Amintesc mai mereu de aceste lecţii, pentru că senzaţia mea este că aici suntem la o şcoală. Noi suntem elevii care avem o multitudine de profesori în jur. Pe unii îi ascultăm cu atenţie, pe alţii îi alungăm cu obstinaţie. Şi-i alungăm chiar pe cei care ne spun un mare adevăr despre noi înşine, adevăr însă pe care nu-l putem suporta căci ne răneşte prea mult în orgoliul propriu. Poate că ne-am creat o imagine de sine foarte deformată şi total falsă despre noi. Ni se pare că suntem „cineva” în ochii noştri, deşi poate că suntem mai „nimic” în ochii celorlalţi. Cei care au puterea să ne spună exact cum ne văd, aceia sunt foarte rari. Sinceritatea e ca o floare rară pe cale de dispariţie, căci fiecare vrea mai mult sau mai puţin să se pună bine cu celălalt, cine ştie poate vreodată va apela la un ajutor din partea lui şi acesta îndatorat fiind de diplomaţia lui, nu va putea accepta să îl refuze. Aşa merg treburile aici între oameni, cu diplomaţia şi cu veşnicele mângâieri pe burtică.
Dar e ok până la urmă. Poate că şi diplomaţia e una din lecţiile care se vor învăţate pe pământ. Aşa că n-are rost să ne arătăm cu degetul unul pe altul. E loc pentru toată lumea la această şcoală a vieţii. Universul ne-a chemat la această magnifică şcoală, dar ne-a lăsat totuşi liberi. Dacă vrem, învăţăm câte ceva. Iar dacă nu acum...poate altădată. La şcoala vieţii nu se pun absenţe şi nici nu stă cineva după tine care să te urechească că nu prea stai în banca ta. Din contra, cei prea cuminţi şi căldicei, care se conformează şi pleacă capul, nu fac parte din primele rânduri. Dacă s-ar putea, ei ar alege permanent doar locurile din spate pentru a se putea ascunde cât mai confortabil în spatele elevilor din faţa lor, cine ştie poate aşa nu-i va observa nimeni şi nici un profesor nu se va lega de viaţa lor. Aceştia merg cu turma şi cu un singur păstor. Ce spun ceilalţi vor spune şi ei, ce fac ceilalţi vor face şi ei. Şi uite aşa trece timpul şi viaţa, mereu pitiţi în spatele celor puţin mai curajoşi decât ei.
Cei curajoşi însă, îşi ocupă mereu primele rânduri pentru că ştiu că nu au venit aici să se conformeze în faţa nimănui. Mai bine acceptă orice buşeală, critică sau batjocură decât să plece capul şi să se ascundă în spatele fricii lor. Ştiu că pe moment îi va durea. Poate se vor prăbuşi, poate vor cădea. Dar decât să zacă într-o apă călduţă şi stătută, mai bine strâng din dinţi pentru un scurt moment în care duşul rece se revarsă asupra lor. Apa stătută, îmbâcsită de reguli şi canoane, nu face bine nimănui. Spiritul nu vrea să doarmă în această mizerie, ci vrea ca permanent să creeze câte ceva cu trupul, cu mintea, cu sufletul. De asta are el nevoie de un duş rece cu apă proaspătă, nu de o mângâiere călduţă cu apă stătută.
Şcoala e una, viaţa e una. Dar profesorii sunt infiniţi. Elevii la fel. Însă nimeni aici nu e mereu profesor sau doar elev. Fiecare îşi schimbă adeseori locul din profesor în elev şi invers. Altfel ar fi prea plictisitor iar această şcoală are ca primă opţiune bucuria care nu suportă absolut deloc plictiseala şi rutina.
Fiecare zi e nouă lecţie, în funcţie de alegerile pe care le face elevul imediat de cum face ochi. Aici nu există vreo programă şcolară, pentru că Universul îşi face propriile mişcări imediat după mişcarea elevului, ca şi cum s-ar juca totul pe o tablă de şah. Eu mă ridic şi aleg să fac o mişcare. Universul va face şi el una după ce am ales să mut într-o anumită poziţie. El mă lasă mereu să mut primul şi acceptă orice mişcare pe care aleg să o fac. Divinităţii îi plac mult oamenii curajoşi care fac schimbări şi care îşi caută propriul lor drum şi îşi bătătoresc propria cale. Pe aceştia îi testează zilnic cu câte ceva pentru că ştie că ceea ce nu îi doboară îi face mult mai puternici. Pe ceilalţi care se ascund în spatele fricii, îi va testa şi pe ei după putinţa lor şi după cât pot ei duce, nu mai mult. Dacă vor trece testul, vor înainta puţin câte puţin mai spre locurile din faţă. Însă testele sunt „pe bune”, căci însăşi viaţa e „pe bune”. Astfel încât, nimeni nu poate păcăli pe nimeni. La şcoala vieţii nici nu se poate copia, nici nu se poate trage cu ochiul sau cu urechea la colegul din dreapta sau din stânga, pentru că nimeni nu-ţi ştie răspunsul, decât numai şi numai tu.
Cei mai autentici profesori sunt cei cu care trăieşti, cei din familia ta. Părinţii te învaţă anumite lecţii, fraţii şi surorile altele, soţul sau soţia altele, iar copii tăi cu totul altele. De fapt, copii sunt cei mai adevăraţi profesori şi singurii maeştri care îşi merită cu adevărat acest nume. Ei te învaţă lecţia iubirii, a compasiunii, a răbdării, a non-judecativităţii. Ei te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi îţi arată exact care îţi sunt slăbiciunile dar care îţi sunt şi punctele forte. Ei îţi arată indirect unde mai ai de lucrat câte ceva la tine. Îţi arată în tine egoismul, teama, tendinţa de a fugi, nerăbdarea, irascibilitatea, dezamăgirea, descurajarea. Dar în acelaşi timp copilul-maestru îţi arată şi puterea din tine care se vrea trezită la viaţă. Îţi arată energia din tine care se află acolo, poate încă în stare latentă. Îţi arată frumosul din tine care poate nu are curaj îndeajuns în a se mărturisi pe sine. Îţi arată realitatea ta exact aşa cum este, nu cum ţi-o imaginezi tu cu tot felul de închipuiri fantasmagorice. Pentru că copilul e profesorul cel mai autentic din câţi există, el îţi pune în faţă puritatea, inocenţa şi bucuria lui. El încă nu a uitat menirea sa pe acest pământ şi de aceea se arată aşa cum este, pentru că încă nu a cunoscut ce înseamnă duplicitatea şi făţărnicia, gândul ascuns şi nemernicia. El te învaţă multe lecţii şi te îndeamnă să ţi le înveţi cu entuziasm, dacă ai ochi de privit, urechi de auzit şi minte de înţeles.
Tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii care ni se predau fără oprire. Universul nu are nevoie de pauze, el nu oboseşte niciodată. Şi nici noi nu obosim niciodată atunci când facem lucruri din sinele nostru, nu din sinele altcuiva. Pentru că bucuria însăşi nu oboseşte niciodată. Dacă suntem pe fază cu ceea ce ne întâmpină şi vine permanent către noi, vom fi surprinşi şi întâmpinaţi cu multe daruri, căci după fiecare test, urmează şi recompensa care întrece însă cu mult testarea noastră.
Dar e ok până la urmă. Poate că şi diplomaţia e una din lecţiile care se vor învăţate pe pământ. Aşa că n-are rost să ne arătăm cu degetul unul pe altul. E loc pentru toată lumea la această şcoală a vieţii. Universul ne-a chemat la această magnifică şcoală, dar ne-a lăsat totuşi liberi. Dacă vrem, învăţăm câte ceva. Iar dacă nu acum...poate altădată. La şcoala vieţii nu se pun absenţe şi nici nu stă cineva după tine care să te urechească că nu prea stai în banca ta. Din contra, cei prea cuminţi şi căldicei, care se conformează şi pleacă capul, nu fac parte din primele rânduri. Dacă s-ar putea, ei ar alege permanent doar locurile din spate pentru a se putea ascunde cât mai confortabil în spatele elevilor din faţa lor, cine ştie poate aşa nu-i va observa nimeni şi nici un profesor nu se va lega de viaţa lor. Aceştia merg cu turma şi cu un singur păstor. Ce spun ceilalţi vor spune şi ei, ce fac ceilalţi vor face şi ei. Şi uite aşa trece timpul şi viaţa, mereu pitiţi în spatele celor puţin mai curajoşi decât ei.
Cei curajoşi însă, îşi ocupă mereu primele rânduri pentru că ştiu că nu au venit aici să se conformeze în faţa nimănui. Mai bine acceptă orice buşeală, critică sau batjocură decât să plece capul şi să se ascundă în spatele fricii lor. Ştiu că pe moment îi va durea. Poate se vor prăbuşi, poate vor cădea. Dar decât să zacă într-o apă călduţă şi stătută, mai bine strâng din dinţi pentru un scurt moment în care duşul rece se revarsă asupra lor. Apa stătută, îmbâcsită de reguli şi canoane, nu face bine nimănui. Spiritul nu vrea să doarmă în această mizerie, ci vrea ca permanent să creeze câte ceva cu trupul, cu mintea, cu sufletul. De asta are el nevoie de un duş rece cu apă proaspătă, nu de o mângâiere călduţă cu apă stătută.
Şcoala e una, viaţa e una. Dar profesorii sunt infiniţi. Elevii la fel. Însă nimeni aici nu e mereu profesor sau doar elev. Fiecare îşi schimbă adeseori locul din profesor în elev şi invers. Altfel ar fi prea plictisitor iar această şcoală are ca primă opţiune bucuria care nu suportă absolut deloc plictiseala şi rutina.
Fiecare zi e nouă lecţie, în funcţie de alegerile pe care le face elevul imediat de cum face ochi. Aici nu există vreo programă şcolară, pentru că Universul îşi face propriile mişcări imediat după mişcarea elevului, ca şi cum s-ar juca totul pe o tablă de şah. Eu mă ridic şi aleg să fac o mişcare. Universul va face şi el una după ce am ales să mut într-o anumită poziţie. El mă lasă mereu să mut primul şi acceptă orice mişcare pe care aleg să o fac. Divinităţii îi plac mult oamenii curajoşi care fac schimbări şi care îşi caută propriul lor drum şi îşi bătătoresc propria cale. Pe aceştia îi testează zilnic cu câte ceva pentru că ştie că ceea ce nu îi doboară îi face mult mai puternici. Pe ceilalţi care se ascund în spatele fricii, îi va testa şi pe ei după putinţa lor şi după cât pot ei duce, nu mai mult. Dacă vor trece testul, vor înainta puţin câte puţin mai spre locurile din faţă. Însă testele sunt „pe bune”, căci însăşi viaţa e „pe bune”. Astfel încât, nimeni nu poate păcăli pe nimeni. La şcoala vieţii nici nu se poate copia, nici nu se poate trage cu ochiul sau cu urechea la colegul din dreapta sau din stânga, pentru că nimeni nu-ţi ştie răspunsul, decât numai şi numai tu.
Cei mai autentici profesori sunt cei cu care trăieşti, cei din familia ta. Părinţii te învaţă anumite lecţii, fraţii şi surorile altele, soţul sau soţia altele, iar copii tăi cu totul altele. De fapt, copii sunt cei mai adevăraţi profesori şi singurii maeştri care îşi merită cu adevărat acest nume. Ei te învaţă lecţia iubirii, a compasiunii, a răbdării, a non-judecativităţii. Ei te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi îţi arată exact care îţi sunt slăbiciunile dar care îţi sunt şi punctele forte. Ei îţi arată indirect unde mai ai de lucrat câte ceva la tine. Îţi arată în tine egoismul, teama, tendinţa de a fugi, nerăbdarea, irascibilitatea, dezamăgirea, descurajarea. Dar în acelaşi timp copilul-maestru îţi arată şi puterea din tine care se vrea trezită la viaţă. Îţi arată energia din tine care se află acolo, poate încă în stare latentă. Îţi arată frumosul din tine care poate nu are curaj îndeajuns în a se mărturisi pe sine. Îţi arată realitatea ta exact aşa cum este, nu cum ţi-o imaginezi tu cu tot felul de închipuiri fantasmagorice. Pentru că copilul e profesorul cel mai autentic din câţi există, el îţi pune în faţă puritatea, inocenţa şi bucuria lui. El încă nu a uitat menirea sa pe acest pământ şi de aceea se arată aşa cum este, pentru că încă nu a cunoscut ce înseamnă duplicitatea şi făţărnicia, gândul ascuns şi nemernicia. El te învaţă multe lecţii şi te îndeamnă să ţi le înveţi cu entuziasm, dacă ai ochi de privit, urechi de auzit şi minte de înţeles.
Tot ceea ce ni se întâmplă sunt lecţii care ni se predau fără oprire. Universul nu are nevoie de pauze, el nu oboseşte niciodată. Şi nici noi nu obosim niciodată atunci când facem lucruri din sinele nostru, nu din sinele altcuiva. Pentru că bucuria însăşi nu oboseşte niciodată. Dacă suntem pe fază cu ceea ce ne întâmpină şi vine permanent către noi, vom fi surprinşi şi întâmpinaţi cu multe daruri, căci după fiecare test, urmează şi recompensa care întrece însă cu mult testarea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu