După apologia făcută ieri femeilor, oare aş putea aduce un mic elogiu şi bărbaţilor? Aş vrea să scriu şi despre ei ceva dar nu prea ştiu ce. Nu prea ştiu de unde să încep şi pe unde să termin. Cum să umplu o pagină scriind ceva despre bărbaţi? Cu ce să o umplu de fapt, cu laude, cu aprecieri, cu ironii sau critici?
Ahhh...dacă bărbatul şi-ar deschide sufletul ce comoară nepreţuită s-ar dezvălui acolo! Şi ce mărgăritar de mare preţ ar descoperi femeia în el însuşi! Şi totuşi, mai nici unul nu e dispus să se dea pe sine în vileag, să scoată necunoscutul din el şi să se arate lumii aşa cum este. Să arate el lumii toată slăbiciunea lui, toată laşitatea lui, toată frica care îl învăluie adesori dar pe care el nu vrea să şi-o dezvăluie niciodată. Pentru că el nu vrea să pară slab în faţa nimănui şi mai ales în faţa unei femei. Slăbiciunile şi le cunoaşte doar el, dar îl lovesc atât de puternic încât nu suportă să le privească într-un mod direct, ci alege să-şi tot întoarcă faţa de la ele. Aşa că mai bine ascunde şi îndeasă şi mai puternic totul în cufărul slăbiciunilor sale. Lacăte şi lanţuri închid cufărul necunoscutului din el, lacăte şi lanţuri zăvorăsc sufletul său!
Ahhh...dacă bărbatului nu i-ar mai fi atât de frică de penibil şi de zâmbetele ironice ale femeilor din jurul lui! Câte ar putea el spune, câte ar putea el înfăptui! Dar penibilul îl macină şi îl frustrează, pentru că orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, niciodată femeia nu trebuie să-i afle slăbiciunea. Astfel încât şi-o va ascunde cât mai adânc ca să nu pară cumva vreun prostănac care de-abia poate deschide gura în faţa ei. El nu se poate arăta slab în faţa unei femei, asta ar fi culmea penibilului pentru el. Dacă ar face-o, cine îl va mai putea oare reabilita din această umilinţă cumplită? Cum se va mai redresa el în ochii ei? Nu, nu, nu! Nu va face niciodată prostia de a îşi deschide sufletul, ci mai mult şi-l va închide ca nici măcar o privire neavenită să nu ajungă în străfundurile lui!
Ahhh...dacă bărbatul ar putea renunţa măcar puţin la orgoliul şi mândria lui! Dar nu poate să o facă, căci e prea umilitor pentru el. El trebuie să cucerească inima unei femei şi pentru asta e neapărat nevoie ca el să strălucească. Astfel încât, se va îmbrăca el în armura strălucitoare care îl va apăra de toate săgeţile aruncate spre el de către cele ce vor să îi cunoască sufletul. El doar vrea să impresioneze şi pentru asta e dispus să meargă până la capătul lumii pentru a cuceri inima femeii de care se îndrăgosteşte. Atunci nu va mai exista nici un obstacol în calea lui. Când un bărbat se îndrăgosteşte, e imposibil să mai ţină treaba asta doar pentru el. Aşa că toată lumea va afla atunci când asta se va întâmpla. De abia atunci va accepta să îşi zdrobească lacătele şi lanţurile sufletului său şi să se arate el aşa cum este. Slăbiciunea şi laşitatea sa, atunci nu mai contează. Nici senzaţia de penibil pe care o ascundea înainte nu mai contează. Nimic nu mai contează pentru el atunci, decât numai femeia pe care el o iubeşte. Numai ea reuşeşte să-i topească armura impenetrabilă cu care el şi-a învăluit fiinţa. Numai iubirea ei îi poate topi rezistenţa, mândria şi orgoliul, numai iubirea ei autentifică bărbatul ascuns în el însuşi!
Ahhh...ce putere uriaşă posedă bărbatul, ce energie se află în el, ce înţelepciune e gata să se reverse din toată fiinţa lui! Dar cum ar putea să o facă de unul singur, cum să îndepărteze el stăvilarele care îl ţintuiesc în pasivitate? El nu poate îndepărta stăvilarele, numai o femeie o poate face. Şi atunci când ea vine în realitatea lui, stăvilarele fricii se urnesc singure, lăsând astfel bărbatul să se exprime în toată splendoarea lui. El s-a născut zeu dar până ce o femeie nu recunoaşte puterea divină din el, îşi va reprima permanent această forţă. Pentru că de fapt, îi este frică de ea. Dar tocmai iubirea unei femei îi dizolvă toată această rezistenţă şi frică interioară. El ştie că poate mai mult şi mai mult şi mai mult...Dar fără susţinere cu greu se va urni din loc. Fără motivaţie nu-şi va scoate sabia din teacă ci va rămâne cu ea atârnând, lăsând-o să ruginească fără nici un rost. Motivaţia sa e însăşi femeia. Pentru că vrea să confirme cumva bărbăţia lui în faţa ei. Femeia îl poate face cu adevărat bărbat dacă el realizează că puterea care vine din ea însăşi e mai mare decât a lui. Pentru că ea vine cu tot sufletul, el în schimb vine adeseori doar cu raţiunea şi cu multă îndoială în suflet. Până când fiinţa lui nu va interfera cu iubirea unei femei, bărbatul rămâne doar un copil mare care se va juca de-a vânătoarea doar în virtual, niciodată însă cu adevărat în viaţă pe un teren real. El se cizelează doar în preajma ei. Învaţă să se comporte şi să vorbească în preajma ei. Învaţă să trăiască cu adevărat doar în preajma ei.
Ahhh...dacă bărbatul ar lăsa ca femeia să-i modeleze fiinţa, ce bărbat ar ieşi atunci modelat din mâinile ei...
Ahhh...dacă bărbatul şi-ar deschide sufletul ce comoară nepreţuită s-ar dezvălui acolo! Şi ce mărgăritar de mare preţ ar descoperi femeia în el însuşi! Şi totuşi, mai nici unul nu e dispus să se dea pe sine în vileag, să scoată necunoscutul din el şi să se arate lumii aşa cum este. Să arate el lumii toată slăbiciunea lui, toată laşitatea lui, toată frica care îl învăluie adesori dar pe care el nu vrea să şi-o dezvăluie niciodată. Pentru că el nu vrea să pară slab în faţa nimănui şi mai ales în faţa unei femei. Slăbiciunile şi le cunoaşte doar el, dar îl lovesc atât de puternic încât nu suportă să le privească într-un mod direct, ci alege să-şi tot întoarcă faţa de la ele. Aşa că mai bine ascunde şi îndeasă şi mai puternic totul în cufărul slăbiciunilor sale. Lacăte şi lanţuri închid cufărul necunoscutului din el, lacăte şi lanţuri zăvorăsc sufletul său!
Ahhh...dacă bărbatului nu i-ar mai fi atât de frică de penibil şi de zâmbetele ironice ale femeilor din jurul lui! Câte ar putea el spune, câte ar putea el înfăptui! Dar penibilul îl macină şi îl frustrează, pentru că orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, niciodată femeia nu trebuie să-i afle slăbiciunea. Astfel încât şi-o va ascunde cât mai adânc ca să nu pară cumva vreun prostănac care de-abia poate deschide gura în faţa ei. El nu se poate arăta slab în faţa unei femei, asta ar fi culmea penibilului pentru el. Dacă ar face-o, cine îl va mai putea oare reabilita din această umilinţă cumplită? Cum se va mai redresa el în ochii ei? Nu, nu, nu! Nu va face niciodată prostia de a îşi deschide sufletul, ci mai mult şi-l va închide ca nici măcar o privire neavenită să nu ajungă în străfundurile lui!
Ahhh...dacă bărbatul ar putea renunţa măcar puţin la orgoliul şi mândria lui! Dar nu poate să o facă, căci e prea umilitor pentru el. El trebuie să cucerească inima unei femei şi pentru asta e neapărat nevoie ca el să strălucească. Astfel încât, se va îmbrăca el în armura strălucitoare care îl va apăra de toate săgeţile aruncate spre el de către cele ce vor să îi cunoască sufletul. El doar vrea să impresioneze şi pentru asta e dispus să meargă până la capătul lumii pentru a cuceri inima femeii de care se îndrăgosteşte. Atunci nu va mai exista nici un obstacol în calea lui. Când un bărbat se îndrăgosteşte, e imposibil să mai ţină treaba asta doar pentru el. Aşa că toată lumea va afla atunci când asta se va întâmpla. De abia atunci va accepta să îşi zdrobească lacătele şi lanţurile sufletului său şi să se arate el aşa cum este. Slăbiciunea şi laşitatea sa, atunci nu mai contează. Nici senzaţia de penibil pe care o ascundea înainte nu mai contează. Nimic nu mai contează pentru el atunci, decât numai femeia pe care el o iubeşte. Numai ea reuşeşte să-i topească armura impenetrabilă cu care el şi-a învăluit fiinţa. Numai iubirea ei îi poate topi rezistenţa, mândria şi orgoliul, numai iubirea ei autentifică bărbatul ascuns în el însuşi!
Ahhh...ce putere uriaşă posedă bărbatul, ce energie se află în el, ce înţelepciune e gata să se reverse din toată fiinţa lui! Dar cum ar putea să o facă de unul singur, cum să îndepărteze el stăvilarele care îl ţintuiesc în pasivitate? El nu poate îndepărta stăvilarele, numai o femeie o poate face. Şi atunci când ea vine în realitatea lui, stăvilarele fricii se urnesc singure, lăsând astfel bărbatul să se exprime în toată splendoarea lui. El s-a născut zeu dar până ce o femeie nu recunoaşte puterea divină din el, îşi va reprima permanent această forţă. Pentru că de fapt, îi este frică de ea. Dar tocmai iubirea unei femei îi dizolvă toată această rezistenţă şi frică interioară. El ştie că poate mai mult şi mai mult şi mai mult...Dar fără susţinere cu greu se va urni din loc. Fără motivaţie nu-şi va scoate sabia din teacă ci va rămâne cu ea atârnând, lăsând-o să ruginească fără nici un rost. Motivaţia sa e însăşi femeia. Pentru că vrea să confirme cumva bărbăţia lui în faţa ei. Femeia îl poate face cu adevărat bărbat dacă el realizează că puterea care vine din ea însăşi e mai mare decât a lui. Pentru că ea vine cu tot sufletul, el în schimb vine adeseori doar cu raţiunea şi cu multă îndoială în suflet. Până când fiinţa lui nu va interfera cu iubirea unei femei, bărbatul rămâne doar un copil mare care se va juca de-a vânătoarea doar în virtual, niciodată însă cu adevărat în viaţă pe un teren real. El se cizelează doar în preajma ei. Învaţă să se comporte şi să vorbească în preajma ei. Învaţă să trăiască cu adevărat doar în preajma ei.
Ahhh...dacă bărbatul ar lăsa ca femeia să-i modeleze fiinţa, ce bărbat ar ieşi atunci modelat din mâinile ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu