. La fel, simpla bolboroseală a afirmaţiilor pozitive, este doar vânare de vânt. Încerci să te autosugestionezi la nesfârşit că dacă tot vei repeta nişte afirmaţii, vei deveni sănătatea, bogăţia şi inteligenţa întruchipată. Asta nu e psihologie cuantică, ci prostie auto-indusă.
Adeseori când dorim să ne rugăm, încercăm să ne găsim cuvintele. Parcă am încerca să impresionăm divinitatea prin aceste cuvinte pompoase, prin gestică, prin atitudine, prin felul în care le rostim. La ce bun tot acest teatru ieftin, aceste aplecăciuni şi această smerenie falsă? Smerenia cu ochii plecaţi, adică smerenia cu trupul, e o altă minciună. Decât cu coloana plecată dar cu sufletul plin de răutăţi, mai bine cu coloana dreaptă, privind realitatea ochi în ochi şi faţă către faţă. Demnitatea, recunoştinţa, respectul, impecabilitatea, astea unesc cu divinul, nu fariseismul, făţărnicia şi vorba mieroasă.
Oamenii se roagă prin acele rugăciuni create de către alţii, dar cât oare se regăsesc ei în cuvintele lor? Şi cum să te regăseşti acolo, când sufletul tău este atât de diferit faţă de al celuilalt? Ele se potrivesc lor, celor ce l-au creat, dar oare ţi se potrivesc şi ţie? Noi suntem ca nişte portaluri de lumină care pleacă de pe pământ în astral. Dar de multe ori, aceste portaluri se închid de la sine şi nu mai lasă lumina să răzbată. Ce le închide? Tot ceea ce îţi alterează fiinţa, tot ceea ce îţi scindează bucuria: frica, rezistenţele, blocajele mentale, îngrijorarea. Aceste stări alterate, nu aparţin fiinţei noastre autentice, ci au fost preluate din mentalitatea negativistă cu care am fost crescuţi şi îndoctrinaţi. Sunt oare oameni care să nu fi fost atinşi de această mentalitate? Există cineva?
Rugăciunea e însăşi omul şi omul e însăşi rugăciunea. Noi cerem permanent câte ceva, conştient sau inconştient. Dar de multe ori nu suntem atenţi la răspunsul pe care îl primim. Nu suntem atenţi la modul cum lucrează divinitatea cu noi şi la ce ne transmit entităţile luminoase din jurul nostru. Pentru că dăm importanţă mai mult minţii decât simţirii noastre. Şi când asculţi mai mult mintea, devii cu totul derutat pentru că nu şti de care gând te poţi agăţa. Nu mintea îţi oferă răspunsul rugăciunii tale, ci fiinţa ta interioară. Intuiţia. Simţirea. Liniştea. Introspecţia. Contemplarea. Toate răspunsurile vin din rugăciunea simplă şi curată!
Adeseori când dorim să ne rugăm, încercăm să ne găsim cuvintele. Parcă am încerca să impresionăm divinitatea prin aceste cuvinte pompoase, prin gestică, prin atitudine, prin felul în care le rostim. La ce bun tot acest teatru ieftin, aceste aplecăciuni şi această smerenie falsă? Smerenia cu ochii plecaţi, adică smerenia cu trupul, e o altă minciună. Decât cu coloana plecată dar cu sufletul plin de răutăţi, mai bine cu coloana dreaptă, privind realitatea ochi în ochi şi faţă către faţă. Demnitatea, recunoştinţa, respectul, impecabilitatea, astea unesc cu divinul, nu fariseismul, făţărnicia şi vorba mieroasă.
Oamenii se roagă prin acele rugăciuni create de către alţii, dar cât oare se regăsesc ei în cuvintele lor? Şi cum să te regăseşti acolo, când sufletul tău este atât de diferit faţă de al celuilalt? Ele se potrivesc lor, celor ce l-au creat, dar oare ţi se potrivesc şi ţie? Noi suntem ca nişte portaluri de lumină care pleacă de pe pământ în astral. Dar de multe ori, aceste portaluri se închid de la sine şi nu mai lasă lumina să răzbată. Ce le închide? Tot ceea ce îţi alterează fiinţa, tot ceea ce îţi scindează bucuria: frica, rezistenţele, blocajele mentale, îngrijorarea. Aceste stări alterate, nu aparţin fiinţei noastre autentice, ci au fost preluate din mentalitatea negativistă cu care am fost crescuţi şi îndoctrinaţi. Sunt oare oameni care să nu fi fost atinşi de această mentalitate? Există cineva?
Rugăciunea e însăşi omul şi omul e însăşi rugăciunea. Noi cerem permanent câte ceva, conştient sau inconştient. Dar de multe ori nu suntem atenţi la răspunsul pe care îl primim. Nu suntem atenţi la modul cum lucrează divinitatea cu noi şi la ce ne transmit entităţile luminoase din jurul nostru. Pentru că dăm importanţă mai mult minţii decât simţirii noastre. Şi când asculţi mai mult mintea, devii cu totul derutat pentru că nu şti de care gând te poţi agăţa. Nu mintea îţi oferă răspunsul rugăciunii tale, ci fiinţa ta interioară. Intuiţia. Simţirea. Liniştea. Introspecţia. Contemplarea. Toate răspunsurile vin din rugăciunea simplă şi curată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu