Sufletul se aseamănă ca un copilaş ce e purtat în poala spiritului, ca şi cum Fiul este purtat în poala Tatălui. Şi ce ar fi acest Fiu fără acest Tată şi ce ar mai fi Tatăl fără acest Fiu? Ce ar mai fi sufletul fără spirit şi ce ar mai fi oare spiritul fără suflet? Pot exista unul fără celălalt? Sau în toată această căutare reciprocă a Tatălui către Fiul şi invers, există de fapt, un drum până acolo unde cei doi se întâlnesc faţă-n faţă şi nu se mai recunosc ca fiind despărţiţi şi separaţi unul de altul, ci privindu-se îşi oglindesc unul în altul propriul chip? Şi atunci când se oglindesc unul în altul, îşi oglindesc esenţa divină ca şi cum un părinte îşi vede oglindită esenţa sa divină în copilaşul său. Şi atunci oare ce ar mai fi de spus decât numai: „Eu(sufletul) şi Tatăl(spiritul), una suntem”?
Dar pentru ca această unire să poată avea loc, e necesar ca sufletul să îşi recunoască postura de Fiu în faţa Tatălui, care este chiar spiritul său. Căci dacă această recunoaştere nu are loc, atunci sufletul este invadat de tot ceea ce ţine de personalitatea egocentrică care se umflă la fiecare mişcare a mândriei şi se dezumflă la fiecare dezamăgire. El înregistrează toate aceste experienţe prin care trece de-a lungul vieţii, dar când blocajul egocentric îl cuprinde, sufletul rămâne ca adormit şi în viaţa aceasta şi în cea de dincolo. Dar se va trezi oare vreodată din această letargie? Doar de el depinde să îşi recunoască lumina divină, adică Tatăl care îl cheamă mereu către El. Şi oare cum şi-o va recunoaşte dincolo, atâta timp cât nu a simţit această chemare încă de aici? Şi cum se va îndrepta acest suflet către lumină, dacă aici în trup fiind, nu se poate recunoaşte pe sine însuşi ca fiind lumină? Şi cum va reuşi el să îşi facă drum până acolo, când aici s-a identificat doar cu trupul, doar cu personalitatea, doar cu ego-ul?
Imaginează-te pe tine însuţi ca fiind dezvelit de acest trup chiar acum. Căci trupul încă estompează mult din energia sufletului şi nu o lasă încă să se manifeste în toată splendoarea. Dar cum ar fi sufletul tău acum dacă l-ai vizualiza pe acesta la momentul prezent? Oare dacă ar pleca acum, ar găsi lumina şi ar recunoaşte farul călăuzitor al spiritului său? Cum ar arăta sufletul tău, cât de luminos sau cât de întunecat ar fi el acum? Sau poate că vei spune că acest suflet îşi va recunoaşte calea şi lumina ca pe un firesc atunci când va pleca de aici? Nimic mai fals, căci fiecare se va duce doar acolo unde este pregătit să ajungă, fiecare pe vibraţia sa, căci „în casa Tatălui meu, multe locaşuri sunt”, nu-i aşa? Şi dacă sunt multe locaşuri, înseamnă că sunt şi multe căi de a ajunge acolo. Unele căi sunt mai lungi, altele mai scurte.
Dar pentru că timpul nu există decât în această dimensiune, nu e neapărat ca un suflet care pleacă de aici să se trezească brusc, odată ce se va afla în lumea de dincolo. Aşa cum multe suflete pe aici dorm deşi par cumva trezite, aşa şi dincolo, miliarde de suflete sunt ca şi amorţite pentru că tot aşteaptă să vină cineva să le trezească. Aşa au crezut aici că se va întâmpla, aşa cred şi dincolo. Oare va veni până la urmă vreun înger, vreo entitate sau vreun mântuitor ca să le trezească? Şi pentru că nu există timp în acel dincolo, nu există absolut nici o grabă ca un suflet să se trezească. Plecarea nu îţi garantează decât faptul că lumina din tine ascunsă în acest trup, va lumina şi mai mult după ce trupul va rămâne în pământ, sau că ataşamentulul patimilor cu care te-ai identificat prin acest trup, va fi întunericul cu atât mai mult. Căci fără trup toate se acutizează. Scoate obrocul care ascunde lumina şi ea va străluci fără limită. Dă-l deoparte şi pe cel care ascunde întunericul şi astfel vei înţelege că acesta e doar absenţa luminii.
Sufletul într-o viaţă de om îşi tot caută reîntregirea lui. Ataşamentele l-au lăsat fără energie şi astfel nu mai are destulă vlagă pentru a-şi ridica privirea către Tatăl său, care pururea îl observă, îl aşteaptă şi niciodată nu îl judecă orice alegere ar face Fiul său. Dar dacă Fiul risipitor se va întoarce iarăşi la Tatăl său, aceasta depinde numai şi numai de el. Nimeni nu îl obligă, nimeni nu îl forţează, nimeni nu îl mustră. Căci timp de întoarcere este berechet. Veşnicia este fără de capăt. La fel şi răbdarea Tatălui, ea nu se termină niciodată.
Unii dintre Fii se unesc cu Tatăl într-o singură viaţă. Unele suflete îşi urmează spiritul fără să cârtească şi fără să se oprească din mersul lor. Şi încep să trăiască în acest plan dincolo de instinctele primare ale cărnii. Dar dacă au transcens carnea, de ce s-ar opri tocmai aici? Ele apoi experimentează ce înseamnă suferinţa, vinovăţia, regretele, părerile de rău. Dar nu se opresc aici. Ajung şi la putere şi la tot ce înseamnă dominaţia sub toate aspectele ei. Vor domina şi vor fi la rândul lor dominate, controlate sau chiar abuzate. Dar şi aceasta e doar o trecere. Oare vor ajunge să simtă cu adevărat iubirea care Una este, nici condiţionată, nici necondiţionată? Sau trecând prin toate aceste nopţi întunecate ale sufletului, se vor opri înfrânte şi dezamăgite în drumul lor? Iar dacă au ajuns la a simţi iubirea, vor avea ele curajul de a şi-o manifesta dincolo de egoism şi de orice frică, prin cuvinte, fapte şi gânduri?
Sufletele trec prin nenumărate etape într-o viaţă, fiecare dintre ele încheindu-se cu mult entuziasm şi bucurie sau din contra, cu multă durere sau dezamăgire. Noaptea neagră a sufletului e cea care te provoacă şi îţi pune răbdarea la încercare de fiecare dată când o etapă din viaţa ta se sfârşeşte. Iar pe moment, poate că nu realizezi binecuvântarea şi rostul ei. Dar după un timp, aplecându-te asupra acesteia, îţi dai seama că dincolo de orice dezamăgire, ai mai făcut încă un pas. Un pas către ce? Către Tatăl care aşteaptă ca sufletul tău să se dizolve în iubirea Lui. Oare vei avea destulă răbdare să priveşti dincolo de neguri, răsărind zorii luminoşi ai spiritului tău?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu