De ce scrisul?

Pentru că scrisul nu înseamnă doar cuvinte aruncate în văzduh, ci înseamnă o formă magnifică de auto-cunoaştere. Şi tot scriind, începi să te disciplinezi, să te auto-motivezi, să te susţii şi să dai un rost inspiraţiei care îţi dă târcoale zi de zi. Şi astfel, începi să te cunoşti, expunând idei pe care le accesezi alegând acest mod de a te exprima. Însă poţi avea inspiraţii şi idei nenumărate, dacă le vei ţine doar pentru tine, practic rămân fără nici o valoare în ele însele. Inspiraţia o simţi că este disponibilă, pentru că tu însuţi eşti disponibil şi deschis asupra ei. Ea vrea doar atenţia ta şi imediat îţi vine în întâmpinare. Asta pentru că în timp, tot scriind, ai format un obicei pe care ţi l-ai cultivat, pe care l-ai cizelat, pe care l-ai consolidat şi în final l-ai revendicat.

Pentru că scrisul înseamnă energie. Dacă acesta simţi că e darul tău, acesta e şi motorul tău de a te energiza singur. Aliniindu-ţi pur şi simplu conştiinţa cu acest flux al scrisului. Însă şi aceste daruri cu care am fost înzestraţi se pot ofili, dacă ele nu sunt permanent întreţinute. Adeseori poate că nu ai chef să îţi materializezi darul. Însă ştiu din proprie experienţă, că atunci când nu aveam chef de scris şi totuşi am făcut-o, am constatat cu multă surprindere, că vibraţia creşte instantaneu dacă totuşi mă aplec asupra darului meu. E ca şi cum atunci când ai un drum de făcut, intri în maşină cu o stare poate că nu prea bună. Dar oricât de vlăguit ai fi, intri în ea şi porneşti la drum. Şi prin această alegere începi să transmiţi energie. Învârţi cheia, apeşi pedalele, bagi în viteza întâia şi te-ai urnit de pe loc. Şi prin toate aceste mici eforturi, tu implicit îţi ridici vibraţia prin această energie pe care o transmiţi. Dar când e nevoie să emiţi cea mai mare doză de energie? Atunci când porneşti de pe loc. Când o maşină porneşte, ea atunci consumă cel mai mult ca solicitare fizică. Dar după ce ai pornit-o, vigilenţa ta creşte şi totul devine uşor în timp ce mergi. Schimbi vitezele, dar senzaţia nu mai e de efort, ci de plutire. Iar până ce nu te opreşti, această senzaţie, pur şi simplu nu te mai părăseşte.

Aşa e şi cu scrisul, şi în general cu orice formă de creaţie care vine din sinele tău. Doar porneşte la drum şi vei observa în timp ce se întâmplă. Însă cel mai greu lucru nu e să continui, ci să porneşti la drum. Cu cât parcurgi o distanţă mai mare, cu atât darul tău pe care-l cultivi zilnic prinde viaţă şi putere ca un copil pe care-l hrăneşti la început cu linguriţa, iar după ce a crescut vine chiar el spre tine şi te ajută. Metaforic vorbind şi totuşi real, acest copil îţi va da multă bucurie atunci când ai nevoie de ea şi pare că nu o mai găseşti nicăieri. El va veni şi te va susţine, te va încuraja, te va îmbărbăta, te va inspira şi îţi va fi alături, ori de câte ori îţi aduci aminte de el. Nu va veni niciodată nechemat, pentru că liberul tău arbitru e intangibil. Dar odată reţeaua neuronală formată în timp prin mici eforturi zilnice, face ca acest dar să îţi fie disponibil oricând atunci când îl chemi. Şi îl chemi adeseori pentru că simţi că pe acest copil nu îl poţi părăsi, pentru că l-ai născut şi i-ai dat viaţă din propria fiinţă.

Prin scris capeţi curaj, capeţi formă, capeţi îndrăzneală, capeţi discernământ şi coerenţă. Dar orice dar cu care ai fost înzestrat se vrea diversificat. Când rămâi mereu pe acelaşi calapod, apare blazarea şi plafonarea. Iar cu cât experimentezi şi altfel scrisul sau darul tău, începi de fapt să accesezi părţi din fiinţa ta pe care nici nu ştiai că le deţii. Eşti tot tu şi într-o parte şi în cealaltă, căci fiinţa umană are foarte multe valenţe şi foarte multe căi de exprimare, dacă vrea cu adevărat să şi le acceseze.

Însă pe acest drum al cunoaşterii de sine, există şi multe provocări, iubiţii mei. Căci orice copil după ce se naşte, mai întâi are de învăţat să meargă şi să se ridice ori de câte ori va cădea. Şi el învaţă toate acestea din mers, cade, se ridică şi iarăşi merge mai departe. Dar de oprit, tot nu se opreşte. Aşa e şi cu acest dar al fiinţei tale de care amintesc aici. Unii pornesc din loc cu mult entuziasm, dar nu trece mult şi se opresc la prima apostrofare, critică, batjocură sau sfidare. Şi o limbă mai înţepată poate avea un efect extrem de toxic asupra darului tău, dacă acesta încă nu a reuşit să se călească şi să se menţină singur pe picioare. Şi mulţi renunţă în a-şi cultiva darul la prima ironie întâlnită. Dacă renunţă, înseamnă că nu merită acest dar. Pentru că toate contrele care vin sunt doar teste, sunt doar provocări. De aceea, orice s-ar întâmpla în afara ta, eşti dator să nu renunţi la darul tău lăuntric. De ce eşti dator? Pentru că darul tău se vrea descoperit, întreţinut, cizelat, desăvârşit şi nu în ultimul rând împărtăşit celorlalţi. La ce bun să ţii lumina sub obroc, cui foloseşte ea când nimeni nu o vede?

Pentru că scrisul îţi trezeşte la viaţă acel simţ de care nu prea se aminteşte şi care se numeşte simţul kinestezic. E partea artistică a făpturii tale care ţine de sensibilitate, de intuiţie, de imaginaţie. Toate acestea cu toţii le avem, dar nu toţi şi le cultivă în folosul lor. Pentru că oamenii fug de efort, iar acolo unde li se cere să îşi aducă puţină energie, puţini sunt dispuşi să îşi aducă contribuţia. Scrisul însă, reuneşte toate calităţile sufleteşti la un loc. Muzica unui suflet şi frumuseţea lui se pot sesiza imediat prin scris, atunci când citeşti acele cuvinte la cineva. Atunci iei contact cu energia acelui suflet, citindu-l. Dacă cuvintele sunt ca aruncate şi puse alandala, înseamnă că şi acel suflet se află într-o mai mică sau mai mare tulburare. Dar dacă simţi că ceea ce citeşti te ridică măcar puţin ca vibraţie, înseamnă că acel om îşi aşterne sufletul în faţa ta cu sinceritate şi cu iubire în acelaşi timp.
De ce o face? Pentru că pur şi simplu, îi pasă!