Există multe binecuvântări care se manifestă în viaţa noastră. Toată lumea le cunoaşte şi le caută pe cele bune, frumoase şi poleite. Toată lumea apreciază binele, frumosul, sănătatea, abundenţa, puterea, profunzimea, succesul, gândirea pozitivă, aprecierea, curajul şi multe altele care se află de partea luminoasă a vieţii. Pe acestea, toţi le recunosc ca fiind bune şi chiar bune foarte. Când simţi aceste binecuvântări că se revarsă în viaţa ta, simţi că zbori împreună cu fericirea.
Însă uneori, aceste binecuvântări se transformă în capcane, atunci când forţezi lucrurile şi vrei neapărat să dai mult prea bine în peisaj decât poţi duce. Începi astfel să ţii la imaginea ta, la frumuseţea ta, la eleganţa ta, la averea ta, la bunătatea ta, la spiritualitatea ta. Şi începi să urci uşor, aşa pe un fel de soclu, acolo unde tronează aroganţa. Te aşezi pe acest tron şi începi să dai verdicte, căci între timp ai devenit un mare "cunoscător" şi un "a toate ştiutor". Te identifici cu aroganţa, dar te desparţi uşor-uşor de tine însuţi. În acest punct, nu îţi vei recunoaşte nici un defect, nici o slăbiciune, nici o patimă, nici o subjugare. Ego-ul îţi tot şopteşte că eşti perfect şi că nu mai ai de lucrat nimic cu tine însuţi, căci tu eşti deja totul şi fuzionezi total cu universul, devenind astfel una cu el. Iar tot cochetând în mintea ta cu spiritualitatea de vacanţă, începi să confuzi adevărul cu minciuna, căci nu-i aşa, totul se reduce la unghiul din care priveşti adevărul sau minciuna. Cuantica îţi spune că acolo unde este mintea ta, acolo te afli şi tu, aşa că orice e posibil şi totul e permis. Astfel că la orice acţiune sau vorbă pe care o azvârli cu nonşalanţă în jur, îţi găseşti foarte uşor justificarea: o nouă experienţă!
Dar pentru că divinitatea lucrează într-un mod oarecum paradoxal şi de multe ori chiar comic, doar-doar ne-om trezi cumva, ne scoate din latura luminoasă şi ne aruncă pentru un timp şi în partea cealaltă, unde simţi că nu mai zbori, ci mai mult te târâi. Aici sunt multe umbre care te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi ele îţi arată într-o multitudine de feluri, exact cine eşti, sau mai bine-zis, cine ai devenit între timp. Bineînţeles că nu te vei recunoaşte în niciuna din aceste umbre, căci între timp ego-ul s-a mărit cât casa şi tu nu poţi accepta decât vechiul clişeu spiritual citit sau auzit pe la nu ştiu cine, care îţi tot repetă că tu eşti „deja”! Da, sigur că eşti „deja”, dar ce e acest „deja” mai exact? Prezenţă, spirit, conştiinţă, energie? Foarte frumos. Dar oare personalitatea ta acţionează din această prezenţă şi se identifică permanent cu ea? Dacă răspunsul e unul afirmativ, atunci nu mai citi mai departe că n-are rost, nu e pentru tine. Tu eşti prea sus, iar eu sunt încă prea jos ca să îţi captez atenţia cu ceva.
Atunci când ai tot experimentat una sau alta pe latura luminoasă, dar totuşi nu ai înaintat cu fiinţa ci doar în imaginaţia ta, universul îţi trimite o altfel de binecuvântare, dar pe care nu o vei recunoaşte din prima, căci nu e una tocmai plăcută. Iar această binecuvântare mascată se numeşte „dezamăgirea”.
N-am întâlnit absolut nici un om care să nu cunoască dezamăgirea. De aceea şi amintesc de ea, pentru că e o latură atât de prezentă în viaţa noastră de zi cu zi. Practic în fiecare zi apare câte o nouă sau o mai veche dezamăgire. Dezamăgiri în familie, unde soţul, mama, soacra, copilul sau căţelul au atentat cumva la zona noastră de confort şi iaca am devenit foarte dezamăgiţi. Dezamăgiţi în relaţie, unde partenerul nu prea a avut azi chef de noi şi ne-a aruncat o vorbă puţin mai „dulce”. Dezamăgiri la job, acolo unde colegul te-a pârât sau bârfit pe faţă sau în ascuns. Dezamăgiri faţă de unele tehnci spirituale cu care ne amăgeam că vom ajunge să ne teleportăm în văzduh propulsaţi de energia kundalini. Din nefericire, când aroganţa e la bază, singura propulsare însă a fost spre boală fizică sau şi mai grav, spre una psihică. Dezamăgiri faţă de fostul iubit care te-a părăsit pentru o alta, iar tu ai ajuns între timp să-l iubeşti atât de mult încât ai uitat de tine însăţi şi te-ai identificat cu el! Dezamăgiri faţă de prieteni care uneori lasă făţărnicia deoparte şi îţi spun adevărul crud despre tine însuţi. Dezamăgiri faţă de noi înşine care multe vrem dar foarte puţine putem. Căci adeseori vrem mult mai mult decât putem duce.
Însă toate aceste dezamăgiri au un efect fabulos atunci când nu intri în reacţii şi emoţii distructive, condamnând pe cei care te arată aşa cum eşti. Nu-i condamna, ci mulţumeşte-le cu toată fiinţa ta! Nu te judeca, ci doar acceptă-ţi natura ta! Dacă ai ajuns în acest punct al vieţii, unde dezamăgirile curg pe bandă rulantă, înseamnă că în spatele lor se află o provocare şi o cerinţă care îţi este adresată într-un mod subtil. Dar poate vei spune iarăşi că nu înţelegi această cerinţă şi că nu ştii de unde să începi. Începe de jos, de foarte jos, recunoscând că nu ştii nimic! Nimeni nu deţine adevărul absolut căci el nu există, totul e relativ pe acest pământ. Poate cineva îţi va da impresia că totuşi ştie ceva. Dar e doar adevărul lui, nu însă şi al tău. Aşa că ce să faci tu cu adevărul meu, când adevărul tău îţi este cu mult mai mult de folos? Dar nu-i nimic, împărtăşim adevăruri şi tragem concluzii.
Iar concluzia mea de acum, e că dezamăgirea e o trambulină care ne îndeamnă să urcăm pe ea şi să o folosim în favoarea noastră. Căci aceste dezamăgiri sunt pur şi simplu reflecţiile sufletului nostru în care ne oglindim. Aşadar să fim recunoscători pentru ele şi să nu picăm în depresie ca nişte frunze-n vânt doar pentru că nu mai suportăm modul de lucru al Universului cu noi înşine. Metodele acestuia sunt exact cele de care noi înşine avem nevoie. Ce avem de făcut? Nimic mai simplu. Doar să spunem „da”, din toată inima, puterea, şi din tot cugetul nostru!
Însă uneori, aceste binecuvântări se transformă în capcane, atunci când forţezi lucrurile şi vrei neapărat să dai mult prea bine în peisaj decât poţi duce. Începi astfel să ţii la imaginea ta, la frumuseţea ta, la eleganţa ta, la averea ta, la bunătatea ta, la spiritualitatea ta. Şi începi să urci uşor, aşa pe un fel de soclu, acolo unde tronează aroganţa. Te aşezi pe acest tron şi începi să dai verdicte, căci între timp ai devenit un mare "cunoscător" şi un "a toate ştiutor". Te identifici cu aroganţa, dar te desparţi uşor-uşor de tine însuţi. În acest punct, nu îţi vei recunoaşte nici un defect, nici o slăbiciune, nici o patimă, nici o subjugare. Ego-ul îţi tot şopteşte că eşti perfect şi că nu mai ai de lucrat nimic cu tine însuţi, căci tu eşti deja totul şi fuzionezi total cu universul, devenind astfel una cu el. Iar tot cochetând în mintea ta cu spiritualitatea de vacanţă, începi să confuzi adevărul cu minciuna, căci nu-i aşa, totul se reduce la unghiul din care priveşti adevărul sau minciuna. Cuantica îţi spune că acolo unde este mintea ta, acolo te afli şi tu, aşa că orice e posibil şi totul e permis. Astfel că la orice acţiune sau vorbă pe care o azvârli cu nonşalanţă în jur, îţi găseşti foarte uşor justificarea: o nouă experienţă!
Dar pentru că divinitatea lucrează într-un mod oarecum paradoxal şi de multe ori chiar comic, doar-doar ne-om trezi cumva, ne scoate din latura luminoasă şi ne aruncă pentru un timp şi în partea cealaltă, unde simţi că nu mai zbori, ci mai mult te târâi. Aici sunt multe umbre care te pun faţă-n faţă cu tine însuţi şi ele îţi arată într-o multitudine de feluri, exact cine eşti, sau mai bine-zis, cine ai devenit între timp. Bineînţeles că nu te vei recunoaşte în niciuna din aceste umbre, căci între timp ego-ul s-a mărit cât casa şi tu nu poţi accepta decât vechiul clişeu spiritual citit sau auzit pe la nu ştiu cine, care îţi tot repetă că tu eşti „deja”! Da, sigur că eşti „deja”, dar ce e acest „deja” mai exact? Prezenţă, spirit, conştiinţă, energie? Foarte frumos. Dar oare personalitatea ta acţionează din această prezenţă şi se identifică permanent cu ea? Dacă răspunsul e unul afirmativ, atunci nu mai citi mai departe că n-are rost, nu e pentru tine. Tu eşti prea sus, iar eu sunt încă prea jos ca să îţi captez atenţia cu ceva.
Atunci când ai tot experimentat una sau alta pe latura luminoasă, dar totuşi nu ai înaintat cu fiinţa ci doar în imaginaţia ta, universul îţi trimite o altfel de binecuvântare, dar pe care nu o vei recunoaşte din prima, căci nu e una tocmai plăcută. Iar această binecuvântare mascată se numeşte „dezamăgirea”.
N-am întâlnit absolut nici un om care să nu cunoască dezamăgirea. De aceea şi amintesc de ea, pentru că e o latură atât de prezentă în viaţa noastră de zi cu zi. Practic în fiecare zi apare câte o nouă sau o mai veche dezamăgire. Dezamăgiri în familie, unde soţul, mama, soacra, copilul sau căţelul au atentat cumva la zona noastră de confort şi iaca am devenit foarte dezamăgiţi. Dezamăgiţi în relaţie, unde partenerul nu prea a avut azi chef de noi şi ne-a aruncat o vorbă puţin mai „dulce”. Dezamăgiri la job, acolo unde colegul te-a pârât sau bârfit pe faţă sau în ascuns. Dezamăgiri faţă de unele tehnci spirituale cu care ne amăgeam că vom ajunge să ne teleportăm în văzduh propulsaţi de energia kundalini. Din nefericire, când aroganţa e la bază, singura propulsare însă a fost spre boală fizică sau şi mai grav, spre una psihică. Dezamăgiri faţă de fostul iubit care te-a părăsit pentru o alta, iar tu ai ajuns între timp să-l iubeşti atât de mult încât ai uitat de tine însăţi şi te-ai identificat cu el! Dezamăgiri faţă de prieteni care uneori lasă făţărnicia deoparte şi îţi spun adevărul crud despre tine însuţi. Dezamăgiri faţă de noi înşine care multe vrem dar foarte puţine putem. Căci adeseori vrem mult mai mult decât putem duce.
Însă toate aceste dezamăgiri au un efect fabulos atunci când nu intri în reacţii şi emoţii distructive, condamnând pe cei care te arată aşa cum eşti. Nu-i condamna, ci mulţumeşte-le cu toată fiinţa ta! Nu te judeca, ci doar acceptă-ţi natura ta! Dacă ai ajuns în acest punct al vieţii, unde dezamăgirile curg pe bandă rulantă, înseamnă că în spatele lor se află o provocare şi o cerinţă care îţi este adresată într-un mod subtil. Dar poate vei spune iarăşi că nu înţelegi această cerinţă şi că nu ştii de unde să începi. Începe de jos, de foarte jos, recunoscând că nu ştii nimic! Nimeni nu deţine adevărul absolut căci el nu există, totul e relativ pe acest pământ. Poate cineva îţi va da impresia că totuşi ştie ceva. Dar e doar adevărul lui, nu însă şi al tău. Aşa că ce să faci tu cu adevărul meu, când adevărul tău îţi este cu mult mai mult de folos? Dar nu-i nimic, împărtăşim adevăruri şi tragem concluzii.
Iar concluzia mea de acum, e că dezamăgirea e o trambulină care ne îndeamnă să urcăm pe ea şi să o folosim în favoarea noastră. Căci aceste dezamăgiri sunt pur şi simplu reflecţiile sufletului nostru în care ne oglindim. Aşadar să fim recunoscători pentru ele şi să nu picăm în depresie ca nişte frunze-n vânt doar pentru că nu mai suportăm modul de lucru al Universului cu noi înşine. Metodele acestuia sunt exact cele de care noi înşine avem nevoie. Ce avem de făcut? Nimic mai simplu. Doar să spunem „da”, din toată inima, puterea, şi din tot cugetul nostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu