sâmbătă, 31 ianuarie 2015

O declarație de iubire...„


Îmi iubesc viaţa, pentru că ea mi-a fost dăruită ca un dar şi ca un îndemn de a o modela dintr-o formă nedefinită într-una finită, aşa cum cred că s-ar potrivi ea cel mai bine pentru mine. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc sufletul divin, pentru că el îmi aminteşte mereu de unde vin şi încotro mă duc, îmi aminteşte cine sunt cu adevărat și unde la mine însumi mai am câte ceva de lucrat. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mintea, pentru că ea este unealta sinelui divin prin care mă manifest în mod creativ printre semeni. Ea este atelierul meu de creație în care curăț, refac, imaginez, experimentez, ordonez și mă disciplinez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trupul, pentru că el este templul spiritului și totodată vehicolul său. El îmi poartă paşii către anumte locuri, către anumite situații și către anumiți oameni, cu care spiritul meu mă îndeamnă să interferez. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc ochii pentru că ei sunt lumina sufletului. Ceea ce se află înlăuntru, aceea se va afla și în afară. Prin ei îmi privesc frumusețea sufletului care se reflectă în frumusețea celor apar și dispar din realitatea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc urechile pentru că prin ele aud îndemnuri, susţineri, sfaturi, afirmaţii sau sunete care mă înalţă deasupra limitelor umane. Toate acestea îmi ridică vibrația dacă sunt atent la aceste șoapte care vin și mă învăluie. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc gura căci prin ea aleg să îmi fac cunoscută credința din mine, cunoașterea și puterea mea care se vrea dezvăluită și nu inhibată. Prin acest instrument organic pot transmite vibrații de susținere, de suport, de motivare. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mâinile, căci cu ajutorul acestora și prin vârful degetelor, scriu și îmi aștern în fața voastră sufletul, credința și mentalitatea mea. Cuvintele scrise pleacă din mâinile mele și ajung până la sufletele voastre. Unele cuvinte vor fi respinse, altele însă vor fi păstrate și-și vor găsi un mic locaș acolo, undeva în voi înșivă. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc imaginaţia pentru că prin ea vizualizez, analizez, şi reușesc să convertesc în materie, ceea ce prima oară se înfiripă în minte. Imaginația pune sămânța și din ea se înfiripă o mică rădăcină care dacă e întreținută permanent, va răsări din ea creația. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc trăirile pentru că ele mă fac conştient de momentul prezentului, dincolo de orice trecut şi înaintea oricărui viitor. Simțirea îmi vorbește despre ce e în interiorul meu, așa cum absolut nimeni nu o poate face. Ea mă ghidează într-un mod subtil și extrem de fin, mă oprește sau mă aprobă. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc liberul arbitru prin care am curajul să aleg şi să îmi asum propriile alegeri prin care devin responsabil de viaţa mea. El mi-a fost dăruit spre folosul meu, dar dacă îl voi renega prin toate blocajele mentale și credințele limitative pe care le preiau din afara mea, atunci mă voi manifesta doar din aceste programe într-un mod inconștient. Așadar ce voi alege, întunericul sau lumina? Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc felul meu propriu de a fi, pentru că prin el îmi recunosc originalitatea, prin el îmi arăt unicitatea. Natura temperamentului se vrea cunoscută în toată splendoarea sa, căci tot ce ține de acest temperament, și sensibilitatea, și caracterul, și personalitatea, îmi sunt toate de folos dacă știu cum să le dau voie să fie de partea mea. Iubesc acest dar magnific!

Îmi iubesc mediul în care am ales să vin la viaţă şi să mă întrupez într-un mod conştient şi nu într-unul aleatoriu. Acest mediu e cel mai benefic pentru mine și pentru cei în jurul cărora am ales să vin. Dacă îmi accept grupul de suflete din care fac parte, atunci nu voi mai fugi îndărăt din calea lor, ci le voi rămâne alături susținându-ne și împărtășindu-ne cu bucurie și compasiune unii celorlalți. Iubesc acest dar magnific!

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, vă iubesc pe voi creatorilor şi creatoarelor, cei şi cele care aţi avut răbdare să citiţi măcar aceste rânduri sau chiar şi mai mult decât atât. Vă mulţumesc pentru că aţi ales să faceţi parte din realitatea mea, aşa cum şi eu am ales să fac parte din realitatea voastră.
Iubesc cu toată ființa mea, acest dar magnific!

vineri, 30 ianuarie 2015

Multumește și iarăși mulțumește...


Mulţumeşte pământului, pentru că el îţi este aşternutul picioarelor tale şi te lasă să te foloseşti de el după bunul tău plac...

Mulţumeşte soarelui, pentru că el te luminează şi te încălzeşte necondiţionat în toate zilele vieţii tale...

Mulţumeşte cerului, pentru că privind albastrul său pur, reintri în tine însuţi şi îţi regăseşti propria-ți frumuseţe...

Mulţumeşte răsăritului, pentru că el te cheamă la viaţă, la bucurie, la creaţie și la o nouă experienţă...

Mulţumeşte apusului, pentru că el te cheamă la meditaţie, la contemplare, la recunoştinţă, la tăcere, la odihnă...

Mulţumeşte stelelor, pentru că ele veghează asupra somnului tău şi ele îţi sunt călăuze luminoase pe timp de noapte...

Mulţumeşte oamenilor, pentru că ei sunt pentru tine adevăraţi maeştri direcţi sau indirecţi, care te aprobă sau te critică, te recunosc sau te ignoră, te ascultă sau te sfidează, toate doar spre folosul tău...

Mulţumeşte cunoaşterii, pentru că ea te îndeamnă mereu să cauţi adevărul fără oprire, să-ţi depăşeşti neputinţele, să-ţi cizelezi mintea, să-ţi curăţi sufletul, să te onorezi pe tine însuţi...

Mulţumeşte curajului de a alege să fi tu însuţi atunci când toţi te îndemnau la supunere, la resemnare, la suferinţă, la întristare…iată acum toate au trecut, veseleşte-te pentru că în momentele mai grele ai păstrat puterea în tine și nu ai abdicat de la crezul tău...

Mulţumeşte gândului tău, căci acesta îţi este averea cea mai de preţ, aşadar filtrează-ţi gândurile, lucrează-ţi mintea si fă din ea unealta sinelui tău...

Mulţumeşte răbdării tale şi nu forţa nimic, căci trasul de ramuri loveşte înapoi cu putere, fructul bine copt este mai uşor de luat decât cel necopt, îndârjirea produce tulburare, iar tulburarea trezeşte patimile adormite...

Mulţumeşte vântului, căci aşa cum poartă el pe cele uşoare, aşa şi tu însuţi vei fi purtat de sinele tău doar acolo unde îți e de folos şi unde noi lecţii de învăţat te aşteaptă...

Mulţumeşte celui de lângă tine, aşa cum te porţi cu el, aşa se va purta şi el cu tine, căci lumina din ochii lui este din aceeaşi lumină care luminează și prin tine însuți şi simţirea lui nu e departe de propria ta simţire...

Multumeste omului bun ce îţi aduce nădejde, zâmbet, susţinere şi bucurie pe chip, pe unul ca acesta merită să-l porţi pururea în sufletul tău...

A fi de partea ta sau a nu fi


Pentru mine oamenii se împart în două categorii mari: cei care sunt de partea lor şi cei care nu sunt de partea lor. Dar ce înseamnă de fapt să fii de partea ta sau nu?
Cu ce categorie să începem? Mai bine cu cei care nu sunt de partea lor, pentru a termina într-o notă optimistă, ok?
Aşadar, pentru mine, oamenii care nu sunt de partea lor sunt cei care:
-aşteaptă resemnaţi ca viaţa să li se schimbe de la sine şi aşteaptă un salvator care să-i scoată dintr-o mizerie materială sau spirituală în care se află
-nu sunt dispuşi să facă vreun efort considerabil în a se disciplina şi a nu mai pierde timpul
-majoritatea nici măcar nu-şi dau seama că viaţa lor necesită schimbări majore pentru că rutina şi delăsarea au devenit a doua lor natură
-preferă să critice într-un mod neconstructiv, doar de dragul de a critica
-nu se bucură cu adevărat de realizările celorlalţi, iar dacă cumva o fac, o fac doar de faţadă dar pe dinăuntru ranchiuna îi mănâncă de vii
-trăiesc plângându-se permanent şi caută mereu oameni dispuşi ca să-i asculte
-consideră că ceva sau cineva din afară e responsabil pentru suferinţa lor: guvernul, statul, sistemul, universul
-privesc cu suspiciune şi invidie un om realizat sau care trăieşte şi gândeşte altfel decât marea turmă
-se simt mereu lezaţi de ceva sau de cineva, ca şi cum ei cred că merită mai mult dar nimeni nu-i ajută să-şi descopere potenţialul
-sunt refractari la ideile şi părerile originale şi nu dau credit nimănui din cei care au reuşit să iasă dintr-o credinţă limitativă, atâta timp cât ei înşişi cochetează cu vreuna
-sunt extrem de orgolioşi şi duri cu ceilalţi, iar despre ei înşişi au o părere foarte bună
-nu-i interesează cunoaşterea sau ceva spiritual pentru că netrăind din sine, se axează doar pe supravieţuire şi pe grija de zi cu zi
-nu acceptă din start ajutor, sfat, sau altă părere diferită decât a lor
-nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii, nu au timp pentru astfel de „nimicuri”
-sunt mereu dispuşi să se certe cu cineva doar de dragul certei, pur şi simplu aşa se hrănesc ei, iar dacă cumva nu iese nimeni la interval, merg ei în căutarea certei
-trăiesc în frică transformând propria frică într-un idol la care se închină zi şi noapte
-nu citesc mai nimic decât eventual lucruri care nu au legătură cu omul şi cunoaşterea
-fac mereu abstracţie de lecţiile pe care viaţa lor însăşi le-o predă şi consideră că nu au nici o lecţie de învăţat
-sunt defensivi în faţa autorităţiilor indiferent de natura lor şi pleacă capul în faţa acestora ca şi cum ar fi vinovaţi cu ceva, deşi nu au făcut absolut nimic rău
-dacă sunt căsătoriţi le e teamă să vorbească într-un mod direct cu un bărbat sau cu o femeie de frica celui sau celei de acasă, de parcă căsătorindu-se ar trăi în lanţuri la puşcărie
-îşi reprimă cam orice nevoie sau fantezie pe linie materială, spirituală sau sexuală, considerându-se nevrednici sau penibili
-îşi sufocă glasul interior care îi îndeamnă să se exprime, considerând că nu ar avea mai nimic bun de spus în faţa celorlalţi
Cei care sunt de partea lor sunt cei care:
-merg înainte pe drumul lor fără să se uite în ograda vecinului, fără să se compare sau să se raporteze la absolut nimeni
-îi interesează doar să îşi manifeste sinele şi să crească cu fiinţa, împărtăşind-o totodată celorlalţi
-sunt permanent într-un fel de alertă constructivă, dar nu şi în disperare
-acceptă cu răbdare şi păreri diferite chiar dacă acele păreri nu sunt conforme crezului lor
-evită polemicile distructive pentru că acestea li se par doar pierderi de vreme şi de energie
-evită să dea sfaturi fără a fi întrebaţi, evită să îşi arunce mărgăritarele pe aiurea
-îşi recunosc propriile greşeli şi nu se mai simt vinovaţi pentru ele pentru că le-au transformat în experienţe asumate
-aleg să spună adevărul în faţă chiar dacă acest adevăr de multe ori doare, dar preferă să facă aşa decât să îl ascundă şi să-şi calce inutil pe suflet
-îşi asumă vorbele pentru că le-au experimentat la propriu şi nu vorbesc doar din cărţi sau din experienţele altora
-nu încearcă să pară mai buni, mai deştepţi sau mai spirituali decât sunt, pentru că cel mai important pentru ei e să se arate aşa cum sunt la momentul prezent
-se bucură de realizările celorlaţi necondiţionat şi îi susţin, îi încurajează, nu sunt indiferenţi pentru că pur şi simplu le pasă de fiecare
-au înţeles că aici printre oameni nu există perfecţiune ci doar căderi, ridicări, ocolişuri, urcuşuri, coborâşuri, victorii sau înfrângeri
-îşi urmăresc propriile trăiri în mod conştient, sunt atenţi la schimbările lor interioare şi la sursa care a generat aceste schimbări
-se bucură de „nimicurile” vieţii şi ştiu că în ele constă tot farmecul ei
-nu îndeamnă pe nimeni într-un mod direct să creadă în ce spun ei, ci le respectă tuturor liberul arbitru şi propria credinţă
-nu se consideră mai sus ca alţii în cunoaştere, pentru că ştiu că oricine le poate preda oricând o lecţie, chiar şi un copil, chiar şi un analfabet, chiar şi un simplu boschetar
-deşi poate mai fac alegeri compromiţătoare, îşi înţeleg natura lor şi revin iarăşi la ei înşişi ca la nişte vechi prieteni, învăţându-şi lecţia care se vroia învăţată
-primesc cu bucurie sfaturi sau ajutor fără resentimente şi fără gânduri ascunse
-primesc totul de la viaţă ca fiind darul divinităţii către ei, înţelegând că orice provocare e încă un mic test ce se vrea depăşit
-sunt liberi şi nu dau socoteală decât în faţa propriei lor conştiinţe, astfel încât această libertate îi îndeamnă să nu dispreţuiască, să nu judece, să nu manipuleze, să nu convingă, să nu rănească, să nu sfideze, să nu agreseze, să nu domine şi să nu lezeze libertatea şi principiile de viaţă ale celorlalţi

joi, 29 ianuarie 2015

Cât de diferiți și totuși atât de asemănători...


Cât de diferiţi suntem prin felul nostru unic de a fi şi totuşi atât de asemănători prin aceeași iubire care ne apropie unul de altul...

Cât de diferiţi suntem prin atitudinile noastre în faţa aceleiaşi situaţii de viață și totuşi atât de asemănători atunci când adevărul ne uneşte pe fiecare dintre noi...

Cât de diferiţi suntem în vorbele, gândurile şi faptele noastre şi totuşi atât de asemănători atunci când originalitatea din noi se dezvăluie fără reţineri...

Cât de diferiţi suntem prin alegerile pe care le facem şi totuşi atât de asemănători atunci când alegerile noastre nu ne dezbină, ci ne apropie şi mai mult unii de alţii...

Cât de diferiţi suntem în mijlocul vieţii şi totuşi atât de asemănători în nădejdea şi dorinţa pe care o simţim în a răzbate şi a depăşi orice obstacol pe care viaţa ni-l pune în calea noastră...

Cât de diferiţi suntem în preajma unei situaţii critice şi totuşi atât de asemănători prin înţelepciunea care se revarsă din sinele nostru găsind astfel soluţii prin care ne depăşim pe noi înşine...

Cât de diferit percepem lucrurile, situaţiile, oamenii, şi totuşi atât de asemănători suntem când lăsăm lumina divină din noi să se reverse în afara noastră...

Cât de diferit comunicăm unul cu altul şi totuşi atât de asemănători suntem atunci când lăsăm compasiunea să ne mângâie sufletele ostenite şi prea mult împovărate...

Cât de diferiţi suntem în cunoaşterea noastră şi totuşi atât de asemănători în râvna de a transcende neputinţa, în a ne regăsi demnitatea şi în același timp inocenţa din noi înşine...

Cât de diferit ne trăim propriile vieţi şi totuşi atât de asemănători suntem când ne recunoaştem pe noi înşine ca fiind minunaţi şi magnifici în deosebirea noastră...

Cât de diferiţi suntem în originalitatea noastră şi totuşi atât de asemănători când ne lăsăm inspiraţia din sine să se manifeste prin creaţii mici sau mari, dar în acelaşi timp unice şi irepetabile...

Cât de diferiți suntem unul de altul, bărbatul față de femeie și femeia față de bărbat, și totuși atât de asemănători când lăsăm deoparte prejudecățile și preconcepțiile pe care le avem unii față de alții...

Cât de diferite sunt sufletele noastre și totuși atât de asemănătoare în frumusețea lor...

Cine eşti tu şi care e crezul tău?


Dacă crezi cu adevărat că viaţa este minunată la modul general, atunci nu fi duplicitar. Dovedeşte-ţi aceasta în modul tău personal. Comportă-te ca atare, vorbeşte conform crezului tău şi lasă-ţi propria atitudine să vorbească dincolo de cuvinte. Du această viaţă minunată până la limita extremă, apoi când ai ajuns la această limită, treci dincolo de ea, eliberează-te şi împărtăşeşte tuturor din experienţa ta!
Dacă eşti într-o depresie aproape continuă, totuşi mai ai şi momente bune uneori, nu-i aşa? Atunci nu fi duplicitar, ci fi autentic în depresia ta. Fi un depresiv cum nu a mai fost un altul înaintea ta. Astfel încât nu-ţi bate capul cu depresia, ci doar cu momentele bune pe care le ai când şi când. Iar când acestea apar la interval, zdrobeşte-le din prima şi ai grijă ca nici măcar o secundă să nu ieşi din depresia ta. Du-ţi depresia până la limita extremă, treci dincolo de ea, eliberează-te, apoi împărtăşeşte tuturor experienţa ta!
Dacă eşti nefericit şi îţi place să te plângi, vezi nu care cumva să te mai şi bucuri de ceva uneori. Orice moment de bucurie înlătură-l imediat, pentru că nu te caracterizează. Nu poţi fi şi nefericit şi bucuros în acelaşi timp. Caută suferinţa oriunde şi oricând, fără oprire. Fi autentic în nefericirea ta. Plânge-te non-stop oricui, fără să selectezi pe cineva şi fără să te cenzurezi în faţa nimănui. Fi cel mai nefericit dintre toţi oamenii care au trăit vreodată, iar când ai ajuns la limită, treci dincolo, eliberează-te, apoi împărtăşeşte tuturor experienţa ta!
Dacă eşti un creştin de biserică care a ales turma în loc să se aleagă pe el însuşi, atunci nu te amăgi. Aplică practic tot ceea ce crezi, ca astfel să ajungi creştin ceresc şi nu doar încă un surogat care tot repetă papagaliceşte numai "doamne miluieşte". Practică toate rugăciunile, posturile, metaniile, urmează toate ritualurile, roagă-te cu rugăciunea minţii fără încetare ziua şi noaptea, citeşte acatiste, paraclise şi nu uita de Biblie, studiaz-o pe îndelete cât mai mult. Citeşte toţi sfinţii părinţi, toate vieţile sfinţilor, apleacă-te şi asupra celor vechi şi asupra celor noi. Ai grijă şi la ţinută ca nu cumva să laşi descoperită vreo parte a corpului care ar sminti pe careva. Spovedeşte-te cât mai des ca să nu ai nimic pe conştiinţă. Fă milostenii şi ajută-i pe toţi neîncetat chiar de-ar fi să rămâi tu însuţi fără nimic. Şi ai grijă mai ales să nu judeci pe nimeni chiar dacă ai vedea păcatul vădit în faţa ta. Fi autentic faţă de dogma ta. Apoi după ce ai experimentat totul până la limită, treci de aceasta, eliberează-te şi împărtăşeşte tuturor experienţa ta!
Dacă eşti atras de spiritualitate, vezi ca nu cumva să fie doar ceva de moment. Ori eşti mereu cu spiritualitatea, ori nu mai eşti deloc. Iar dacă eşti doar uneori, nu eşti autentic ci doar te păcăleşti. Un curs azi, o carte mâine, o meditaţie poimâine, după care o lună pauză şi iarăşi o luăm de la capăt. Intră în tine însuţi şi vezi ce descoperi acolo. Intră în mintea ta şi observă-ţi gândurile, unele cum vin, altele cum pleacă. Fi permanent un observator al vieţii tale, fi mereu de partea ta şi nu îţi călca pe suflet nici măcar în glumă. Citeşte şi studiază zi şi noapte, mergi şi ascultă-i pe toţi dar nu te identifica cu nici o învăţătură, nu idolatriza nici un aşa-zis maestru. Mergi până la capătul lumii dacă sinele tău asta îţi cere, iar după ce ai ajuns la limită, treci dincolo, eliberează-te, vino şi spune tuturor ce ai înţeles din experienţa ta!
Dacă îţi plac banii, consacră-te lor şi fugi după ei zi şi noapte. Fi autentic în căutarea ta. Nu lăsa nici măcar un moment ca atenţia să îţi fie furată de la bani. Citeşte toate cărţile motivaţionale, aplică toate strategiile şi toate tehnicile prin care poţi ajunge la bogăţie. Bagă focus, mult focus şi astfel cine ştie, poate chiar ajungi să materializezi bani. Du-ţi nebunia până la capăt şi închină-te banilor zi şi noapte. Pentru că dacă nu te consacri întru totul să-i materializezi, dar totuşi ai destul tupeu în a vorbi cu nonşalanţă despre asta, înseamnă că viaţa ta e doar minciună şi tu eşti doar un mare mincinos. Apoi după ce ai ajuns la limită, treci dincolo, eliberează-te, vino şi spune tuturor din experienţa ta!
Dacă crezi că sărăcia e la mare preţ, atunci ai grijă să nu ai nimic al tău. Nici casă, nici masă, nici bani în buzunar. Fi adevărat şi autentic în ceea ce crezi. Nu fi duplicitar cu tine însuţi. Acum predici că sărăcia e mare virtute în timp ce te gândeşti la nu ştiu ce afaceri? De ce îţi calci pe suflet, doar ca să dai bine în peisaj? Mai bine nu ar fi să vorbeşti despre afaceri, în loc de a predica sărăcia? Aşadar experimentează cu adevărat sărăcia dacă crezi cu adevărat în ea, iar după ce ai ajuns la limită, treci dincolo, eliberează-te, vino şi spune tuturor din experienţa ta!
Dacă crezi că viaţa e doar bucurie, fi atunci deplin împăcat cu bucuria ta.
Sau ai şi cumva momente când eşti trist? Nu fi duplicitar, bucură-te chiar şi atunci când nu ai motiv, pentru că dacă aştepţi să vină motive de bucurie, ele nu vor veni la comandă, aşa că ia din fiecare clipă a vieţii un motiv de bucurie, chiar şi din situaţiile grele. Fi un om bucuros cum nu s-a mai născut un altul înaintea ta. Şi nu uita să râzi cât mai mult. Apoi după ce ai ajuns la limită, treci dincolo, eliberează-te, vino şi spune tuturor din experienţa ta!
Dacă simţi nevoia să creezi câte ceva, dezlănţuie-ţi creativitatea fără să îţi pese de gura lumii. Dar dacă îţi pasă aşa mult ce va zice unul sau altul, atunci mai bine rămâi într-un colţ nefăcând nimic, căci aşa nici nu vei greşi şi părerea celorlalţi despre tine va rămâne mereu una imaculată. Dar dacă te simţi în stare de ceva, nu îţi pune piedici singur şi nici nu-ţi da cu tifla-n cap de pomană. Provoacă-ţi limitele, împinge-le cât mai sus şi astfel vei avea mari surprize de care poate nici măcar tu însuţi nu credeai că ai fi capabil.
Aşadar, experimentează şi împărtăşeşte!

Dincolo de toate îngrijorările...


Dincolo de toate căutările şi dezamăgirile, de toate întrebările şi răspunsurile, rămâi mereu fidel ţie însuţi, aşa că nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Dincolo de toţi prietenii sau duşmanii, de toţi cei care te iubesc sau care te urăsc, rămâi statornic principiului tău de viaţă şi nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Dincolo de toate reuşitele sau eşecurile din viaţa ta, de toate victoriile sau înfrângerile, fii de partea ta oriunde te-ai afla şi nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Dincolo de toate îndoielile la care ai găsit sau nu un răspuns, caută în continuare adevărul care te va elibera şi nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Dincolo de credinţa care poate îţi joacă feste uneori, aminteşte-ţi că nimeni altcineva, ci numai divinitatea şi numai tu ca prezenţă, ştiu exact ce se află în sufletul tău. Aşadar nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun…
Când ai pierdut orice susţinere exterioară, binecuvintează acest măreţ dar care te îndeamnă iarăşi să sapi tot mai adânc în tine însuţi şi să-ţi descoperi acolo susţinerea ta interioară, aşa că nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Când nu mai ai de ce sau de cine să te agăţi, revino la tine şi prinde-ţe cu putere şi cu toată nădejdea de întreaga ta fiinţă, aşa că nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Când ţi se pare că totul îţi stă împotrivă, opreşte-te şi onorează-te pe tine însuţi, priveşte-te în ochi cu iubire, îmbrăţişează-ţi sufletul şi nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun…
Când tristeţea ţi-a umbrit bucuria sufletului şi nu mai şti cine eşti, şezi tăcut şi nemişcat în lăuntrul tău. Observă această stare trecătoare care vine şi se insinuează ca un şarpe pe lângă sufletul tău, las-o să vină, apoi las-o să plece şi doar nu te îngrijora căci te afli pe drumul cel bun...
Când pleacă de lângă tine şi trece în nefiinţă un om drag, după ce ţi se vor usca toate lacrimile, bucură-te pentru el că s-a eliberat de acest trup, bucură-te şi pentru eroul din el care a ales cu curaj să se întrupeze pentru un scurt timp aici, iar tu nu te îngrijora, oricum eşti pe drumul cel bun...
Când nu te mai regăseşti pe tine însuţi, nu îţi pleca privirea resemnat, ci ridic-o către cer, priveşte puritatea lui care dincolo de nori rămâne mereu acelaşi, iar tu nu te îngrijora, oricum eşti pe drumul cel bun…
Când simţi că poţi mai mult, nu te opri inutil şi nu pica zadarnic în nostalgii deşarte. Nu pune preţ prea mult pe ce spun alţii, nu pune preţ prea mult nici pe mărturia mea. Respectă-i pe toţi, dar nu uita şi de respectul de sine. Respectă-le şi sfaturile fără ca să-i sfidezi inutil. Respectă-le şi adevărul care poate mult l-au căutat până ce l-au aflat. Respectă-le şi felul lor unic de a fi, chiar dacă nu îţi vine aşa uşor să stai pe lângă ei. Respectă-le şi crezul chiar dacă nu eşti de acord cu acesta. Respectă şi vei fi la rândul tău respectat.
Dar nu uita că singura şoaptă autentică şi care nu te minte, e cea care vine dinlăuntru, nu cu surle şi nu cu trâmbiţe, ci ca o adiere, ca o mângâiere şi ca un fin sărut abia perceptibil…

miercuri, 28 ianuarie 2015

Trenul vieţii


Iată trenul vieţii merge fără oprire, iar care ar fi ţinta sa finală, nu poţi şti cu certitudine, eventual doar poţi intui. Dar de fapt, nu asta contează. Cel mai important e să te afli în tren, iar odată intrat în el, eşti deja în mişcare, eşti deja pe cale. Nu destinaţia e importantă, ci drumul către ea, adică drumul către tine însuţi.
În drumul tău, vei trece prin nenumărate gări, una mai seducătoare ca alta. Uneori atracţia de a te opri în ele este atât de puternică, încât nu vei putea rezista să te opui. Atunci vei coborî plin de curiozitate în acea gară, căci acolo ceva ţi-a captat interesul, acolo ceva sau cineva a reuşit să te seducă. Acolo, vei avea ceva de experimentat şi vei avea iarăşi de învăţat o nouă lecţie. Acolo, ţi se vor prezenta tot felul de atracţii, care mai de care mai strălucitoare. Dacă simţi nevoia, testează-le fără frică, căci nu vei scăpa aşa uşor din mâna celor care vor să te cumpere pe nimic.
Dar odată lecţia învăţată, nu mai zăbovi în acelaşi loc. Ai venit, ai coborât, ai testat, ai experimentat, sau poate chiar te-ai rănit, dar pentru toate astea nu te învinovăţi, căci tu singur ai ales. Când ai coborât cu de la sine putere într-o gară, ţi-ai asumat orice risc. Dar totuşi ai coborât pentru un timp şi asta e mare lucru, chiar dacă ai făcut-o cu oarece îndoială.
Unii aleg să rămână pentru toată viaţa în aceaşi gară. Alegerea lor. Alţii vin, aruncă o privire, experimentează ceea ce le e de folos, apoi se urcă şi mai entuziasmaţi ca înainte, şi iarăşi pleacă. Nu uita că trenul te aşteaptă acolo de unde te-a lăsat, oricât ai zăbovi. El abia aşteaptă să te poarte spre o nouă destinaţie care se află şi mai adânc în tine însuţi. Iar cu cât deschiderea ta va fi mai mare, cu atât el te va purta mai departe şi mai departe.
Nu-ţi lăsa propriul tren să ruginească, nu îl lăsa să te aştepte la nesfârşit. El abia aşteaptă să te poarte către locuri noi, către oameni noi, către experienţe noi. La ce ţi-ar folosi să repeţi mereu acelaşi lucru, iarăşi şi iarăşi? La ce ţi-ar folosi să le dai crezare unora sau altora, atâta timp cât tu însuţi nu ai testat crezul lor?
Aşa că urcă şi mergi, mergi necontenit, iar unde crezi că îţi foloseşte coboară dar nu rămâne în acelaşi loc mult timp, căci va veni un moment când nu te vei mai simţi confortabil în acel loc. Nimic nu e pentru toată viaţa. Nici un jurământ nu e pentru toată viaţa, nici un crez momentan nu e pentru toată viaţa.
De aceea simţi că permanent eşti chemat la mişcare şi nu la pasivitate. Mişcarea îţi trezeşte energia lăuntrică şi astfel prin vibraţia pe care o generează, vei atrage către tine oameni şi experienţe care rezonează conform vibraţiei tale. Dar în momentul în care alegi pasivitatea şi inerţia, nu se mai întâmplă mai nimic din ceea ce îţi doreşti. Vibraţia resemnării şi a inerţiei e atât de joasă, încât nu are putere să genereze o schimbare în conştiinţă. Doar schimbând câte ceva, doar alegând a face ceva nou, sporeşti cu fiinţa şi astfel capeţi discernământ. Până nu cazi nu vei învăţa niciodată să te ridici. Unii se vor întreba dacă acel drum e bun sau nu, dacă acea experienţă e bună sau nu pentru ei. De unde vei putea şti vreodată asta dacă nu ai făcut măcar un pas către acea schimbare? Degeaba îţi spune unul sau altul că ar fi bine sau că ar fi rău. Confirmările, aprobările sau interdicţiile lor, nu au nici o valoare pentru tine. Tu eşti diferit de ei, ei sunt diferiţi de tine. Nu am venit aici pentru a fi înregimentaţi şi duşi de colo-colo precum turma.
La orice incertitudine pe care ai avea-o, vei găsi adevăratul suport chiar în tine dacă te vei întreba sincer şi nu vei îndepărta răspunsul doar pentru că nu îţi convine pe moment. Răspunsul apare sub o multitudine de forme, dar fără atenţia ta cuvenită, el se pierde imediat în neant sau mai bine spus, se întoarce tot de acolo de unde a sosit. Uneori răspunsul apare ca o şoaptă, alteori apare prin glasul unui om cu care te întâlneşti, alteori prin rândurile citite absolut întâmplător undeva, alteori printr-o senzaţie sau printr-un gând pe care îl simţi că nu vine din minte, ci din sinele care e conectat permanent cu divinitatea. Iar alteori simţi efectiv cum te străbate un curent din cap până-n picioare odată cu răspunsul primit. Dar eşti liber să faci abstracţie de fiecare dată de aceste inspiraţii. Poţi face abstracţie mereu dacă vrei, dar de fapt, nu vei face decât să te chinui şi mai mult căutând soluţii doar cu mintea căreia îi place tare mult să complice lucrurile la nesfârşit. Sinele îţi dă răspunsul limpede şi curat, dar nu eşti obişnuit să îi dai crezare, căci îţi place să-ţi storci creierii în căutarea unei soluţii complicate. Dar toate se învaţă, experimentându-le. Iar fiecare cale e diferită de a celuilalt. Ce ţi se potriveşte ţie, nu mi se potriveşte mie şi invers.
Trenul vieţii e doar o metaforă. Viaţa însăşi este o metaforă. Tu nu eşti viaţa, ea doar îţi aparţine pentru un timp mai scurt sau mai lung. Viaţa ta, timpul tău, lumea ta, numele tău, casa ta, sexul tău, drumul tău! Toate aceste sunt metafore, căci nu te poţi identifica cu ele. Tot ce e “al tău”, nu eşti tu. Ele sunt doar mijloace de care te poţi folosi pentru a îţi împlini cât mai mult fiinţa şi de care poţi dispune în intervalul de timp cât te afli pe acest pământ.
Doar mergi în trenul vieţii şi nu zăbovi prea mult în vreo gară pustie şi neumblată, ci urcă şi mergi tot mai departe, acolo unde te îndeamnă sinele tău!

Joacă-te!


Joacă-te, căci viaţa e doar o simplă joacă, apropie-te cu entuziasm de ea, apropie-te cu blândeţe faţă de tine, apropie-te cu iubire de oameni şi invită-i pe toţi la joacă...
Joacă-te, căci copilul din tine tânjeşte după bucuria jocului, după starea de neprihănire şi de inocenţă, care nu suportă să fie constrânsă de nimeni şi de nimic...
Joacă-te, căci jucăriile îţi sunt cu totul la îndemână peste tot în jurul tău. Nu fă din viaţă o corvoadă şi din oameni unelte pe care să le manipulezi după bunul tău plac şi doar în propriul tău interes...
Joacă-te cu lumea, cu natura, cu soarele, cu vântul, cu luna, cu stelele, cu păsările, cu fluturii, cu florile. Deschide-te lor tuturor, aşa cum toate stau pururea deschise în faţa ta...
Joacă-te şi de-a spiritualitatea de vrei, ori joacă-te şi de-a energiile dacă poţi, dar nu-ţi lăsa discernământul deoparte. Nu fă din spiritualitatea ta o încrâncenare şi o obsesie zadarnică prin care să încerci să materializezi cai verzi pe pereţi. Joacă-te şi de-a propriul tău maestru dacă ai destul curaj, dar orice ai alege doar joacă-te…
Joacă-te şi cu divinitatea dacă vrei, cheamă-ţi la joacă şi entităţile luminoase care abia aşteaptă să le chemi, comunică cu astralul, cu îngerii sau ghizii spirituali, dacă crezi cu adevărat în aceştia. Nu percepe divinitatea ca fiind undeva dincolo în abstract, când ea se află chiar aici, mereu chiar lângă tine…
Joacă-te şi râzi fără încetare dacă ai reuşit să te eliberezi de vreo credinţă limitativă, nu fă din ea propriul tău inamic, ci mulţumeşte-ţi şi fi recunoscător acelei experienţe care te-a apropiat şi mai mult de tine însuţi...
Joacă-te şi cu amintirea când îţi aduci aminte de trecut, el a avut rolul de a îţi consolida făptura care eşti acum. Nu te lăsa prins în capcana „marelui nimic” care te amăgeşte cu tot felul de gânduri care îţi fură prezentul...
Joacă-te şi când te gândeşti la viitor, căci decât să faci din el propriul tău călău, mai bine imaginează-ţi-l ca pe mărgăritarul cel de mult preţ care abia aşteaptă să fie modelat în mâna ta. Dăltuieşte-ţi propria-ţi fiinţă din toate unghiurile şi caută forma finită care i se potriveşte cel mai bine…
Joacă-te şi cu speculaţiile dacă îţi place să fii sedus de către labirintul minţii şi dacă eşti atât de atras ca un magnet spre tot felul de tehnici, teorii şi supoziţii. Dar fă-o detaşat şi nu te identifica cu ele, rămâi tu însuţi şi fă din toate doar simple pârghii de susţinere la care să apelezi atunci când vei avea cu adevărat nevoie de ele…
Joacă-te în lumină şi nu în întuneric, fii de partea ta şi nu te condiţiona negativ nici măcar în glumă, uită de lacrimi, de întristare şi de suspin. Iar dacă ai putea, tatuează-ţi pe inima ta cât eşti de minunat, cum nimeni altul nu a mai fost înaintea ta...
Joacă-te fără să îţi pese de gura lumii şi ai mai bine grijă ca nu cumva să intri în gura propriei tale conştiinţe şi să nu îţi pară rău că nu ai avut destul curaj să îţi trăieşti propria-ţi viaţă aşa cum ţi-ai dorit cu adevărat...
Joacă-te şi cu cei care te îndrăgesc dar şi cu cei cărora le eşti antipatic(ă). Şi unora şi altora dăruieşte-te aşa cum eşti şi poate vei avea surpriza să te îmbrăţişeze şi să te sărute chiar şi ultimul om la care te-ai fi aşteptat...
Joacă-te ziua şi noaptea fără încetare şi vei vedea cum realitatea ţi se schimbă de la sine, şi cum necazurile închipuite nu mai vin spre tine, căci acolo unde mintea, trupul şi sufletul se luminează, suferinţa şi disperarea nu mai au loc...
Joacă-te şi fii profund dacă simţi nevoia, dar nu uita că simplitatea este cea care frânge chiar şi o inimă de piatră şi ea atrage fără discriminare şi pe cel simplu şi pe cel învăţat, şi pe cel filozof dar şi pe cel ignorant, şi pe cel îndoielnic şi pe cel cumpătat...
Joacă-te şi lucrează cu tine în acelaşi timp, fii creativ şi nu te lăsa prins în capcana obişnuinţei, onorează-te oriunde ai fi şi oriunde ai merge, căci de eşti ori pe pământ ori în cer, mereu doar tu cu tine însuţi eşti...
Ce te-ar putea distrage de la joacă, ce ţi-ar putea înlătura entuziasmul şi pasiunea?
Ce ar putea stinge focul tău lăuntric care arde necontenit pentru viaţă?
Oare ce ar putea tăia lumina netăiată a iubirii?

marți, 27 ianuarie 2015

Ridică-te şi mergi mai departe!


Viața se aseamănă cu o corabie, care uneori va merge liniștită pe ape line, alteori însă se va afla pe ape tulburi și învolburate. Dar în ciuda acestora, ea nu se poate opri niciodată.
Când te vei afla în corabie pe drumul tău, din când în când vei vedea pe lângă tine trecând corăbii cu oameni senini și luminoși care îți vor zâmbi și îți vor face din mână. Pe de cealaltă parte însă, vei vedea trecând pe lângă tine corăbiile piraților care se vor uita încruntați, întunecaţi și îți vor arunca mereu tot felul de ameninţări care mai de care mai înfrcioşătoare.
Dar chiar dacă la un moment dat, din prea multă răutate, ei vor reuși cumva să îți scufunde corabia, asta nu înseamnă că te vor scufunda și pe tine însuți. Nu înseamnă că odată cu corabia şi fiinţa ta interioară se va duce la fund. Căci chiar dacă vei rămâne agățat doar de o simplă plută pe marea învolburată, vei reuși după un timp mai lung sau mai scurt să ajungi la liman. Pluta nu e una palpabilă, ci e una subtilă care se mai numeşte şi “fiinţa ta interioară”. Când vei fi ajuns astfel la mal, adică la tine însuţi, epuizat și frânt, vei rămâne prăbușit acolo poate o vreme. Acolo nu mai e nimeni și nimic care să te susțină. Ești doar tu cu tine însuți. E doar fiinţa ta interioară care nu mai găseşte în jur absolut nici o susţinere, decât doar în verbul “a fi”. Cum poţi spune “eu sunt”, când încă nu eşti? Cum poţi afirma “eu sunt” când te gândeşti doar la “eu am”? Cum poţi crede că ai ajuns să te cunoşti, când fugi din preajma lui “a fi” doar către “a avea”?
Deși pirații te-au prădat, nu au reușit să îți prade însă și lăuntricul tău. Și atunci când te vei ridica de jos, vei simți cum ființa ta e și mai puternică, și mai luminoasă ca înainte. Aveai nevoie de un astfel de test ca să te călești și mai mult. Nimic nu e întâmplător. Mulțumește atunci vieții că te-a testat și că ai trecut testul. Și încă ceva. Să nu dai niciodată vina pe pirați. Ei își fac treaba lor, ce te-ai face oare fără ei? Căci deși tot pradă în stânga sau dreapta, lucrează într-un mod ascuns numai şi numai în folosul tău.
Astfel încât, după ce ai învățat lecția și ai trecut testul, așează-te, odihnește-te, meditează la tine însuți prin toate câte ai trecut, după care vezi-ți iarăși de drumul tău. Corabia ți-o poți reface ușor dacă ai acumulat cu adevărat în ”a fi” şi dacă astfel ai sporit mai mult cu fiinţa decât cu materia.
Și nu uita că viața nu e doar un urcuș. Mai sunt și văi, mai sunt și coborâșuri, și prăpăstii și tâlhari la drumul mare. Te vei opri oare de frica lor? Căci toate acestea sunt daruri minunate, dăruite de viață pentru creșterea ta. Tu doar mergi, mergi fără oprire în cunoașterea ta!
Și nu privi înapoi cu mânie. Priveşte doar înainte cu mare bucurie. Căci atunci când simți că ai mai urcat o treaptă, simți că de fapt s-a mai încheiat o etapă din viața ta. Dar nu rămâne cu gândul la ea. Pentru că ceea ce va veni iarăși spre tine din prezent, eclipsează orice experiență trecută.
Dar oare atunci când te vei ridica, vei fi plin de resentimente şi de ranchiună? Vei căuta oare cu orice preţ să te răzbuni? La ce ţi-ar mai folosi răzbunarea, la ce ţi-ar mai folosi judecata? Mai bine lasă piraţii să umble după legea lor, iar tu mergi în continuare doar după legea ta, adică cea a fiinţei tale interioare care nu degeaba ţi-a adus o experienţă mai dureroasă în realitatea ta. Totul are un rost, dar a rămâne cu gândul la ce a fost odată nu mai are nici un rost, căci imediat ce o experienţă se încheie treci imediat la o alta, dar numai după ce ai reuşit să înţelegi sensul acelei experienţe sau mai bine zis doar după ce ţi-ai învăţat lecţia şi eşti pregătit pentru o alta nouă.
De aceea, nu îţi otrăvi sufletul cu tot felul de amintiri care te-au zdruncinat sau care te-au dezamăgit odinioară. Cei care te-au minţit, te-au înşelat, te-au trădat, te-au abuzat, te-au manipulat, au avut rolul lor tocmai pentru tine, cel care tu erai atunci. Să le porţi pică, e ca şi cum te-ai identifica din nou cu persoana care erai odinioară. Dar cât din cel ce erai atunci a mai rămas şi acum? Poate mult, sau poate foarte puţin. Ne schimbăm totuşi, oricât de inerţi am părea. Aşa că cel ce erai atunci, acela pur şi simplu, nu mai există. Iar acei oameni cu care ai interferat atunci, te-au binecuvântat exact aşa cum cel din interiorul tău a cerut să fie binecuvântat. Poate nu cu o mângâiere, poate nu cu o vorbă bună. Nu ţi-ar fi folosit atunci o astfel de metodă. Aveai nevoie să fii "scuturat" la propriu, nu doar la figurat. Aşa că iartă-i pe toţi şi mulţumeşte-le pentru rolul lor temporar jucat în viaţa ta.
Ridică-te, scutură-ți praful de pe picioare, zâmbește, mulțumește vieții și mergi cu curaj mai departe!

luni, 26 ianuarie 2015

Inerţia sau viaţa trăită pe pilot automat


Omul actual trăieşte adeseori într-o formă de inerţie perpetuă. Veşnic obosit şi parcă veşnic sătul de viaţă. Când faci mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri în fiecare zi (sculat, job, mâncat, televizor, culcat), parcă nu mai trăieşti tu, ci însăşi viaţa pare să te trăiască pe tine. Aceaşi rutină zilnică coboară vibraţia şi ţi-o menţine doar pe fluxul supravieţuirii, unde nici noi provocări nu apar, nici schimbări, nici daruri. Capcana e să te obişnuieşti cu acest tip de viaţă surogat, în care eşti prins în cursa indolenţei şi a inerţiei spirituale.Te scoli fără chef dimineaţa, mânănci sau bei ceva pe fugă, ajungi la job unde doar aştepţi să treacă timpul cât mai repede, apoi revii acasă epuizat psihic pentru că nu ai creat absolut nimic, te aşezi la masă alături de partener dar gândurile îţi sunt undeva mult prea departe, te mai uiţi la vreun film sau la nişte ştiri, după care pici buştean şi o iei a doua zi de la capăt.
Aceasta însă nu este viaţă pentru că practic nu faci nici o alegere conştientă, ci doar te laşi absorbit de cotidian, de plăţi, de griji, de nevoi. De dimineaţa până seara copleşit de „target”-uri care nu te lasă să respiri, uiţi cine eşti şi pentru ce mai trăieşti. Şi mergi aşa un an, după care evadezi într-un scurt concediu cât mai exotic, apoi revii şi iarăşi o iei de la capăt. Oare cine îţi dictează din umbră propria-ţi viaţă? Inerţia!
Ea şi numai ea, te ţine prins în chingiile resemnării şi te tot convinge ori că ai de tras o „karmă” prea grea, ori că ai de dus o „cruce” prea mare pentru umerii tăi, ori că partenerul de viaţă e prea indiferent la nevoile tale şi nu te susţine deloc, ori că nimeni nu te apreciază la adevărata ta valoare, aşa că oricum nu are rost să-ţi baţi capul ca să mai schimbi câte ceva. Şi astfel inerţia te convinge şi te îndeamnă să nu faci nimic. Doar să priveşti impasibil la vieţile altora, la experienţele altora, la meciurile altora. Unde eşti tu în toată ecuaţia asta? Nicăieri, pentru că realitatea lor nu se întrepătrunde sub nici o formă cu realitatea ta. Nu într-o formă reală, ci doar într-una închipuită.
Tu îi vezi pe ceilalţi pe nişte ecrane şi eşti foarte atent la ce se întâmplă cu vieţile lor. Cine s-a mai întâlnit cu cine, cine s-a mai despărţit de cine, cine s-a mai îndrăgostit de cine. Fac aceştia oare parte din realitatea ta? Sunt ei prezenţi lângă tine atunci când ţi-e mai bine sau mai greu? Împarţi cu ei bucuriile sau supărările tale? Mănânci şi respiri alături de ei? Nicidecum. Dar în imaginaţia ta aceste personaje sunt foarte prezente, deşi poate că niciodată nu îi vei întâlni într-o viaţă de om. Ce te atrage de fapt privind la acest bâlci al deşertăciunilor? Faptul că el te face să uiţi de tine, căci uneori insuportabila uşurătate a fiinţei tale te macină atât de mult încât nu o poţi confrunta. Şi decât să te sperii privind în tine însuţi, mai bine să fugi tot privind către ceilalţi. Şi te raportezi la ei ca la nişte mici idoli. La casele lor, la maşinile lor, la banii lor. Le râvneşti cu invidie pe aceste efemeride, iar când aceştia pleacă de aici îţi spui cu satisfacţie şi ironie în acelaşi timp: „ce folos pentru toate aceste bunuri, nimeni nu ia cu el absolut nimic când pleacă de aici”.
Aşa e, nu luăm nimic când plecăm, doar trăirile noastre care însă pot include şi aceste invidii, ranchiuni, resentimente, pe care le-am acumulat privind mereu către ceilalţi. Lăsăm bunurile care se văd aici, dar luăm cu noi pe cele care nu se văd, ci doar se simt. Plecăm cu ele, dar nu avem unde să le ascundem, căci ele ni s-au impropriat în sufletele noastre.
Viaţa trăită pe pilot automat, e cea care caută justificări în a nu face nimic, pentru că şi alţii au încercat câte ceva dar tot acolo au ajuns. Toţi pleacă din acest peisaj, dar nu toţi ajung în acelaşi loc. Astfel încât orice schimbare, orice experienţă, orice conştientizare, îşi pune în veşnicie amprenta pe sufletul tău. Aşa că toate aceste contează, chiar dacă ştie cineva de ele, chiar dacă nu ştie absolut nimeni. Chiar dacă te-ai arătat în faţa lumii, chiar dacă ai stat doar cu frică ascuns într-un colţ. Chiar dacă ai fost penibil în ochii altora, dar ai fost autentic în ochii tăi. Asta e tot ceea ce contează, autenticitatea, unicitatea şi originalitatea ta care se vrea revelată în faţa oamenilor şi nu ascunsă de ochii lor.
Inerţia îţi ţine energia lăuntrică ca într-o cuşcă care tot vrea să se elibereze şi să îşi ia zborul, dar care se izbeşte permanent de gratiile fricii şi a credinţelor limitative, care te tot amăgesc că eşti ceea de fapt, nu eşti şi nici nu ai fost vreodată. Adică o făptură penibilă, ridicolă şi neputincioasă. Nu eşti toate acestea, ele sunt doar convingeri venite pe căi care mai de care mai oculte, ce au reuşit să te convingă de tot acest neadevăr. Tu eşti însă creatorul care se dăruieşte pe sine tuturor. Tu eşti cel care are un cuvânt de spus şi încă unul cu foarte mare greutate. Părerea şi simţirea ta contează enorm, nu o reprima, nu o ascunde. Doar dezvăluie-te şi împărtăşeşte crezul tău, fără de frică. Eliberează această energie potentă din tine aflată în stare latentă, dă-i drumul să-şi ia zborul, ca astfel să poţi zbura şi tu alături de ea!

Cine rămâne acelaşi în toate?




Pe ţărmul nesfârşit al iubirii divine, 
acolo am şezut şi am meditat,
când mi-am adus aminte de Sinele meu. 
Acolo, în sălciile conştiinţei pure,
am atârnat gândurile şi simţurile mele.
Cum aş putea vorbi despre El?
Cum aş putea o clipă uita de El?
Cum pot spune “Sinele este sau nu este”?
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Supremul, cel pur în esenţă şi neinfluenţabil,
mă ţine alături de El prin conştiinţă,
si astfel, dintr-o Divinitate mare,
s-au născut o infinitate de divinităţi mai mici.
Şi dintr-un Sine atotcuprinzător,
s-a născut sinele meu, cel neschimbat.
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Ce este această  parte ascunsă din mine,
ce este acest soare ce nu apune nicicând?
Acolo, nu mai există zi, nu mai există noapte.
Nu e nici formă, nici nume, nici bine şi nici rău.
Doar mintea e fără de-astâmpăr şi vrea cumva să înţeleagă,
cum poate sinele să rămână continuu neschimbat.
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?


Cu adevărat Sinele e în această realitate,
rămâne în ea dar nu se ataşează de absolut nimic.
Neschimbător, etern, liber ca vântul…
Nimic nu îl atinge, nimic nu îl divide,
căci este imaterial şi imuabil.
Astfel fiind El Unul, se împarte peste tot, fiind întreg variat.
Cine este acesta în stare de veghe
şi cum rămâne la fel în stare de vis?
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Ego-ul nu îl poate murdări sub nici o formă,
căci Sinele îndată-şi întoarce faţa de la el!
Norii se perindă încoace si încolo,
dar cerul rămâne pur în esenţă.
Asa şi sinele meu rămâne pur în esenţă,
de neseparat de Sinele Suprem.
Iar daca El este prezenţă şi lumină,
în mine nu are loc vreo discontinuitate.
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Sinele rămâne acelaşi, fără plăceri, fără repulsii.
El nu e actorul, ci numai spectatorul.
Căci pentru el, nu există nici corp fizic, nici corp subtil.
Nu e condiţionat şi limitat de nici o dogmă,
căci nu poate fi ataşat de nici un fel de religie, 
şi nu poate nici recunoaşte vreun fals dumnezeu idolatru.
Dincolo de orice mască, de orice etichetă,
el transcende fără urmă de tulburare lumescul.
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Doar mintea pălăvrăgeşte fără oprire,
şi îmi captează atenţia cu toate speculaţiile,
şi vrea să mă distragă de la a mai intra în mine însumi,
şi vrea să mă arunce în caruselul gândurilor,
neînţelegând ea ce este cu acest Sine,
de unde vine El şi unde se va duce,
si nici nu va putea ea înţelege vreodată,
căci Sinele e dincolo de orice judecată şi raţionament.
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Sinele Suprem e fără chip şi fără formă,
fără dualitate, fără ataşament, fără dorinţe,
dar energia Sa rămâne veşnic vie ca prezenţă.
Cine e acest Sine Suprem care îmi îndrumă paşii,
care mă inspiră şi îmi ghidează viaţa,
dar care totuşi nu-mi poate lua liberul meu arbitru?
Cine sunt eu în mijlocul Lui şi cine e El în mijlocul meu?
Cine rămâne acelaşi strigând în inima mea?

Sinele meu ca un copil, tânjeşte mereu către cel Suprem
şi fuge cu râvnă doar după Acesta.
Dar nu reuşeşte nicidecum să-l cuprindă...
Şi atunci când oboseala pune stăpânire pe el,
Supremul încetineşte şi se lasă doar puţin atins,
dar asta doar ca o umbră şi ca o părere,
sau ca si cum i s-ar atinge doar ciucurii de la poale…
Iar după toate astea, iarăşi se face nevăzut!
Apoi iarăşi mă cheamă, apoi iarăşi încetineşte...
Se întâmplă aşa, doar pentru ca în acest dornic copilaş,
să se aprindă şi mai multă râvnă.
Apoi iar încetineşte şi iarăşi se lasă puţin atins,
dar nu trece mult şi iarăşi se face nevăzut!

Sinele e neatins de pasiune, nu cunoaşte decât starea de neprihănire!
E cu adevărat neatins de mândrie, n-a cunoscut-o niciodată!
E cu adevărat neatins de îndoială, nu cunoaşte dualitatea!
E cu adevărat neatins de frică, aceasta i se perindă prin faţă ca un fum!
E cu adevărat neatins de urma destinului, menirea lui e să fie "cel ce este"!
E cu adevărat neatins de vreun ritual, nu are nevoie de vreun plus sau minus!
E cu adevărat neatins de iluzie, pe toate le percepe doar ca un miraj!
E cu adevărat neatins de orgoliu, 
Căci el se identifică doar cu iubirea!

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Lecţii de învăţat într-o viaţă de om


Amintesc mai mereu de aceste lecţii, pentru că senzaţia mea este că aici suntem la o şcoală. Noi suntem elevii care avem o multitudine de profesori în jur. Pe unii îi ascultăm cu atenţie, pe alţii îi alungăm cu obstinaţie. Şi-i alungăm chiar pe cei care ne spun un mare adevăr despre noi înşine, adevăr însă pe care nu-l putem suporta căci ne răneşte prea mult în orgoliul propriu. Poate că ne-am creat o imagine de sine foarte deformată şi total falsă despre noi. Ni se pare că suntem „cineva” în ochii noştri, deşi poate că suntem mai „nimic” în ochii celorlalţi. Cei care au puterea să ne spună exact cum ne văd, aceia sunt foarte rari. Sinceritatea e ca o floare rară pe cale de dispariţie, căci fiecare vrea mai mult sau mai puţin să se pună bine cu celălalt, cine ştie poate vreodată va apela la un ajutor din partea lui şi acesta îndatorat fiind de diplomaţia lui, nu va putea accepta să îl refuze. Aşa merg treburile aici între oameni, cu diplomaţia şi cu veşnicele mângâieri pe burtică.
Dar e ok până la urmă. Poate că şi diplomaţia e una din lecţiile care se vor învăţate pe pământ. Aşa că n-are rost să ne arătăm cu degetul unul pe altul. E loc pentru toată lumea la această şcoală a vieţii. Universul ne-a chemat la această magnifică şcoală, dar ne-a lăsat totuşi liberi. Dacă vrem, învăţăm câte ceva. Iar dacă nu acum...poate altădată. La şcoala vieţii nu se pun absenţe şi nici nu stă cineva după tine care să te urechească că nu prea stai în banca ta. Din contra, cei prea cuminţi şi căldicei, care se conformează şi pleacă capul, nu fac parte din primele rânduri. Dacă s-ar putea, ei ar alege permanent doar locurile din spate pentru a se putea ascunde cât mai confortabil în spatele elevilor din faţa lor, cine ştie poate aşa nu-i va observa nimeni şi nici un profesor nu se va lega de viaţa lor. Aceştia merg cu turma şi cu un singur păstor. Ce spun ceilalţi vor spune şi ei, ce fac ceilalţi vor face şi ei. Şi uite aşa trece timpul şi viaţa, mereu pitiţi în spatele celor puţin mai curajoşi decât ei.
Cei curajoşi însă, îşi ocupă mereu primele rânduri pentru că ştiu că nu au venit aici să se conformeze în faţa nimănui. Mai bine acceptă orice buşeală, critică sau batjocură decât să plece capul şi să se ascundă în spatele fricii lor. Ştiu că pe moment îi va durea. Poate se vor prăbuşi, poate vor cădea. Dar decât să zacă într-o apă călduţă şi stătută, mai bine strâng din dinţi pentru un scurt moment în care duşul rece se revarsă asupra lor. Apa stătută, îmbâcsită de reguli şi canoane, nu face bine nimănui. Spiritul nu vrea să doarmă în această mizerie, ci vrea ca permanent să creeze câte ceva cu trupul, cu mintea, cu sufletul. De asta are el nevoie de un duş rece cu apă proaspătă, nu de o mângâiere călduţă cu apă stătută.
Şcoala e una, viaţa e una. Dar profesorii sunt infiniţi. Elevii la fel. Însă nimeni aici nu e mereu profesor sau doar elev. Fiecare îşi schimbă adeseori locul din profesor în elev şi invers. Altfel ar fi prea plictisitor iar această şcoală are ca primă opţiune bucuria care nu suportă absolut deloc plictiseala şi rutina.
Fiecare zi e nouă lecţie, în funcţie de alegerile pe care le face elevul imediat de cum face ochi. Aici nu există vreo programă şcolară, pentru că Universul îşi face propriile mişcări imediat după mişcarea elevului, ca şi cum s-ar juca totul pe o tablă de şah. Eu mă ridic şi aleg să fac o mişcare. Universul va face şi el una după ce am ales să mut într-o anumită poziţie. El mă lasă mereu să mut primul şi acceptă orice mişcare pe care aleg să o fac. Divinităţii îi plac mult oamenii curajoşi care fac schimbări şi care îşi caută propriul lor drum şi îşi bătătoresc propria cale. Pe aceştia îi testează zilnic cu câte ceva pentru că ştie că ceea ce nu îi doboară îi face mult mai puternici. Pe ceilalţi care se ascund în spatele fricii, îi va testa şi pe ei după putinţa lor şi după cât pot ei duce, nu mai mult. Dacă vor trece testul, vor înainta puţin câte puţin mai spre locurile din faţă. Însă testele sunt „pe bune”, căci însăşi viaţa e „pe bune”. Astfel încât, nimeni nu poate păcăli pe nimeni. La şcoala vieţii nici nu se poate copia, nici nu se poate trage cu ochiul sau cu urechea la colegul din dreapta sau din stânga, pentru că nimeni nu-ţi ştie răspunsul, decât numai şi numai tu.
Cei mai autentici profesori sunt cei cu care trăieşti, cei din familia ta. Părinţii te învaţă anumite lecţii, fraţii şi surorile altele, soţul sau soţia altele, iar copii tăi cu totul altele. De fapt, copii sunt cei mai adevăraţi profesori şi singurii maeştri care îşi merită cu adevărat acest nume. Ei te învaţă lecţia iubirii, a compasiunii, a răbdării, a non-judecativităţii. Ei te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi îţi arată exact care îţi sunt slăbiciunile dar care îţi sunt şi punctele forte. Ei îţi arată indirect unde mai ai de lucrat câte ceva la tine. Îţi arată în tine egoismul, teama, tendinţa de a fugi, nerăbdarea, irascibilitatea, dezamăgirea, descurajarea. Dar în acelaşi timp copilul-maestru îţi arată şi puterea din tine care se vrea trezită la viaţă. Îţi arată energia din tine care se află acolo, poate încă în stare latentă. Îţi arată frumosul din tine care poate nu are curaj îndeajuns în a se mărturisi pe sine. Îţi arată realitatea ta exact aşa cum este, nu cum ţi-o imaginezi tu cu tot felul de închipuiri fantasmagorice. Pentru că copilul e profesorul cel mai autentic din câţi există, el îţi pune în faţă puritatea, inocenţa şi bucuria lui. El încă nu a uitat menirea sa pe acest pământ şi de aceea se arată aşa cum este, pentru că încă nu a cunoscut ce înseamnă duplicitatea şi făţărnicia, gândul ascuns şi nemernicia. El te învaţă multe lecţii şi te îndeamnă să ţi le înveţi cu entuziasm, dacă ai ochi de privit, urechi de auzit şi minte de înţeles.
Tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii care ni se predau fără oprire. Universul nu are nevoie de pauze, el nu oboseşte niciodată. Şi nici noi nu obosim niciodată atunci când facem lucruri din sinele nostru, nu din sinele altcuiva. Pentru că bucuria însăşi nu oboseşte niciodată. Dacă suntem pe fază cu ceea ce ne întâmpină şi vine permanent către noi, vom fi surprinşi şi întâmpinaţi cu multe daruri, căci după fiecare test, urmează şi recompensa care întrece însă cu mult testarea noastră.

joi, 22 ianuarie 2015

Marile regrete cu care poţi pleca în lumea de dincolo


Odată cu vârsta, mulţi dintre noi simţim poveri nenumărate pe care le purtăm în spinarea sufletului nostru. Le cărăm şi le ducem, care încotro. Le suportăm cu stoicism, până când ele devin o a doua noastră natură. Ne identificăm cu ele şi ne autoamăgim că altfel nu se poate trăi. Şi nu numai că le acceptăm ca pe un firesc, dar le şi perpetuăm din generaţie în generaţie ca pe o moştenire. Moştenirea regretelor.
În acest peisaj atât de viu şi colorat, atât de surprinzător şi diversificat, amânarea e cea care umple până la refuz sacul regretelor ce ne înconvoaie vieţile. Amânarea e asul din mâneca tuturor credinţelor limitative care converg cu toate înspre neputinţă şi resemnare. Amânarea îţi şopteşte permanent că mai e o zi şi mâine, şi poimâine, luna viitoare, anul viitor…dar toate acestea nu există decât în mintea ta. Aceste amânări precum că am mai avea destul timp, sunt de fapt, justificări în a nu face nimic până la capăt. Ne dorim multe, dar le amânăm la nesfârşit pentru că nu avem încredere în noi şi pentru că ne este mult prea frică de ce s-ar putea întâmpla "dacă”. Şi astfel, acumulăm într-o viaţă de om, nenumărate regrete care-şi pun amprenta pe sufletele noastre, luându-le cu noi atunci când vom pleca de aici.
Regretul de a nu spune celor apropiaţi că îi iubeşti. Am început cu acesta, pentru că intuiesc o mare amărăciune pe care o vom resimţi atunci, pentru faptul că nu am avut curajul de a ne exprima cu adevărat sentimentele. Această amărăciune o resimţim încă în viaţă fiind, când ne trezim subit că cineva drag nouă, a plecat şi ne-a lăsat cu inimile frânte şi cu infinitul regret de a nu-i fi mărturisit măcar o singură dată, aceste două cuvinte atât de greu de rostit uneori:“te iubesc”. Unii dintre noi încercăm să ne convingem de cele mai multe ori că cel de lângă noi nu ar dori să audă aceste cuvinte, ci să le simtă din atitudinea noastră. Uneori însă e nevoie şi de cuvinte. Sunt oameni care au nevoie să le audă, să le primească şi să le facă locaş în sufletul lor. Poate atunci când le va fi mai greu, această mărturisire va avea un mare rol de susţinere în viaţa lor.
Regretul de a răni prin vorbele sau comportamentul nostru. De multe ori simţim acest regret chiar imediat după ce am aruncat fără să gândim nişte vorbe ironice sau batjocoritoare la adresa unora, pentru că ne-a fost mai uşor să îi dispreţuim decât să încercăm să-i înţelegem. Mustrarea conştiinţei ne poate urmări toată viaţa pentru unele cuvinte aruncate din răutate. Dar dacă temperamentul nostru uneori ne mai joacă feste şi ne aprindem foarte repede în anumite situaţii, să ne amintim că mai există şi iertarea care şterge imediat învinovăţirea, dacă ne mărturisim curat şi sincer cu un simplu „iartă-mă”.
Regretul de a nu fi avut destul curaj în a-ţi trăi viaţa aşa cum simţi, ci cum au aşteptat alţii de la tine să o trăieşti. Când ne raportăm permanent la gura lumii, ne reprimăm mai mereu câte ceva. Ce va zice unul, ce va crede altul despre mine? Dar tu ce crezi despre tine? Trăieşti oare cu părerile celorlalţi şi te plimbi alături de ele, mănânci alături de ele şi dormi odată cu ele? Cine te-ar putea judeca, cine te-ar putea condamna? Ai conştiinţa împăcată atunci când spui sau faci un anumit lucru? Atunci să fie sănătoşi cu toţii! Căci aici, marea lecţie care se tot vrea învăţată este cea prin care eu mă arăt şi tu îmi dai voie să fiu, sau tu te arăţi şi eu îţi dau voie să fii. Dacă această minusculă lecţie încă nu e învăţată, toată cunoaşterea şi toată spiritualitatea e doar vânare de vânt.
Regretul de a pune munca pe primul plan în detrimentul celor apropiaţi. Sunt oameni şi oameni. Unii se identifică atât de mult cu munca lor încât devin „workaholici”, nu-i aşa? Dacă la sfârşitul zilei nu se simt frânţi psihic şi fizic, nu se simt bine. Până când nu vor convinge ei acel client pe care-l vânează de mult timp şi până nu vor încheia ei o ultimă vânzare, nu se lasă aşa uşor. Fuga după bani, înseamnă uneori fuga de familie. Dar pe de altă parte, nimeni nu se simte bine neavând bani, decât poate dacă a luat-o puţin pe arătură şi mintea începe să-i joace feste. Pentru că banii sunt importanţi, dar nu se vor idolatrizaţi. Ei sunt doar un bonus adus muncii tale. Pentru că nu am venit aici să alergăm disperaţi după bani şi materie, ci am venit să creăm câte ceva, fiecare la nivelul său. Când omul e activ şi creativ, el degajă o energie care ajunge în acea Matrice energetică de care aminteam în articolul precedent. El dă şi primeşte încontinuu. Dar din cel care nu face nimic, nu se generează această energie care se află latentă în el însuşi. Şi astfel cu unul ca acesta, nu prea se întâmplă mare lucru, doar supravieţuire şi cam atât.
Regretul de a începe multe şi a nu termina mai nimic. Începuturile de fiecare dată sunt euforice. Ajungi la un om sau la o carte şi ceva începe să vibreze în tine. Ceva ţi-a atins fiinţa şi simţi că ţi-e bine acolo. Începi ceva, o zi-două, dar neavând obişnuinţa de a lucra efectiv conştient cu sinele, pierzi euforia şi după a treia zi ai şi uitat-o. Apoi apare altceva şi iar o iei de la capăt. Un alt om, o altă carte, un alt curs, un nou seminar. Iarăşi şi iarăşi, începuturi nefinalizate. Dai de o cale spirituală care simţi că ţi se potriveşte, dar neîntreţinând-o zilnic, ea se evaporă căci focul nu poate arde constant fără a pune lemne în el. De aceea dezamăgirile din spiritualitate sunt atât de frecvente, pentru că nu se experimentează decât ca un fel de curiozitate. Iar dacă minunea nu se materializează rapid, înseamnă că acea cale nu e bună şi trecem rapid la alta. Dar dacă tot ai simţit ceva faţă de acea cale, de ce o laşi doar ca să te apuci de o alta care te seduce mai mult? E un non-sens continuu şi un mare regret în aceste începuturi fără de capăt.
Regretul de a nu spune lucrurilor pe nume. Nimeni nu are absolut nici un drept asupra ta, căci nimeni nu îţi poate acapara fiinţa interioară cu forţa. Nici mama, nici tata, nici soţul, nici copilul, nici societatea, nici religia, nici duhovnicul(dacă ai aşa ceva). Dar dacă îţi oferi cu bună ştiinţă viaţa şi îţi pui sufletul la picioarele lor, atunci şi manipularea lor asupra ta va fi tot una pe măsură. În spatele unor măşti care radiază „iubirea necondiţionată”, adeseori se află un interes care-ţi vizează mai mult propriile buzunare, decât sporirea cu sufletul. Şi e normal ca atunci când te desconsideri în faţa unuia sau altuia, ei vor căpăta drepturi asupra ta şi părerea ta în faţa lor astfel nu va mai conta.
Regretul de a fi pierdut unele prietenii neîntreţinute. Da, orice prietenie se vrea hrănită pentru că ea e flămândă şi însetată după iubirea celuilalt. Unul poate dăruieşte mai mult, altul primeşte mai mult. Dar dacă fiecare îşi aduce cât de cât contribuţia în trăinicia acelei prietenii, acea prietenie e una care va dăinui, căci dacă atenţia e doar dintr-o singură parte, balanţa se dezechilibrează şi armonia se perturbă. Uneori când te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de foarte mult timp, te întrebi ce s-a întâmplat de s-a dizolvat acea prietenie care era odată. Nu s-a întâmplat nimic, decât că focul s-a stins atâta vreme cât nu a mai fost întreţinut.
Regretul de a repudia din viaţa ta, anumiţi oameni diferiţi de tine. Ne e bine atunci când ne întâlnim cu cei asemănători nouă şi care au cam aceleaşi principii. Aici nu prea întâmpinăm provocări din partea lor şi nici ei din partea noastră. Dar atunci când ajungem la „a da voie să fie”, simţim cum aceste provocări venite din temperamente şi principii de viaţă atât de diferite, ne dau puţin peste cap şi tendinţa e să fugim de unii ca aceştia care nu ne împărtăşesc principiul nostru. Fugim de unul şi dăm de altul. Şi asta se întâmplă când ego-ul exacerbat ne spune că suntem cumva superiori şi că nu se cade ca să ne „coborâm” noi la nivelul unuia pe care îl dispreţuim pe faţă sau în ascuns. Dar e o mare lecţie de învăţat aici, căci cu toţii suntem egali şi minunaţi în diferenţele noastre. De la absolut oricine avem de învăţat câte ceva.
Regretele pot fi nenumărate şi depind de la persoană la persoană, practic nu putem generaliza aici. Însă oricare ar mai fi ele, fiecare regret te aruncă în trecut şi te cufundă în nostalgia părerilor de rău. Te cufundă în resentimente, în vinovăţie, în resemnare. Dar ca să nu le mai purtăm şi să nu le ducem cu noi prea mult timp în spate, e nevoie de o mică conştientizare a lor, căci nu te simţi deloc bine când trecutul are putere mai mare ca prezentul. Părerile de rău nu atenuează şi nu şterg deloc aceste regrete, din contră ele le măresc şi mai mult. Detaşarea de ele nu e o simplă întoarcere forţată cu spatele, ci o acceptare a alegerilor pe care le-am făcut în trecut, alegeri venite din omul care eram odinioară. Mulţumesc.

luni, 19 ianuarie 2015

Boala trupului, binecuvântarea sufletului


E ușor să vorbești despre boală când nu suferi de nici una. Dar privind în jur, observi multă boală, multă nefericire, multă suferință, multă durere în trupuri și parcă și mai multă tulburare în mințile și psihicul oamenilor. Dar bolile trupului se văd, pe când celelalte sunt undeva ascunse și ele nu ies la iveală decât prin gesturi, vorbe și atitudini. Însă acestea nu par boli deși sunt mai grave și mai nocive decât cele ale trupului. Durerea din trup o simți doar tu, pe când boala unei minți defazate are efect și asupra celorlalți. Căci frica e boala care le înmănunchează pe toate. Îngrijorarea e și ea o boală. Mândria e și ea o boală. Egoismul, la fel, e și acesta e o boală. Mila de sine, la fel. Deznădejdea, la fel. Duplicitatea, la fel. Fățărnicia, la fel. Batjocura, la fel. Bârfa, necredința, îndoiala, la fel. Toate acestea îți fură energia și îți scad vertiginos vibrația. Și astfel nu mai ești tu cel adevărat, ci devii produsul unei minți mai mult sau mai puțin bolnave. Dar privind la ceilalți care se regăsesc și ei în același vortex al suferinței, nu realizezi acest tip de boală subtilă care se naște și se dezvoltă în mintea omului. Vei spune despre unul sau altul că este bolnav, doar atunci când boala din minte se răsfrânge asupra trupului. Dar ce a gândit un astfel de om până la activarea bolii sale în trup, aceasta nu o știe nimeni, uneori nici măcar cel care se îmbolnăvește. Bolile trupești sunt de fapt, consecința bolilor mentale.
Alții vor spune că dacă vezi boala în jurul tău, poate că tu însuți ai o problemă, căci nu-i așa, noi doar ne creăm realitatea și aici am venit să trăim „frumos, ușor și bine” și astfel să ne simțim noi cât mai ok, chiar dacă vom călca cu nonșalanță peste sufletele altora. Cei care repetă ca niște papagali acest clișeu spiritual de grădiniță, pentru mine sunt doar niște impostori pentru că nici măcar ei înșiși nu cred în ce spun. Când lucrurile par roz în viața ta pentru o perioadă, e foarte ușor să faci pe „spiritualul” și ai impresia că această perioadă de amăgire va ține toată viața. Numai că aici totul e în schimbare permanentă, inclusiv noi, inclusiv viața. Totul e doar temporar atunci când te afli pe un drum al cunoașterii de sine. Dacă nu te afli încă pe el, trăiești ca într-o bulă care mai devreme sau mai târziu se va sparge și oare ce va mai rămâne atunci din ființa ta dacă nu ai apucat încă să te cunoști? Poate vor rămâne case, mașini, bani, lucruri, dar oare unde mai ești tu în toată ecuația asta?
Drumul prin această viață e unul surprinzător. La prima cotitură, nu știi ce îți iese în cale și pe cine vei întâlni. Tu nu-ți poți crea drumul, nici evenimentele care vor urma, nici oamenii pe care-i vei întâlni. Să crezi asta, că poți să îți creezi realitatea într-un mod „ad litteram”, ține tot de spiritualitatea de grădiniță de care aminteam mai sus. Însă ține doar de tine să privești dintr-un anumit unghi, tot ceea ce vine în realitatea ta. Provocările nu le știi dinainte, dar poți alege să fugi de ele sau să vii în întâmpinarea lor cu bucurie și cu entuziasm. De fapt, asta înseamnă crearea realității, modul în care alegi să îți privești propria realitate care se schimbă permanent. A o crea, înseamnă a o limita. Însă a îi da voie să fie, înseamnă că nu ți-e frică de orice provocare pe care ți-o va aduce viața în dar.
Până la urmă de ce ne îmbolnăvim? Nu am întâlnit om care să nu se fi îmbolnăvit vreodată. Unii își dau seama că totul pleacă din mintea lor și atunci încep să lucreze cu ei înșiși, alții sunt permanent pe pilot automat și pe mintea de maimuță. Iar asta, nu are legătură deloc cu cunoașterea, pentru că poți cunoaște câte-n lună și-n stele, dar întrebarea e ce faci cu această cunoaștere și cum o pui tu în practica vieții de zi cu zi? Ai bătut drumurile pe la multe seminare sau cursuri, ai citit tone de cărți, ai meditat sau poate mult te-ai mai rugat. După ce ai făcut toate astea dar încă simți că nu sporești în nimic, oprește-te, fă un foc mare în care să ardă toate vreascurile credințelor tale limitative, așează-te în fața lui și pune-ți întrebările potrivite fără să te menajezi cu absolut nimic. Dacă urmezi o cale dar ea te duce mereu într-o fundătură, e cazul să o schimbi. Însă pentru asta e nevoie să te oprești și să ieși din programul minții de maimuță, altfel tot vei merge pe pilot automat într-un veșnic non-sens. Aici nu vorbesc despre „critica rațiunii pure”, ci despre viața simplă și lucrurile mici, unde acolo de cele mai multe ori întâmpinăm mari provocări pe care nu vrem să ni le asumăm.
Toate bolile apar dintr-un dezacord și dintr-un defazaj. Despre ce fel de dezacord vorbesc? Despre ruperea armoniei dintre tine și divinitate. Și despre ce fel de divinitate vorbesc? Despre aceea pe care nu o poți păcăli cu absolut nici un gest, nici un gând, nici o vorbă și nici o faptă. Toate acestea pe care tu le transmiți, sunt forme de energie care pleacă de la tine și ajung sub forma unei amprente energetice la această Matrice universală a creației. Aceasta nu e una cu Creatorul, dar El se folosește de ea și nu invers. Creatorul, e coordonatorul acestei matrici energetice. Această Matrice e de fapt forma primordială de energie unde se înmagazinează toate formele-gând, ideile, trăirile noastre. Tu faci o faptă bună, de exemplu. Acea amprentă energetică pleacă și se înmagazinează în această Matrice până la un moment dat în care ea îți este iarăși transmisă înapoi, atunci când vei avea nevoie. Dar pentru că nu sesizezi acest ciclu, vei spune ceva de genul „ce noroc am avut”! Iar invers se întâmplă exact la fel, tu transmiți o formă gând de energie negativă, după care tu însuți vei fi singurul care vei suferi, căci și aceasta nu va rămâne în Matrice, ci ți se va întoarce poate atunci când nu te aștepți și iarăși te vei întreba: „cum de-am putut avea un astfel de ghinion”?
Permanent noi creăm aceste forme gând de energie, dar de cele mai multe ori le creăm fără să le conștientizăm. Practic, ne programăm permanent prin tot ceea ce transmitem. Ne racordăm inconștient la aceste programe, îi acordăm astfel și pe copii noștri și pe cei din jur atunci când propovăduim și hrănim aceste energii negative fără să ne dăm seama că trăim doar pe pilot automat. Și pentru că mai mulți sunt din cei care nu lucrează cu ei, implicit atunci tot mai mulți vor fi și cei care se vor afilia la aceste programe de joasă frecvență. Când tot se transmit gânduri de neputință în fața bolilor, aceste programe prind viață și devin un fel de entități vii care se hrănesc din energia transmisă de cei care își plâng de milă neputința în fața bolilor. Și de obicei, după ce te îmbolnăvești, aceste lucruri de care amintesc eu aici, nu prea mai au nici o valoare, căci atunci suferința eclipsează totul și omul începe să se afunde și mai mult pe vibrația negativă. De unde să mai aibă voință omul bolnav de a lucra la sănătatea lui, dacă nici măcar atunci când a fost sănătos nu a făcut-o?
Așadar, bolile apar dintr-un dezacord. Când omul nu face ceea ce este menit să facă. Și atunci apar multe frustrări care tot la boală îl duc. Când nu trăiește cu cel care e menit să trăiască, sau pe care l-a alungat din viața lui. Când își încalcă misiunea sau tot face abstracție de îndemnul sinelui său. Dar de obicei, boala nu apare imediat, ci mai întâi se transmit unele avertismente precum că ceva nu e în regulă cu tine. Și astfel ai timp să te redresezi și să îți revii, până ce boala începe să se insinueze. Dar dacă totuși nu ai ținut cont de nici un astfel de avertisment, nu te judeca prea aspru după ce boala ți-a fost confirmată. Nu intra pe fluxul milei de sine, că oricum nu îți va folosi la nimic. Vor veni unul sau altul și îți vor plânge de milă, dar nimic nu se va rezolva astfel. Ci doar aceștia vor băga și mai mult cuțitul în rana ta.
Boala nu e o pedeapsă, iubiții mei. Din contra, e un mare ajutor dacă reușești să întrepătrunzi scopul ei. Uneori când lucrurile se desfășoară contrar cu menirea ta divină în această viață, boala te va pune la orizontală pentru o perioadă ca astfel să începi să meditezi câte puțin la tine însuți și să îți dai seama de unde provine greșeala ta. Nu fă din boala ta un dușman, ci împrietenește-te cu ea. Dacă există o tumoare în corpul tău, începe să comunici cu ea. Așează-ți mâna dreaptă cu palma deschisă peste ea, imaginându-ți cum se revarsă din ea iubire, iertare, sănătate. Mulțumește-i că a sosit și că ai înțeles avertizarea ei ca tu să îți poți schimba astfel viața. Dă-ți acest angajament în fața bolii sau a tumorii tale. Și începe să îți schimbi viața și să elimini din ea tot ceea ce te influențează negativ, poveștile triste sau oamenii pesimiști. Dacă nu o poți face și ești nevoit să locuiești cu ei, schimbă modul tău de gândire și indirect se vor schimba și aceștia privind la tine, căci poate că nici ei nu au știut vreodată că se poate trăi și altfel pe lumea asta. Iar după ce i-ai mulțumit bolii și ți-ai luat angajamentul că te vei schimba, roagă ca boala ta să plece din realitatea ta. Spune-i că ai înțeles mesajul și mulțumește-i încă odată. Dar e important să te schimbi în realitate, altfel nu se va întâmpla nimic benefic doar cu o simplă minciună poleită. În paralel, e nevoie de iertare către divinitate, căci prin gândurile tale negative, ai adus perturbări în univers. Roagă-te astfel pentru anihilarea oricărei perturbări adusă Matricei. Ea îți va răspunde ori printr-un gând, ori printr-o imagine prin care tu vei realiza unde se află sursa bolii tale. Lucrează acolo și schimbă activarea polarității negative din mintea ta.
Împacă-te cu sufletul tău, cu mintea ta, cu trupul tău și fă pace cu divinitatea și cu aproapele tău!

vineri, 16 ianuarie 2015

Fanteziile care te urmăresc toată viața


De cele mai multe ori, oamenii fug de ei înșiși. Condiționările sociale și religioase și-au pus amprenta asupra lor atât de mult de-a lungul timpului, încât trăiesc parcă într-o permanentă inhibare. Dar această inhibare e mai mult una de fațadă, căci în imaginația omului se petrec mereu lucruri care mai de care mai interzise. Cine oare le interzice, cine oare spune că acolo e periculos dacă vei intra? Și cine poate știi exact ce e nociv pentru tine? Există cineva pe lumea asta care să-ți trăiască propria viață în locul tău? Există cineva care să împartă cu tine propriul tău aer pe care-l respiri? Există cineva care să simtă cu sufletul tău și să poată gândi cu mintea ta? Există oare cineva care să poată privi lumea prin ochii tăi? Există pe undeva, prin vreo peșteră sau printr-un vârf de munte, un om care să aibă un suflet identic cu al tău? Dacă există, vino și arată-mi-l și mie, căci eu până acum nu am găsit așa ceva pe pământ. Și nici nu voi găsi vreodată.
Dar oamenii fug și aleargă care încotro, aruncând cu bani în stânga sau dreapta, după un astfel de om care să le spună cum să-și trăiască viața, cum să se îmbrace, ce să mănânce, de câte ori pe săptămână să facă dragoste și asta neapărat doar în anumite poziții, când să se scoale și când să se culce, cum să-și rabde frustrările, cum să se lupte cu trupul, cum să-și frângă dorințele carnale și cum să iasă învingători în veșnica luptă împotriva cărnii și a sângelui. Și oamenii primesc aceste condiționări ce-i înlănțuie, ca și cum le-ar auzi direct din gura divinității. Și ce fac de fapt? Doar se inhibă și mai mult. Asta fac pentru că asta caută: un om care să le confirme faptul că ei sunt mai mult sau mai puțin defazați și că dorințele lor îi năucesc. Și acel inițiat, guru, maestru, preot sau ce-o mai fi el, când privește la acel om care singur își caută propriul călău cu bună știință, se va comporta ca atare și-i va reteza acestuia orice dorință carnală, orice fantezie mentală. Și astfel omul își primește condiționarea și pleacă iarăși înapoi în lume, unde va încerca din răsputeri să se lupte împotriva firii sale.
Și poate va reuși să se înfrângă cu trupul, dar oare va reuși să se înfrângă și cu mintea și cu imaginația? Mulți cad în această capcană o viață, până la un moment dat în care acele fantezii din mintea lor pe care și le tot reprimă prostește, vor năvăli peste ei tocmai atunci când nu se mai așteaptă. Degeaba îți domini trupul și pari ceva în ochii celorlalți care nu văd decât aparenta ta curățenie exterioară, dar nu reușesc să îți vadă și propriile tale fantezii pe care nu vrei să ți le recunoști și pe care le ascunzi după perdea pentru a nu le vedea nimeni. Și din când în când, mai tragi câte o privire scurtă la acele fantezii și mai dai câte puțin perdeluța la o parte. Căci nu ai pace, deși trupul pare foarte curat și pur. Imaginația însă o cam ia razna, dar bineînțeles despre ea nu trebuie să știe absolut nimeni, numai tu știi exact ce poate ea. Și uite așa, dualitatea și conflictul tău interior se războiesc în tine și tu crezi că purtând acest război pentru toată viața, devii un mare martir în ochii dumnezeului tău.
Și pleci dincolo și iei cu tine toate aceste frustrări și angoase, pentru că pur și simplu nu ai avut curaj să le duci până la capăt, nu ai avut destul tact ca pur și simplu să le experimentezi, dacă asta ai simțit nevoia să faci. Doar te-ai întrebat mereu oare ce va zice x sau ce va crede y, dacă vor surprinde în tine, aceste fantezii cu care te lupți de o viață? Dar ce contează ce vor spune și ce vor crede ei, atâta timp cât tu nu ești împăcat cu tine însuți? E ca și cum ai dormi permanent în pat cu dușmanul, adică cu falsa moralitate propovăduită de către unii lupi moraliști care se vor neapărat idolatrizați. Vrei și tu oare să te identifici cu această falsitate, în care nu se poate spune lucrurilor pe nume de frică ca nu cumva soclul așa-zisei moralității să se prăbușească?
Dacă alegi doar să te chinui având în tine aceste fantezii pe care ți le reprimi, nu-ți pot confirma decât că acest chin va dura cam toată viața, căci el nu știe de glumă și nu ține cont nici de vârstă, nici de sex, nici de alte preocupări. Mulți aleg această inhibare zadarnică pe toată viața, pentru că suferă de o mare nevoie de masochism-spiritual. E alegerea lor. Le place tare mult să se lupte împotriva lor înșiși. Chiar au vocație de adevărați martiri. Religia le promite marea cu sarea dacă se vor învinge pe ei înșiși și vor primi ei înmiit daruri neprețuite după plecarea lor de aici.
Dar a te învinge pe tine însuți trupește, nu e deloc o soluție. Căci astfel nu ai reușit într-o viață de om să te cunoști cu adevărat, ci doar ai fugit de tine însuți. Nu ai reușit nicidecum să îți accepți nevoile și astfel să le depășești după ce le-ai experimentat, ci doar ai stat mereu cu mintea la ele și te-ai tot întrebat înfricoșat: „cum ar fi fost dacă?” Ai tot dat cu teamă perdeluța la o parte, crezând că acele fantezii se vor evapora ca prin farmec. Nu s-au evaporat și nu se vor evapora vreodată atâta timp cât nu le testezi. Altfel vei merge mereu cu ele de gât și te vei plânge spovedindu-te ca un martir al neputinței. Nu te-ai întrebat niciodată de ce acele fantezii stăruie în imaginația ta? Tocmai de aceea, ca să mai faci încă un pas către ființa ta, ducându-le până la capăt. Apoi vei vedea singur ce se întâmplă. Martirul care se tot lupta contra trupului își va pierde imediat vocația falsă cu care se tot identifica. Căci acești pași pe pământ se vor făcuți sub toate aspectele posibile, înțelegându-te și acceptându-te exact așa cum ești. Căci omul are nevoi și nevoi. Unele sunt spirituale, alte sunt carnale. Dar nu poți trăi cu o falsă imagine spirituală despre tine precum că ai fi cineva, atâta timp cât propriile fantezii sexuale te urmăresc permanent. E o contradicție aici și o falsă moralitate după care încerci să te ghidezi, dar care nu îți aparține. Moralitatea e doar una personală care ține de fiecare om în parte, nu una generală în care se tot aruncă cu canoane și fasoane, precum că una ar fi mai bună, iar cealaltă ar fi mai rea.
Toate fanteziile sexuale reprimate din frică, te vor urmări în subconștient toată viața. Pentru că ele se vor duse până la capăt, după care pur și simplu le depășești și te detașezi astfel de ele. Așa ajungi să te cunoști și mai mult pe tine însuți din propriile experiențe, nu din sfaturile pe care ți le dă vreunul și mai inhibat decât tine. Scriam în precedentul articol despre cum văd eu calea, adevărul și viața. Dar am uitat să amintesc că singura cale autentică e cea care ți-o stabilești și ți-o deschizi chiar tu, nu mergând pe căile bătătorite înaintea ta de către ceilalți. Calea lor, nu e și calea ta! Adevărul lor, nu e și adevărul tău! Viața lor, nu e și viața ta! Fiecare dintre noi avem propriile noastre lecții și provocări de asumat. Ele sunt doar ale noastre și ale nimănui altcuiva.