Onorează-te de la prima secundă a dimineţii!

Primul impact cu realitatea cotidiană şi prima senzaţie pe care o ai atunci când faci ochi dimineaţa, aceasta spune mult despre tine şi despre percepţia ta pe care o ai asupra vieţii în general. Când te surprinzi că începe o nouă zi sau o nouă săptămână, s-ar putea ca această senzaţie să fie una extrem de plăcută sau una extrem de insuportabilă. Căci atunci când te trezeşti la viaţă după o noapte de somn, te năpădesc obligaţiile sociale şi începi să te precipiţi, ca şi cum ai fi mereu în criză de timp. Dar asta se întâmplă atunci când nu îţi creezi ziua ta. Şi când nu îţi creezi ziua, te creează ea pe tine, emoţional vorbind.

Când nu îţi creezi ziua, te scoli posomorât, abulic, plictisit, vlăguit, fără chef, fără entuziasm, fără bucurie. Pentru că în subconştientul tău, urăşti viaţa pe care o trăieşti. Şi vine ziua de luni de parcă nu ar mai veni. Iar acelaşi job necreativ, iar acelaşi şef insuportabil, iar aceiaşi colegi răutăcioşi. Şi ai tendinţa ca astfel să te trezeşti în ultima secundă, ca să ajungi undeva unde simţi efectiv că nu e locul tău. Dar nu ai încotro, ai o casă de întreţinut, ai copii de crescut, ai facturi de plătit, ai rate care nu te aşteaptă şi care nu ştiu de glumă. Astfel încât, te trezeşti, te precipiţi de colo-colo cu o cană de cafea în mână, te enervezi pe cine-ţi mai iese în cale, mai tragi câte o înjurătură pentru că nu îţi găseşti ciorapii pe care nici tu nu mai ştii pe unde i-ai aruncat, ieşi ca un vârtej trântind uşa în urma ta, intri în trafic unde dai de alţii chiar mai nervoşi ca tine, te mai stresează şi vremea asta plină de toane, ba e prea cald, ba e prea frig, şi astfel ajungi într-un final la job, unde te surprinzi că nu mai ai strop de energie!

Toate acestea se întâmplă pe pilot automat, când pur şi simplu, nu vrei să îţi creezi ziua. Unii trăiesc de o viaţă aşa, la modul acesta precipitat şi această reţea neuronală e atât de puternică încât cu mare greutate ar mai putea-o neutraliza. Dar ca să o schimbi, e nevoie să recreezi alta în loc. Aceste reţele neuronale vicioase se formează de la sine şi la un moment dat te trezeşti că eşti trăit ori de reţeaua care se numeşte „trăndăvie şi visare”, ori de cea care se cheamă „pierderea timpului pe internet”, ori de cea care se numeşte „dependenţa de chat cu persoane virtuale”, dependenţa de gelozie, de băutură, de fumat, tot felul de dependenţe şi ataşamente care te lucrează permanent din umbră fără ca tu să ai minimum de control asupra lor.

Dar pentru a stopa o reţea neuronală pervertită care te duce doar în stări alterate, e nevoie de a spune clar şi răspicat: „stop joc”! De obicei, oamenii spun „stop joc” atunci când nu mai au încotro. Adică, ori atunci când se îmbolnăvesc şi vrând-nevrând trebuie să schimbe ceva, ori atunci când rămân singuri după ce iubita i-a părăsit şi de-abia atunci realizează ce au pierdut, ori când buzunarele se tot golesc şi încep să îşi pună întrebări cum să treacă de acest mic-mare impas. Însă când deja ţi se întâmplă toate astea, vibraţia ta e în scădere vertiginos şi atunci e mult mai greu să îţi mai revii de jos decât atunci când încă erai în picioare. Însă nu îţi dai seama de colaps imediat. Dacă ai realiza asta de a doua zi, ai schimba imediat câte ceva. Dar te laşi aşa, în virtutea inerţiei, pentru că efectele reţelelor neuronale vicioase nu se văd şi nu se simt de pe o zi pe alta, ci după un timp mai scurt sau mai lung. E cineva care nu a trecut prin aşa ceva măcar o singură dată? Eu am trecut de mai multe ori şi uneori a durat mult până ce am spus cu adevărat „stop joc”. De ce nu am făcut-o mai din timp? Uneori chiar nu îţi dai seama, alteori îţi dai seama, dar nu ai destul curaj să schimbi câte ceva. Dar cât trăieşte, omul învaţă!

Pentru că şi curajul e o reţea neuronală care se creează în timp dacă se menţine o constanţă în alegeri care te provoacă să te auto-depăşeşti. Dacă doar azi eşti curajos şi mâine ai căzut în depresie, aşa nu se va forma niciodată o reţea a curajului pentru că sinapsele neuronale se formează în timp. Aşa că pentru orice obicei bun nou format e nevoie de două lucruri: voinţă şi disciplină. Fără cultivarea acestora, îmi vine să spun că doar pierdem timpul pe aici şi nimic mai mult.

A-ţi crea ziua, înseamnă a apela la voinţa de a te disciplina. Înseamnă să te scoli mai din timp ca să ai măcar o oră la dispoziţie să lucrezi cu tine însuţi, în felul tău, în ritmul tău, cu exerciţiile tale care îţi amplifică vibraţia. Nu întreba cum, căci modul de a lucra cu sine însuşi diferă de la om la om, de la personalitate la personalitate. Doar începe o astfel de reţea şi vei înţelege în timp, ce şi cum să faci mai bine pentru tine. A-ţi crea ziua sau realitatea, nu înseamnă însă să controlezi tu situaţiile sau oamenii care vor intra în peisajul tău, ci înseamnă mai mult o stare de vibraţie care să te menţină sus pe toată ziua. Asta înseamnă de fapt, să fii alert şi vigilent la toate provocările vieţii ce vin la tine. Înseamnă să nu îţi cobori niciodată garda jos în faţa nimănui, indiferent cine ar fi acesta. Nu vorbesc de aroganţă aici, ci de demnitate. A-ţi crea ziua, e o treabă care ţine doar de alegerea ta. Ce alegi imediat după ce faci ochi, să trăieşti viaţa la propriu sau la figurat?

Când mă aflam ancorat în conştiinţa religioasă cu anii în urmă, îmi amintesc de un popă care spunea cu mare trufie în timpul predicii că primul lucru pe care trebuie să îl facă omul imediat după ce se trezeşte, este să se pună în genunchi şi să se roage cu suspine şi oftaturi. Şi n-am uitat nici până acum această formă de îndobitocire indusă prin cuvinte mieroase. Pentru că nu am uitat divinitatea din om care nu are nici o legătură cu milogeala, jălania şi bocetul. Omul nu a venit aici pe pământ ca să se comporte ca un milog şi să-şi plângă „păcatele” închipuite. Şi să faci asta, imediat cum te scoli, mi se pare nebunia dusă la limita extremă. E ca şi cum ţi-ai frânge singur spiritul în faţa acestui dumnezeu din mintea ta la care vrei cu atâta adorare să i te închini, pentru că tu te consideri vinovat, păcătos, nevrednic. Asta înseamnă oare să te onorezi pe tine însuţi şi să onorezi adevărata divinitate, energie şi sursă a vieţii, bolborosind la nesfârşit acest toxic şi otrăvitor „doamne miluieşte”?

Pentru că primul lucru pe care l-ai avea de făcut atunci când te trezeşti, e să onorezi această viaţă şi această făptură luminoasă care eşti. Să te priveşti ochi în ochi şi să îţi spui că te iubeşti. Să îţi dai voie să fii aşa cum eşti. Să îţi dai timp să respiri prana care te menţine în viaţă. Să te canalizezi doar către frumosul din tine, către îndemnul spiritului tău. Să luminezi cât poţi de mult fără să îţi calci pe suflet. Să te disciplinezi mental şi să depăşeşti acest procent infam de maxim 10% prin care omul se foloseşte de creierul său. Nu se foloseşte de acest creier pentru că nu vrea să îşi formeze o minte cu gânduri creative, nu cu gânduri toxice. Iar pentru aceasta e nevoie iarăşi de un mic efort şi de a spune iarăşi „stop” jocului gândurilor toxice care te otrăvesc.
Pentru că tu şi numai tu eşti creatorul poveştii tale de viaţă, tu şi numai tu poţi onora viaţa şi te poţi cu adevărat onora pe tine însuţi chiar de la prima secundă a dimineţii!