Odată cu vârsta, mulţi dintre noi simţim poveri nenumărate pe care le purtăm în spinarea sufletului nostru. Le cărăm şi le ducem, care încotro. Le suportăm cu stoicism, până când ele devin o a doua noastră natură. Ne identificăm cu ele şi ne autoamăgim că altfel nu se poate trăi. Şi nu numai că le acceptăm ca pe un firesc, dar le şi perpetuăm din generaţie în generaţie ca pe o moştenire. Moştenirea regretelor.
În acest peisaj atât de viu şi colorat, atât de surprinzător şi diversificat, amânarea e cea care umple până la refuz sacul regretelor ce ne înconvoaie vieţile. Amânarea e asul din mâneca tuturor credinţelor limitative care converg cu toate înspre neputinţă şi resemnare. Amânarea îţi şopteşte permanent că mai e o zi şi mâine, şi poimâine, luna viitoare, anul viitor…dar toate acestea nu există decât în mintea ta. Aceste amânări precum că am mai avea destul timp, sunt de fapt, justificări în a nu face nimic până la capăt. Ne dorim multe, dar le amânăm la nesfârşit pentru că nu avem încredere în noi şi pentru că ne este mult prea frică de ce s-ar putea întâmpla "dacă”. Şi astfel, acumulăm într-o viaţă de om, nenumărate regrete care-şi pun amprenta pe sufletele noastre, luându-le cu noi atunci când vom pleca de aici.
Regretul de a nu spune celor apropiaţi că îi iubeşti. Am început cu acesta, pentru că intuiesc o mare amărăciune pe care o vom resimţi atunci, pentru faptul că nu am avut curajul de a ne exprima cu adevărat sentimentele. Această amărăciune o resimţim încă în viaţă fiind, când ne trezim subit că cineva drag nouă, a plecat şi ne-a lăsat cu inimile frânte şi cu infinitul regret de a nu-i fi mărturisit măcar o singură dată, aceste două cuvinte atât de greu de rostit uneori:“te iubesc”. Unii dintre noi încercăm să ne convingem de cele mai multe ori că cel de lângă noi nu ar dori să audă aceste cuvinte, ci să le simtă din atitudinea noastră. Uneori însă e nevoie şi de cuvinte. Sunt oameni care au nevoie să le audă, să le primească şi să le facă locaş în sufletul lor. Poate atunci când le va fi mai greu, această mărturisire va avea un mare rol de susţinere în viaţa lor.
Regretul de a răni prin vorbele sau comportamentul nostru. De multe ori simţim acest regret chiar imediat după ce am aruncat fără să gândim nişte vorbe ironice sau batjocoritoare la adresa unora, pentru că ne-a fost mai uşor să îi dispreţuim decât să încercăm să-i înţelegem. Mustrarea conştiinţei ne poate urmări toată viaţa pentru unele cuvinte aruncate din răutate. Dar dacă temperamentul nostru uneori ne mai joacă feste şi ne aprindem foarte repede în anumite situaţii, să ne amintim că mai există şi iertarea care şterge imediat învinovăţirea, dacă ne mărturisim curat şi sincer cu un simplu „iartă-mă”.
Regretul de a nu fi avut destul curaj în a-ţi trăi viaţa aşa cum simţi, ci cum au aşteptat alţii de la tine să o trăieşti. Când ne raportăm permanent la gura lumii, ne reprimăm mai mereu câte ceva. Ce va zice unul, ce va crede altul despre mine? Dar tu ce crezi despre tine? Trăieşti oare cu părerile celorlalţi şi te plimbi alături de ele, mănânci alături de ele şi dormi odată cu ele? Cine te-ar putea judeca, cine te-ar putea condamna? Ai conştiinţa împăcată atunci când spui sau faci un anumit lucru? Atunci să fie sănătoşi cu toţii! Căci aici, marea lecţie care se tot vrea învăţată este cea prin care eu mă arăt şi tu îmi dai voie să fiu, sau tu te arăţi şi eu îţi dau voie să fii. Dacă această minusculă lecţie încă nu e învăţată, toată cunoaşterea şi toată spiritualitatea e doar vânare de vânt.
Regretul de a pune munca pe primul plan în detrimentul celor apropiaţi. Sunt oameni şi oameni. Unii se identifică atât de mult cu munca lor încât devin „workaholici”, nu-i aşa? Dacă la sfârşitul zilei nu se simt frânţi psihic şi fizic, nu se simt bine. Până când nu vor convinge ei acel client pe care-l vânează de mult timp şi până nu vor încheia ei o ultimă vânzare, nu se lasă aşa uşor. Fuga după bani, înseamnă uneori fuga de familie. Dar pe de altă parte, nimeni nu se simte bine neavând bani, decât poate dacă a luat-o puţin pe arătură şi mintea începe să-i joace feste. Pentru că banii sunt importanţi, dar nu se vor idolatrizaţi. Ei sunt doar un bonus adus muncii tale. Pentru că nu am venit aici să alergăm disperaţi după bani şi materie, ci am venit să creăm câte ceva, fiecare la nivelul său. Când omul e activ şi creativ, el degajă o energie care ajunge în acea Matrice energetică de care aminteam în articolul precedent. El dă şi primeşte încontinuu. Dar din cel care nu face nimic, nu se generează această energie care se află latentă în el însuşi. Şi astfel cu unul ca acesta, nu prea se întâmplă mare lucru, doar supravieţuire şi cam atât.
Regretul de a începe multe şi a nu termina mai nimic. Începuturile de fiecare dată sunt euforice. Ajungi la un om sau la o carte şi ceva începe să vibreze în tine. Ceva ţi-a atins fiinţa şi simţi că ţi-e bine acolo. Începi ceva, o zi-două, dar neavând obişnuinţa de a lucra efectiv conştient cu sinele, pierzi euforia şi după a treia zi ai şi uitat-o. Apoi apare altceva şi iar o iei de la capăt. Un alt om, o altă carte, un alt curs, un nou seminar. Iarăşi şi iarăşi, începuturi nefinalizate. Dai de o cale spirituală care simţi că ţi se potriveşte, dar neîntreţinând-o zilnic, ea se evaporă căci focul nu poate arde constant fără a pune lemne în el. De aceea dezamăgirile din spiritualitate sunt atât de frecvente, pentru că nu se experimentează decât ca un fel de curiozitate. Iar dacă minunea nu se materializează rapid, înseamnă că acea cale nu e bună şi trecem rapid la alta. Dar dacă tot ai simţit ceva faţă de acea cale, de ce o laşi doar ca să te apuci de o alta care te seduce mai mult? E un non-sens continuu şi un mare regret în aceste începuturi fără de capăt.
Regretul de a nu spune lucrurilor pe nume. Nimeni nu are absolut nici un drept asupra ta, căci nimeni nu îţi poate acapara fiinţa interioară cu forţa. Nici mama, nici tata, nici soţul, nici copilul, nici societatea, nici religia, nici duhovnicul(dacă ai aşa ceva). Dar dacă îţi oferi cu bună ştiinţă viaţa şi îţi pui sufletul la picioarele lor, atunci şi manipularea lor asupra ta va fi tot una pe măsură. În spatele unor măşti care radiază „iubirea necondiţionată”, adeseori se află un interes care-ţi vizează mai mult propriile buzunare, decât sporirea cu sufletul. Şi e normal ca atunci când te desconsideri în faţa unuia sau altuia, ei vor căpăta drepturi asupra ta şi părerea ta în faţa lor astfel nu va mai conta.
Regretul de a fi pierdut unele prietenii neîntreţinute. Da, orice prietenie se vrea hrănită pentru că ea e flămândă şi însetată după iubirea celuilalt. Unul poate dăruieşte mai mult, altul primeşte mai mult. Dar dacă fiecare îşi aduce cât de cât contribuţia în trăinicia acelei prietenii, acea prietenie e una care va dăinui, căci dacă atenţia e doar dintr-o singură parte, balanţa se dezechilibrează şi armonia se perturbă. Uneori când te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de foarte mult timp, te întrebi ce s-a întâmplat de s-a dizolvat acea prietenie care era odată. Nu s-a întâmplat nimic, decât că focul s-a stins atâta vreme cât nu a mai fost întreţinut.
Regretul de a repudia din viaţa ta, anumiţi oameni diferiţi de tine. Ne e bine atunci când ne întâlnim cu cei asemănători nouă şi care au cam aceleaşi principii. Aici nu prea întâmpinăm provocări din partea lor şi nici ei din partea noastră. Dar atunci când ajungem la „a da voie să fie”, simţim cum aceste provocări venite din temperamente şi principii de viaţă atât de diferite, ne dau puţin peste cap şi tendinţa e să fugim de unii ca aceştia care nu ne împărtăşesc principiul nostru. Fugim de unul şi dăm de altul. Şi asta se întâmplă când ego-ul exacerbat ne spune că suntem cumva superiori şi că nu se cade ca să ne „coborâm” noi la nivelul unuia pe care îl dispreţuim pe faţă sau în ascuns. Dar e o mare lecţie de învăţat aici, căci cu toţii suntem egali şi minunaţi în diferenţele noastre. De la absolut oricine avem de învăţat câte ceva.
Regretele pot fi nenumărate şi depind de la persoană la persoană, practic nu putem generaliza aici. Însă oricare ar mai fi ele, fiecare regret te aruncă în trecut şi te cufundă în nostalgia părerilor de rău. Te cufundă în resentimente, în vinovăţie, în resemnare. Dar ca să nu le mai purtăm şi să nu le ducem cu noi prea mult timp în spate, e nevoie de o mică conştientizare a lor, căci nu te simţi deloc bine când trecutul are putere mai mare ca prezentul. Părerile de rău nu atenuează şi nu şterg deloc aceste regrete, din contră ele le măresc şi mai mult. Detaşarea de ele nu e o simplă întoarcere forţată cu spatele, ci o acceptare a alegerilor pe care le-am făcut în trecut, alegeri venite din omul care eram odinioară. Mulţumesc.
În acest peisaj atât de viu şi colorat, atât de surprinzător şi diversificat, amânarea e cea care umple până la refuz sacul regretelor ce ne înconvoaie vieţile. Amânarea e asul din mâneca tuturor credinţelor limitative care converg cu toate înspre neputinţă şi resemnare. Amânarea îţi şopteşte permanent că mai e o zi şi mâine, şi poimâine, luna viitoare, anul viitor…dar toate acestea nu există decât în mintea ta. Aceste amânări precum că am mai avea destul timp, sunt de fapt, justificări în a nu face nimic până la capăt. Ne dorim multe, dar le amânăm la nesfârşit pentru că nu avem încredere în noi şi pentru că ne este mult prea frică de ce s-ar putea întâmpla "dacă”. Şi astfel, acumulăm într-o viaţă de om, nenumărate regrete care-şi pun amprenta pe sufletele noastre, luându-le cu noi atunci când vom pleca de aici.
Regretul de a nu spune celor apropiaţi că îi iubeşti. Am început cu acesta, pentru că intuiesc o mare amărăciune pe care o vom resimţi atunci, pentru faptul că nu am avut curajul de a ne exprima cu adevărat sentimentele. Această amărăciune o resimţim încă în viaţă fiind, când ne trezim subit că cineva drag nouă, a plecat şi ne-a lăsat cu inimile frânte şi cu infinitul regret de a nu-i fi mărturisit măcar o singură dată, aceste două cuvinte atât de greu de rostit uneori:“te iubesc”. Unii dintre noi încercăm să ne convingem de cele mai multe ori că cel de lângă noi nu ar dori să audă aceste cuvinte, ci să le simtă din atitudinea noastră. Uneori însă e nevoie şi de cuvinte. Sunt oameni care au nevoie să le audă, să le primească şi să le facă locaş în sufletul lor. Poate atunci când le va fi mai greu, această mărturisire va avea un mare rol de susţinere în viaţa lor.
Regretul de a răni prin vorbele sau comportamentul nostru. De multe ori simţim acest regret chiar imediat după ce am aruncat fără să gândim nişte vorbe ironice sau batjocoritoare la adresa unora, pentru că ne-a fost mai uşor să îi dispreţuim decât să încercăm să-i înţelegem. Mustrarea conştiinţei ne poate urmări toată viaţa pentru unele cuvinte aruncate din răutate. Dar dacă temperamentul nostru uneori ne mai joacă feste şi ne aprindem foarte repede în anumite situaţii, să ne amintim că mai există şi iertarea care şterge imediat învinovăţirea, dacă ne mărturisim curat şi sincer cu un simplu „iartă-mă”.
Regretul de a nu fi avut destul curaj în a-ţi trăi viaţa aşa cum simţi, ci cum au aşteptat alţii de la tine să o trăieşti. Când ne raportăm permanent la gura lumii, ne reprimăm mai mereu câte ceva. Ce va zice unul, ce va crede altul despre mine? Dar tu ce crezi despre tine? Trăieşti oare cu părerile celorlalţi şi te plimbi alături de ele, mănânci alături de ele şi dormi odată cu ele? Cine te-ar putea judeca, cine te-ar putea condamna? Ai conştiinţa împăcată atunci când spui sau faci un anumit lucru? Atunci să fie sănătoşi cu toţii! Căci aici, marea lecţie care se tot vrea învăţată este cea prin care eu mă arăt şi tu îmi dai voie să fiu, sau tu te arăţi şi eu îţi dau voie să fii. Dacă această minusculă lecţie încă nu e învăţată, toată cunoaşterea şi toată spiritualitatea e doar vânare de vânt.
Regretul de a pune munca pe primul plan în detrimentul celor apropiaţi. Sunt oameni şi oameni. Unii se identifică atât de mult cu munca lor încât devin „workaholici”, nu-i aşa? Dacă la sfârşitul zilei nu se simt frânţi psihic şi fizic, nu se simt bine. Până când nu vor convinge ei acel client pe care-l vânează de mult timp şi până nu vor încheia ei o ultimă vânzare, nu se lasă aşa uşor. Fuga după bani, înseamnă uneori fuga de familie. Dar pe de altă parte, nimeni nu se simte bine neavând bani, decât poate dacă a luat-o puţin pe arătură şi mintea începe să-i joace feste. Pentru că banii sunt importanţi, dar nu se vor idolatrizaţi. Ei sunt doar un bonus adus muncii tale. Pentru că nu am venit aici să alergăm disperaţi după bani şi materie, ci am venit să creăm câte ceva, fiecare la nivelul său. Când omul e activ şi creativ, el degajă o energie care ajunge în acea Matrice energetică de care aminteam în articolul precedent. El dă şi primeşte încontinuu. Dar din cel care nu face nimic, nu se generează această energie care se află latentă în el însuşi. Şi astfel cu unul ca acesta, nu prea se întâmplă mare lucru, doar supravieţuire şi cam atât.
Regretul de a începe multe şi a nu termina mai nimic. Începuturile de fiecare dată sunt euforice. Ajungi la un om sau la o carte şi ceva începe să vibreze în tine. Ceva ţi-a atins fiinţa şi simţi că ţi-e bine acolo. Începi ceva, o zi-două, dar neavând obişnuinţa de a lucra efectiv conştient cu sinele, pierzi euforia şi după a treia zi ai şi uitat-o. Apoi apare altceva şi iar o iei de la capăt. Un alt om, o altă carte, un alt curs, un nou seminar. Iarăşi şi iarăşi, începuturi nefinalizate. Dai de o cale spirituală care simţi că ţi se potriveşte, dar neîntreţinând-o zilnic, ea se evaporă căci focul nu poate arde constant fără a pune lemne în el. De aceea dezamăgirile din spiritualitate sunt atât de frecvente, pentru că nu se experimentează decât ca un fel de curiozitate. Iar dacă minunea nu se materializează rapid, înseamnă că acea cale nu e bună şi trecem rapid la alta. Dar dacă tot ai simţit ceva faţă de acea cale, de ce o laşi doar ca să te apuci de o alta care te seduce mai mult? E un non-sens continuu şi un mare regret în aceste începuturi fără de capăt.
Regretul de a nu spune lucrurilor pe nume. Nimeni nu are absolut nici un drept asupra ta, căci nimeni nu îţi poate acapara fiinţa interioară cu forţa. Nici mama, nici tata, nici soţul, nici copilul, nici societatea, nici religia, nici duhovnicul(dacă ai aşa ceva). Dar dacă îţi oferi cu bună ştiinţă viaţa şi îţi pui sufletul la picioarele lor, atunci şi manipularea lor asupra ta va fi tot una pe măsură. În spatele unor măşti care radiază „iubirea necondiţionată”, adeseori se află un interes care-ţi vizează mai mult propriile buzunare, decât sporirea cu sufletul. Şi e normal ca atunci când te desconsideri în faţa unuia sau altuia, ei vor căpăta drepturi asupra ta şi părerea ta în faţa lor astfel nu va mai conta.
Regretul de a fi pierdut unele prietenii neîntreţinute. Da, orice prietenie se vrea hrănită pentru că ea e flămândă şi însetată după iubirea celuilalt. Unul poate dăruieşte mai mult, altul primeşte mai mult. Dar dacă fiecare îşi aduce cât de cât contribuţia în trăinicia acelei prietenii, acea prietenie e una care va dăinui, căci dacă atenţia e doar dintr-o singură parte, balanţa se dezechilibrează şi armonia se perturbă. Uneori când te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de foarte mult timp, te întrebi ce s-a întâmplat de s-a dizolvat acea prietenie care era odată. Nu s-a întâmplat nimic, decât că focul s-a stins atâta vreme cât nu a mai fost întreţinut.
Regretul de a repudia din viaţa ta, anumiţi oameni diferiţi de tine. Ne e bine atunci când ne întâlnim cu cei asemănători nouă şi care au cam aceleaşi principii. Aici nu prea întâmpinăm provocări din partea lor şi nici ei din partea noastră. Dar atunci când ajungem la „a da voie să fie”, simţim cum aceste provocări venite din temperamente şi principii de viaţă atât de diferite, ne dau puţin peste cap şi tendinţa e să fugim de unii ca aceştia care nu ne împărtăşesc principiul nostru. Fugim de unul şi dăm de altul. Şi asta se întâmplă când ego-ul exacerbat ne spune că suntem cumva superiori şi că nu se cade ca să ne „coborâm” noi la nivelul unuia pe care îl dispreţuim pe faţă sau în ascuns. Dar e o mare lecţie de învăţat aici, căci cu toţii suntem egali şi minunaţi în diferenţele noastre. De la absolut oricine avem de învăţat câte ceva.
Regretele pot fi nenumărate şi depind de la persoană la persoană, practic nu putem generaliza aici. Însă oricare ar mai fi ele, fiecare regret te aruncă în trecut şi te cufundă în nostalgia părerilor de rău. Te cufundă în resentimente, în vinovăţie, în resemnare. Dar ca să nu le mai purtăm şi să nu le ducem cu noi prea mult timp în spate, e nevoie de o mică conştientizare a lor, căci nu te simţi deloc bine când trecutul are putere mai mare ca prezentul. Părerile de rău nu atenuează şi nu şterg deloc aceste regrete, din contră ele le măresc şi mai mult. Detaşarea de ele nu e o simplă întoarcere forţată cu spatele, ci o acceptare a alegerilor pe care le-am făcut în trecut, alegeri venite din omul care eram odinioară. Mulţumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu