Omul actual trăieşte adeseori într-o formă de inerţie perpetuă. Veşnic obosit şi parcă veşnic sătul de viaţă. Când faci mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri în fiecare zi (sculat, job, mâncat, televizor, culcat), parcă nu mai trăieşti tu, ci însăşi viaţa pare să te trăiască pe tine. Aceaşi rutină zilnică coboară vibraţia şi ţi-o menţine doar pe fluxul supravieţuirii, unde nici noi provocări nu apar, nici schimbări, nici daruri. Capcana e să te obişnuieşti cu acest tip de viaţă surogat, în care eşti prins în cursa indolenţei şi a inerţiei spirituale.Te scoli fără chef dimineaţa, mânănci sau bei ceva pe fugă, ajungi la job unde doar aştepţi să treacă timpul cât mai repede, apoi revii acasă epuizat psihic pentru că nu ai creat absolut nimic, te aşezi la masă alături de partener dar gândurile îţi sunt undeva mult prea departe, te mai uiţi la vreun film sau la nişte ştiri, după care pici buştean şi o iei a doua zi de la capăt.
Aceasta însă nu este viaţă pentru că practic nu faci nici o alegere conştientă, ci doar te laşi absorbit de cotidian, de plăţi, de griji, de nevoi. De dimineaţa până seara copleşit de „target”-uri care nu te lasă să respiri, uiţi cine eşti şi pentru ce mai trăieşti. Şi mergi aşa un an, după care evadezi într-un scurt concediu cât mai exotic, apoi revii şi iarăşi o iei de la capăt. Oare cine îţi dictează din umbră propria-ţi viaţă? Inerţia!
Ea şi numai ea, te ţine prins în chingiile resemnării şi te tot convinge ori că ai de tras o „karmă” prea grea, ori că ai de dus o „cruce” prea mare pentru umerii tăi, ori că partenerul de viaţă e prea indiferent la nevoile tale şi nu te susţine deloc, ori că nimeni nu te apreciază la adevărata ta valoare, aşa că oricum nu are rost să-ţi baţi capul ca să mai schimbi câte ceva. Şi astfel inerţia te convinge şi te îndeamnă să nu faci nimic. Doar să priveşti impasibil la vieţile altora, la experienţele altora, la meciurile altora. Unde eşti tu în toată ecuaţia asta? Nicăieri, pentru că realitatea lor nu se întrepătrunde sub nici o formă cu realitatea ta. Nu într-o formă reală, ci doar într-una închipuită.
Tu îi vezi pe ceilalţi pe nişte ecrane şi eşti foarte atent la ce se întâmplă cu vieţile lor. Cine s-a mai întâlnit cu cine, cine s-a mai despărţit de cine, cine s-a mai îndrăgostit de cine. Fac aceştia oare parte din realitatea ta? Sunt ei prezenţi lângă tine atunci când ţi-e mai bine sau mai greu? Împarţi cu ei bucuriile sau supărările tale? Mănânci şi respiri alături de ei? Nicidecum. Dar în imaginaţia ta aceste personaje sunt foarte prezente, deşi poate că niciodată nu îi vei întâlni într-o viaţă de om. Ce te atrage de fapt privind la acest bâlci al deşertăciunilor? Faptul că el te face să uiţi de tine, căci uneori insuportabila uşurătate a fiinţei tale te macină atât de mult încât nu o poţi confrunta. Şi decât să te sperii privind în tine însuţi, mai bine să fugi tot privind către ceilalţi. Şi te raportezi la ei ca la nişte mici idoli. La casele lor, la maşinile lor, la banii lor. Le râvneşti cu invidie pe aceste efemeride, iar când aceştia pleacă de aici îţi spui cu satisfacţie şi ironie în acelaşi timp: „ce folos pentru toate aceste bunuri, nimeni nu ia cu el absolut nimic când pleacă de aici”.
Aşa e, nu luăm nimic când plecăm, doar trăirile noastre care însă pot include şi aceste invidii, ranchiuni, resentimente, pe care le-am acumulat privind mereu către ceilalţi. Lăsăm bunurile care se văd aici, dar luăm cu noi pe cele care nu se văd, ci doar se simt. Plecăm cu ele, dar nu avem unde să le ascundem, căci ele ni s-au impropriat în sufletele noastre.
Viaţa trăită pe pilot automat, e cea care caută justificări în a nu face nimic, pentru că şi alţii au încercat câte ceva dar tot acolo au ajuns. Toţi pleacă din acest peisaj, dar nu toţi ajung în acelaşi loc. Astfel încât orice schimbare, orice experienţă, orice conştientizare, îşi pune în veşnicie amprenta pe sufletul tău. Aşa că toate aceste contează, chiar dacă ştie cineva de ele, chiar dacă nu ştie absolut nimeni. Chiar dacă te-ai arătat în faţa lumii, chiar dacă ai stat doar cu frică ascuns într-un colţ. Chiar dacă ai fost penibil în ochii altora, dar ai fost autentic în ochii tăi. Asta e tot ceea ce contează, autenticitatea, unicitatea şi originalitatea ta care se vrea revelată în faţa oamenilor şi nu ascunsă de ochii lor.
Inerţia îţi ţine energia lăuntrică ca într-o cuşcă care tot vrea să se elibereze şi să îşi ia zborul, dar care se izbeşte permanent de gratiile fricii şi a credinţelor limitative, care te tot amăgesc că eşti ceea de fapt, nu eşti şi nici nu ai fost vreodată. Adică o făptură penibilă, ridicolă şi neputincioasă. Nu eşti toate acestea, ele sunt doar convingeri venite pe căi care mai de care mai oculte, ce au reuşit să te convingă de tot acest neadevăr. Tu eşti însă creatorul care se dăruieşte pe sine tuturor. Tu eşti cel care are un cuvânt de spus şi încă unul cu foarte mare greutate. Părerea şi simţirea ta contează enorm, nu o reprima, nu o ascunde. Doar dezvăluie-te şi împărtăşeşte crezul tău, fără de frică. Eliberează această energie potentă din tine aflată în stare latentă, dă-i drumul să-şi ia zborul, ca astfel să poţi zbura şi tu alături de ea!
Aceasta însă nu este viaţă pentru că practic nu faci nici o alegere conştientă, ci doar te laşi absorbit de cotidian, de plăţi, de griji, de nevoi. De dimineaţa până seara copleşit de „target”-uri care nu te lasă să respiri, uiţi cine eşti şi pentru ce mai trăieşti. Şi mergi aşa un an, după care evadezi într-un scurt concediu cât mai exotic, apoi revii şi iarăşi o iei de la capăt. Oare cine îţi dictează din umbră propria-ţi viaţă? Inerţia!
Ea şi numai ea, te ţine prins în chingiile resemnării şi te tot convinge ori că ai de tras o „karmă” prea grea, ori că ai de dus o „cruce” prea mare pentru umerii tăi, ori că partenerul de viaţă e prea indiferent la nevoile tale şi nu te susţine deloc, ori că nimeni nu te apreciază la adevărata ta valoare, aşa că oricum nu are rost să-ţi baţi capul ca să mai schimbi câte ceva. Şi astfel inerţia te convinge şi te îndeamnă să nu faci nimic. Doar să priveşti impasibil la vieţile altora, la experienţele altora, la meciurile altora. Unde eşti tu în toată ecuaţia asta? Nicăieri, pentru că realitatea lor nu se întrepătrunde sub nici o formă cu realitatea ta. Nu într-o formă reală, ci doar într-una închipuită.
Tu îi vezi pe ceilalţi pe nişte ecrane şi eşti foarte atent la ce se întâmplă cu vieţile lor. Cine s-a mai întâlnit cu cine, cine s-a mai despărţit de cine, cine s-a mai îndrăgostit de cine. Fac aceştia oare parte din realitatea ta? Sunt ei prezenţi lângă tine atunci când ţi-e mai bine sau mai greu? Împarţi cu ei bucuriile sau supărările tale? Mănânci şi respiri alături de ei? Nicidecum. Dar în imaginaţia ta aceste personaje sunt foarte prezente, deşi poate că niciodată nu îi vei întâlni într-o viaţă de om. Ce te atrage de fapt privind la acest bâlci al deşertăciunilor? Faptul că el te face să uiţi de tine, căci uneori insuportabila uşurătate a fiinţei tale te macină atât de mult încât nu o poţi confrunta. Şi decât să te sperii privind în tine însuţi, mai bine să fugi tot privind către ceilalţi. Şi te raportezi la ei ca la nişte mici idoli. La casele lor, la maşinile lor, la banii lor. Le râvneşti cu invidie pe aceste efemeride, iar când aceştia pleacă de aici îţi spui cu satisfacţie şi ironie în acelaşi timp: „ce folos pentru toate aceste bunuri, nimeni nu ia cu el absolut nimic când pleacă de aici”.
Aşa e, nu luăm nimic când plecăm, doar trăirile noastre care însă pot include şi aceste invidii, ranchiuni, resentimente, pe care le-am acumulat privind mereu către ceilalţi. Lăsăm bunurile care se văd aici, dar luăm cu noi pe cele care nu se văd, ci doar se simt. Plecăm cu ele, dar nu avem unde să le ascundem, căci ele ni s-au impropriat în sufletele noastre.
Viaţa trăită pe pilot automat, e cea care caută justificări în a nu face nimic, pentru că şi alţii au încercat câte ceva dar tot acolo au ajuns. Toţi pleacă din acest peisaj, dar nu toţi ajung în acelaşi loc. Astfel încât orice schimbare, orice experienţă, orice conştientizare, îşi pune în veşnicie amprenta pe sufletul tău. Aşa că toate aceste contează, chiar dacă ştie cineva de ele, chiar dacă nu ştie absolut nimeni. Chiar dacă te-ai arătat în faţa lumii, chiar dacă ai stat doar cu frică ascuns într-un colţ. Chiar dacă ai fost penibil în ochii altora, dar ai fost autentic în ochii tăi. Asta e tot ceea ce contează, autenticitatea, unicitatea şi originalitatea ta care se vrea revelată în faţa oamenilor şi nu ascunsă de ochii lor.
Inerţia îţi ţine energia lăuntrică ca într-o cuşcă care tot vrea să se elibereze şi să îşi ia zborul, dar care se izbeşte permanent de gratiile fricii şi a credinţelor limitative, care te tot amăgesc că eşti ceea de fapt, nu eşti şi nici nu ai fost vreodată. Adică o făptură penibilă, ridicolă şi neputincioasă. Nu eşti toate acestea, ele sunt doar convingeri venite pe căi care mai de care mai oculte, ce au reuşit să te convingă de tot acest neadevăr. Tu eşti însă creatorul care se dăruieşte pe sine tuturor. Tu eşti cel care are un cuvânt de spus şi încă unul cu foarte mare greutate. Părerea şi simţirea ta contează enorm, nu o reprima, nu o ascunde. Doar dezvăluie-te şi împărtăşeşte crezul tău, fără de frică. Eliberează această energie potentă din tine aflată în stare latentă, dă-i drumul să-şi ia zborul, ca astfel să poţi zbura şi tu alături de ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu