Astăzi voi fi foarte lumesc. Ce sentiment plăcut, o adevărată savoare! Doar nu vă închipuiaţi că trăiesc printre nişte entităţi abstracte, undeva pe un nouraş diafan, de unde trag cu ochiul şi urechea la ceea ce se mai întâmplă pe pământ! Nu merge aşa, căci viaţa se vrea trăită la propriu, pentru a putea să exprimi o judecată asupra ei. Cu toţii emitem judecăţi, cu toţii ne raportăm la anumite valori, cu toţii avem puncte de reper care ne susţin cumva în viaţa noastră. Fără modele umane, ce ar mai fi viaţa noastră? Fără eroii care s-au cucerit pe ei înşişi dincolo de neputinţele acestei cărni, la cine oare ne-am mai putea raporta? La îngeri, la heruvimi şi serafimi, la entităţile din altă dimensiune care nu au venit niciodată în acest trup şi nu au călcat niciodată în această dimensiune fizică? Atâta timp cât nu ai trăit viaţa asta la propriu cu toate provocările ei nenumărate, nu te-aş putea asculta chiar dacă ai fi cel mai cel dintre îngeri. Pentru că adevăraţii mei eroi sunt doar oamenii care au ales să se întrupeze în acest plan şi au ajuns să se cucerească pe ei înşişi!
În lumea cărţilor, am avut de-a lungul timpului, mulţi eroi la care m-am raportat. Când mă gândesc la erudiţie, primul care îmi vine în minte de fiecare dată, este de departe Eliade. Pe el nu mi-l pot închpui decât cu nasul între cărţi şi cu pipa sa fumegând în colţul gurii, descifrând şi studiind în spatele dioptriilor. Într-adevăr o viaţă dedicată cu desăvârşire unui scop, unui ideal. Căci omul se împlineşte de fapt, urmărindu-şi acest ideal întreaga sa viaţă. Fără un ideal, rămânem doar trupuri. Şi pentru asta, Eliade este eroul meu din lumea cărţilor, la care revin din când în când, recitindu-i mai ales jurnalele zilnice, căci în aceste scrieri se reflectă cel mai mult puterea acestui om. Un alt erou din lumea scribilor este Dostoievski, mai ales prin genialitatea sa de a reuşi să dea viaţă unor personaje care par vii dincolo de cuvinte. Cum de a reuşit asta atât de bine? Probabil pentru simplu fapt că a scris cu sufletul despre viaţa autentică, nu cea închipuită. În general, mai toţi scriitorii ruşi au reuşit să dea viaţă personajelor, ca şi cum ele ar fi reale în faţa ta. Un alt erou pentru mine, contemporan de data aceasta, este Robert Kiyosaki care nu a scris romane, ci literatură motivaţională trecută însă prin experienţa vieţii. Un om care a reuşit în viaţă nu prin inteligenţă sau talent, ci prin consecvenţă şi puterea de a se auto-depăşi permanent. Cadranul banilor descris atât de bine în cărţile sale, e o mostră extrem de utilă chiar şi pentru cei mai spirituali dintre spirituali. În acest 3D, banii sunt foarte importanţi, aşa că nu închideţi ochii în faţa lor crezând cumva că ei vă denaturează cumva spiritualitatea.
Imediat după cărţi, eroii mei sunt din lumea muzicii. Primul este cu desăvârşire, Johann Sebastian Bach. Ce nume, ce rezonanţă! Şi ce putere de creaţie la urma urmei! Iarăşi o viaţă dedicată totalmente unui ideal. Cioran spunea cândva foarte frumos: „Când asculţi Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu, căci muzica sa e generatoare de divinitate”! El este de fapt vârful acestui munte care cuprinde întreaga muzică la un loc. Arta fugii lui este măiestria întruchipată a unor linii melodice care se suprapun în contrapunct. Atât de eteric, atât de sublim! Cum era muzica atunci şi cum mai este ea acum după atâtea secole ce au trecut de la el? Un alt erou din lumea muzicii este Enescu. Deşi atât de puţin cunoscut şi atât de greu asimilat, profunzimea lui e atât de adâncă încât te copleşeşte dacă rezonezi. Rapsodiile sunt doar o mică parte din ceea ce înseamnă Enescu. Pentru mine însă „sonata în caracter popular românesc”, descrie cel mai elocvent românismul transpus prin note muzicale. Şi pentru că am o mare afinitate pentru chitara clasică, eroul meu de aici este Andreas Segovia. Acest truditor a reuşit să şlefuiască acest instrument luându-l practic de la zero şi reuşind să-i dăruie valoarea cuvenită. Astfel încât, a reuşit să integreze acest instrument ca făcând parte cu adevărat din muzica clasică. El a dus chitara dincolo de orice măiestrie, lăsând în acelaşi timp o moştenire autentică celor ce au venit după el. Până în ultima sa zi pe pământ, el s-a aflat mereu în postura de truditor al acestui minunat instrument, despre care Berlioz spunea că se aseamănă cu o mai mică orchestră.
Mai am şi alţi eroi, unii chiar contemporani, din lumea sportului. Pentru că tenisul a jucat ani buni un rol major în viaţa mea, el se află şi acum pe lista pasiunilor mele mistuitoare. A-l juca înseamnă ceva, a-l privi e cu totul altceva. Dar ambele experienţe sunt reale, mai ales când te surprinzi la un moment dat că ai preferinţe şi că ţii cu un anumit jucător în detrimentul altuia. Pentru mine, Roger Federer este întruchiparea tenisului. El apare ca o boare în mişcare! Fără efort, fără transpiraţie, îţi dă senzaţia că pluteşte sau că se plimbă efectiv ca un gentleman, dintr-o parte în cealaltă a terenului. Mama natură l-a înzestrat cu mult talent, dar „talentul nu e de ajuns”, vorba celuilalt rival al său Rafael Nadal. Pe Rafa, divinitatea nu l-a înzestrat cu prea mult talent, dar în schimb, i-a dăruit din plin energie, forţă, putere şi mult spirit de luptă. Meciurile dintre cei doi, au fost adevărate ciocniri între talent şi efort. Câştigător fără nici o contestaţie? Desigur efortul, care eclipează în sport şi cel mai pur talent dacă există consecvenţă şi tărie mentală. Diferenţa dintre cei doi este atât de reală nu numai pe teren, ci şi în afara lui. Federer e tipul deştept prin excelenţă. Îmbrăcat mereu la patru ace, trecând într-o clipă de la o limbă vorbită la alta, cu o uşurinţă înăscută. El a învăţat perfect arta diplomaţiei şi pe teren şi în afara lui, astfel încât, nimeni nu îi poate reproşa absolut nimic. De partea cealaltă, Rafa e cel care îşi cunoaşte pe deplin toate limitele. Nu e nici prea inteligent şi nici prea talentat. Dacă Roger e tipul simbolizat cel mai bine în frac, Rafa simbolizează cel mai bine uzinistul sau muncitorul care iese din fabrică plin de transpiraţie, într-o salopetă înnegrită de fum. Şi unul şi altul sunt autentici şi nu degeaba au sosit aproape în acelaşi timp printre oameni.
Mai am şi alţi eroi, dar mă voi opri aici cu elogiul meu asupra lor. Toţi cei amintiţi, nu au avut vieţi uşoare la început, ci au fost nevoiţi să se ridice dintr-un mediu mai mult sau mai puţin ostil. Nu au fost nici nişte caractere cuminţi şi care au stat mereu în banca lor. Adeseori genialitatea este contrabalansată prin tot felul de patimi umane care şi acestea se vor depăşite într-o viaţă de om. Însă eroii nu se pot judeca după patimi, ci după creaţia divină lăsată ca moştenire în urma lor. Mulţumesc tuturor acestor eroi care au jucat un rol atât de benefic în viaţa mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu