Viaţa trăită într-o continuă reverenţă

A trăi practic într-o continuă reverenţă în faţa Vieţii, înseamnă să mulţumeşti şi să fii recunoscător. Această atitudine nu este nicidecum una umilă şi resemnată. Nu înseamnă nici să primeşti totul pasiv, ca şi cum nu ai avea nici un cuvânt de spus. Mulţumirea îţi aduce pace, iar recunoştinţa dezvăluie în tine puterea de a accepta modul uimitor şi paradoxal chiar, în care Viaţa lucrează cu tine însuţi pentru a-ţi reîntregi fiinţa care de multe ori de-a lungul acestui timp petrecut aici, se scindează în atâtea bucăţele care îţi slăbesc fiinţa. 
Ce scindează şi ce frânge sufletul în atâtea bucăţele? Îl scindează în primul rând frica. Se vorbeşte atât de mult despre această frică, dar descrierea ei de multe ori e prea forţată şi în loc să aducă pace, se aduce şi mai multă tulburare. Practic noi ofensăm Viaţa de fiecare dată când ne identificăm cu frica, căci ea nu face parte din Viaţă. Ofensăm Universul de fiecare dată când rămânem încorsetaţi în frică şi ne oprim din drum cu îndoiala în suflet. Ofensăm lumina care ne învăluie şi ne lăsăm seduşi de întunericul care are multe feţe: necredinţa, îndoiala, descurajarea, reprimarea, resemnarea, autosabotarea, îngrijorarea. Toate acestea îşi au drept sursă doar frica. Ele ne despart de noi înşine, adică de partea divină din noi. Şi astfel inima noastră tot slăbeşte şi ne surprindem permanent obosiţi şi epuizaţi. Şi începem să credem că Viaţa nu mai e de partea noastră. Nu, de fapt noi înşine nu mai suntem cu adevărat de partea noastră şi atunci vibraţia scade şi Viaţa nu-şi mai trimite darurile către noi, pentru că o inimă slabă nu ar putea primi şi susţine aceste daruri. Însă Viaţa, chiar şi atunci când suntem foarte jos ca vibraţie, nu ne lasă orfani şi singuri, ci lucrează cu noi la nivelul  la care suntem şi la puterea noastră de înţelegere. De aceea niciodată să nu spui „niciodată”! Căci nu ştii cum se vor reuni iarăşi bucăţelele frânte din sufletul tău în urma traumelor şi a rănilor produse de tine sau de alţii. E de ajuns un mic pas către tine şi fiinţa ta se va reîntregi iarăşi. E nevoie de o mică conştientizare măcar şi iarăşi simţi efectiv că prinzi aripi. 
La începutul unui nou an, toată lumea îşi face planuri şi porneşte cumva la drum cu mult entuziasm. Şi e bine că se întâmplă aşa şi nu trăim la voia întâmplării. Dar ce am observat este că nu trece mult şi acest entuziasm colapsează. Pentru că mulţi ori nu pot continua pe această vibraţie pentru că nelucrând cu ei conştient, nu îşi pot susţine o reţea neuronală nouă care bineînţeles că necesită disciplină şi efort (dar în acelaşi timp şi multă bucurie), ori îşi aleg o pălărie prea mare pentru fiinţa lor care nu a crescut atât de mult încât să o poată purta. Şi atunci se porneşte euforic dar se termină cu o dezamăgire. Şi iarăşi slăbeşte inima şi iarăşi sufletul parcă se rupe în bucăţi. Şi oboseala psihică se instaurează şi mai mult şi astfel iarăşi picăm pe vibraţia de supravieţuire.
Unii cred că au venit cu puţină energie aici şi de aceea se complac în a nu face mai nimic nou, decât  necesităţile obligatorii de zi cu zi. Pe aceştia îi vei vedea mereu cum se tot plâng pentru că ori îi doare mai mereu capul, ori trăiesc într-o permanentă depresie, ori îi tot doare mereu ceva şi tot caută un om care să rezoneze cu durerea lor, ca nişte vampiri energetici. Crezul că ai venit cu puţină energie aici, iarăşi este o mare capcană. De unde ştii şi cum ai constatat asta? Pentru că eşti mereu obosit? Păi e normal să fii mereu obosit când te complaci pe vibraţia joasă, acolo nu ţi se cere mai deloc energie. Dar asta nu înseamnă că nu o ai, ci înseamnă că pur şi simplu nu vrei ca să o accesezi. Atunci când faci ceva din sine cu bucurie, parcă zbori şi nu oboseşti niciodată. De unde vine oare acea energie atunci? 
 Viaţa trăită pe pilot automat e doar o trecere a timpului care curge în defavoarea ta. Şi te obişnuieşti aşa, până ce această reţea neuronală te înghite şi devine a doua ta natură. De asta ne şi folosim foarte puţin din creier, căci rămânem pe pilot automat şi acolo nu ţi se mai cere prea multă minte, pentru că nu intervine mai deloc schimbarea şi noutatea. E ca o sinucidere lentă, unde nu mai trăieşti viaţa ci doar eşti trăit de către ea. La ce bun o astfel de viaţă şi unde poate duce ea? Doar la regrete şi păreri de rău care nu vor veni neapărat aici pe pământ unde tendinţa este să îţi adormi conştiinţa prin diferite metode, ci aceste regrete se vor acutiza şi mai mult când ne vom recapitula toată viaţa dincolo în lumină. Dar tot timpul e doar aici şi acesta e cel mai mare dar pe care ni-l face Viaţa, ea ne dăruie timp pe care de multe ori însă, cu nonşalanţă  îl risipim. 
Aşadar alege schimbarea şi noutatea! Începe cu o reţea neuronală mică, oricât de mică, ca astfel energia din tine să se trezească puţin câte puţin şi fiinţa ta să crească odată cu ea. Paşii mici făcuţi conştient duc foarte departe atunci când există constanţă şi nu te opreşti din drum. Dar ori pe ce cale ai merge, fii mereu recunoscător Vieţii pentru tot ceea ce ea îţi trimite în dar, şi pentru cele bune şi pentru cele care doar îţi par rele, căci toate îţi sunt dăruite doar în folosul tău. Însă darurile dacă nu sunt deschise, ele se vor întoarce înapoi şi vor aştepta o mai mică rezistenţă din partea ta pentru a reveni iarăşi. La ce ţi-ar folosi o maşină extrem de puternică, dacă doar priveşti la ea fără să încerci să o conduci? La absolut nimic. O speli şi o tot ştergi de praf dar e absolut inutilă până ce nu faci pasul de a intra în ea şi de a porni la drum. La ce îţi folosesc puterile din tine cu care ai fost înzestrat dacă nu le pui la treabă în folosul tău?
Viaţa trăită într-o continuă reverenţă înseamnă pace, armonie, echilibru, entuziasm, acceptare, asumare, responsabilitate, credinţă, dăruire, compasiune, mulţumire, recunoştinţă...