Viaţa ca prioritate a omului

Viaţa noastră se aseamănă cu o trecere. Ca şi cum te afli pe trecerea de pietoni, şi acolo, imediat ce ai făcut primul pas, prioritatea este de partea ta. Pe această trecere ai tot dreptul să te deplasezi. Însă totuşi, chiar şi pe această trecere nu eşti liber până la capăt. În sensul că dacă vei dori să te opreşti şi să rămâi pe ea, vei suporta consecinţele. E ca şi cum ai încerca să opreşti fluxul vieţii care este imposibil de oprit. Astfel încât, ceilalţi te vor lua şi te vor azvârli undeva în afara acestui flux, pentru că nimeni nu ar suporta să te interpui în faţa vieţii lui, ca un simplu obstacol.

De aceea, viaţa este o continuă mişcare şi atâta timp cât te mişti în sensul acestui flux, înseamnă că eşti de partea ta. Când vrei să te opui şi să te opinteşti contra, vei sfârşi într-o nouă dezamăgire. M-am întrebat adeseori, de ce oamenii se antrenează aşa de încrâncenat pentru dezamăgire? De ce aşteaptă de la ceilalţi confirmări pentru dreptul lor de a trăi aşa cum vor? Cine poate şti mai bine decât tine, cum să îţi trăieşti propria viaţă? Mai există undeva pe faţa pământului încă un suflet identic cu al tău? Mai există undeva o minte similară cu a ta? Dar o simţire asemănătoare cu a ta? Mai există undeva pe faţa acestui pământ încă un al doilea „tu”? Şi atunci, dacă tu eşti doar unul, cine ar fi oare mai în măsură decât tine în a-ţi da vreun sfat oarecare pentru a-ţi trăi propria ta viaţă, unică şi irepetabilă?

Aşadar, dacă eşti unic în gândire şi în simţire, cum oare ai putea alege să te mai antrenezi pentru dezamăgire? Pentru că ceilalţi nu îţi confirmă alegerile tale şi tu nu reuşeşti să le confirmi alegerile lor? Mai vrei încă să treci prin judecata celorlalţi doar pentru a avea încă un motiv în plus de a te opri? Însă viaţa este pur şi simplu, prioritatea ta. Ai tot dreptul de a trăi pe fluxul misiunii tale fără ca vreodată să îţi fie teamă sau să îţi pleci ochii în pământ. Acolo pe această trecere eşti tu, cel adevărat, care trece mereu dintr-o parte în alta fără să se oprească. Să nu îţi fie niciodată jenă de ceea ce simţi că e menirea ta, indiferent care ar fi ea. Unul călătoreşte încontinuu tot peste mări şi ţări, altul rămâne mult timp între patru pereţi, acolo simte că e menirea lui, ori alături de vreun bolnav, ori studiind poate în singurătate doar cu el însuşi. Unul îşi tot caută sufletul pereche, altul se simte foarte bine fără nimeni în preajma lui. Unul are un job, altul are o vocaţie. Şi unul şi celălalt, dacă dau totul pentru menirea lor, transcend efectiv dezamăgirea.

Pentru că aici nu există reguli de viaţă şablonizate şi principii morale înfipte în tot felul de porunci. Atâta timp cât îi dai voie celuilalt să se exprime la nivelul său, atunci eşti binevenit şi nu mai poţi fi iarăşi dezamăgit. Atâta timp cât tu ai destul curaj să te exprimi la nivelul tău fără ca să răneşti pe nimeni prin exprimarea ta, iarăşi eşti binevenit şi iarăşi nu mai poţi fi dezamăgit. Lecţia primordială în această viaţă este de a respecta alegerea celuilalt. Poate că până la adevărata iubire, mai e cale lungă. Dar respectul e ceea ce ţine de alegerea ta. Respectă orice alegere şi nu vei fi dezamăgit niciodată. Respectă-te pe tine însuţi şi ceilalţi nu te vor mai dezamăgi. Căci atunci când te respecţi, nu mai ai aşteptări zadarnice, ci îţi vezi în continuare de drumul tău pe această trecere de pietoni unde tu ai prioritate. Doar nu te opri şi nu te interpune contra vieţii ca astfel ceilalţi să înceapă să scrâşnească din dinţii împotriva ta.

Când îţi împlineşti menirea, vei simţi asta ca o uşurătate în conştiinţa ta. Vei simţi că asta ai de făcut chiar dacă toată umanitatea va striga împotriva ta. Poate nu va fi totul mereu roz şi e firesc să fie aşa pentru că orice menire se vrea cultivată şi cizelată fără limită. Provocarea e ca tu să dai totul pentru împlinirea ta. Dacă nu dai totul, conştiinţa te va mustra mai devreme sau mai târziu. Creşterea ta spirituală nu se vrea oprită nicidecum. Tot ceea ce are viaţă în sine nu se opreşte din creşterea sa. Acest e firescul care te cheamă permanent la auto-depăşire. Mai nefiresc ar fi să te opreşti din evoluţia ta, însă pe orice drum ai lua-o, chiar pe calea dreaptă sau pe arătură, tot vei creşte într-un fel sau altul, mai uşor sau mai greu. Însă cel mai uşor şi cel mai constructiv şi pentru tine dar şi pentru ceilalţi, este să mergi pe drumul pe care simţi nevoia să mergi. Acolo nu vor fi nici regrete, nici deziluzii, nici dezamăgiri, ci doar experienţe asumate şi provocări îmbrăţişate!